|
|
|
|
            |
|
O CARTE
FERMECATĂ A UNUI COPIL DE 90 DE ANI OVIDIU CREANGĂ, POVEŞTI CU BARBĂLUNGĂ, pentru copii de la 5 la 95 de ani,
Editura Vicovia, Bacău, 2011. Grafică şi
tehnoredactare:
Viorel
Cucu.
CEZARINA
ADAMESCU
Fără îndoială, este cunoscut faptul că literatura
pentru copii este un domeniu în care, nu toţi autorii, oricât de
iscusiţi ar fi, dau buzna să se afirme. Şi aceasta, pentru că în ea
incumbă o serie de specificităţi legate de lumea copilăriei, pe care
trebuie să le stăpâneşti foarte bine. Limbajul trebuie să fie la nivelul
de înţelegere al vârstelor fragede, să aibă un caracter didactico-moral
manifest, ori cel puţin sugerat, să nu conţină frivolităţi şi acte de
violenţă împotriva oamenilor şi a animalelor, să nu conţină acte
împotriva naturii, a plantelor, a solului şi apei, să promoveze acţiuni
şi lucruri pozitive şi nu din cele care smintesc mintea copiilor şi în
sfârşit, autorul trebuie să posede un anume spirit ludic, să intre el
însuşi în pielea personajelor şi în lumea poveştilor, astfel încât să
fie credibil.
Toate aceste calităţi le posedă cu
prisosinţă autorul de faţă, un om foarte serios care a dat în mintea
copiilor, după propria afirmaţie şi a ajuns să scrie, la venerabila
vârstă de 9o de ani, poveşti pentru copii.
Nu ne îndoim deloc că acest demers îi
menţine mintea proaspătă, tânără şi nu permite trupului ori inimii să se
anchilozeze, să devină legumă.
S-ar zice că spiritul genialului humuleştean
sălăşluieşte în acest scriitor de toată lauda, care a dobândit, de-a
lungul unui secol aproape, darul de a povesti, dar nativ care l-a
călăuzit toată viaţa şi i-a adus nenumărate avuţii sufleteşti,
îmbogăţindu-l peste măsură.
Nu întâmplător, autorul de faţă îi poartă şi
numele şi faima, nu numai în ţară, dar şi hăăăt! peste ocean, unde i s-a
dus buhul. Un lucru notabil este şi acela că, Ovidiu Creangă posedă o
memorie „de elefant” şi că-şi aminteşte, chiar în cele mai mici detalii,
întâmplări de acum un veac, ceea ce nu-i e dat orişicui. Înrudirea
spirituală cu
povestitorul din Humuleşti este vădită,
limbajul spumos, caracterele sunt pregnante şi bine delimitate moral,
binele şi răul, deşi coexistă şi duc război fără odihnă, lasă loc
libertăţii alegerii şi sugestiei şi, nu de puţine ori, este ales –
binele.
Cum e şi firesc, lumea satului este
explorată în detaliu şi facem cunoştinţă cu fel de fel de personaje „de
pomină”.
Unul dintre acestea este Moş Barbălungă,
„vinovatul principal” un alter-ego, care-l îndeamnă la şotii şi
năstruşnicii, şi-i şopteşte la ureche poveşti de spus în fapt de seară,
pe care autorul, Ovidiu Creangă se grăbeşte, ba aş zice, se precipită,
să ni le împărtăşească.
O dată intrat în lumea fermecată a
poveştilor lui Moş Barbălungă, ori mai bine spus, Moş Bodrângă, cum
singur s-a poreclit, eşti prins în vrajă şi nu te poţi dezlipi până nu
citeşti până la sfârşit. Şi nu în zadar, pentru că ai ocazia, mai bine
spus, privilegiul, să afli multe şi interesante lucruri despre lumea de
altădată, dar şi noutăţi din lumea nouă, acolo unde-şi duce traiul de
câteva decenii bune, autorul împreună cu familia.
Cât este adevăr şi cât fantezie în aceste
poveşti fermecate, e rândul nostru, al copiilor „de la 5 la 95 de ani”
să aflăm. Poate că nici autorul nu mai ştie. Dar nu mai are nici o
însemnătate, căci, sub pana lui, toate fanteziile, toate minciunelele
scoase din Barba lungă a moşului, devin reale. Şi într-aceasta constă
carisma şi valoarea lucrării, ca să nu mai vorbim de structurare, de
aspectul grafic, deosebit de îngrijit, de condiţiile grafice excelente,
de punerea în pagină cu un font adecvat
vârstei poveştilor, cu întregul care se adună între copertele cărţii
semnate de acest prodigios autor.
Cunoscut ca un autor memorialistic, Ovidiu
Creangă se dovedeşte, cu acest volum şi un autor de primă mână pentru
ţânci, dar şi pentru cei care vor să-şi păstreze spiritul tânăr şi care
mai citesc pentru aceasta, literatură pentru copii, activitate cât se
poate de stenică, dădătoare de speranţe. Cartea nu e doar o întoarcere
la vârsta ingenuă, dar şi o înaintare cât se poate de înţeleaptă într-o
vârstă în care poţi rămâne pururea tânăr.
După cum mărturisea autorul, încă de la
prima poveste, intitulată „Povestea ursuleţului de catifea maro” – el
porneşte de la fapte reale, petrecute în urmă cu decenii, când
nepoţelele sale dragi erau la vârsta poveştilor. Ele i-au stimulat
apetitul pentru poveşti şi autorul, aflat departe, în dorul lor, a
compus primele poveşti care „l-au prins” în vrajă şi de atunci a
continuat cu succes până astăzi. Cele mai multe poveşti din această
carte sunt deja publicate în diferite reviste de profil şi se regăsesc
şi în site-urile Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, la cea mai
cuprinzătoare culegere de literatură pentru copii şi tineret,
„Cărticica pentru copii”, cu rubrică
permanentă: „Poveştile lui Moş Barbălungă”.
Fie că sunt jucării din cârpe, catifea, lemn
ori plastic, fie că sunt animale – prietene de-ale casei, personajele
lui Ovidiu Creangă au, fiecare povestea lui şi nu poţi să nu te
împrieteneşti cu ele, pentru că, din capul locului îţi devin simpatice,
ba chiar foarte dragi şi ai vrea şi tu să intri în dialog cu ele şi
chiar în jocul lor.
Astfel poveştile devin interactive pentru
că incită la dialog, la prietenie, la înţelepciune.
Copiii-personaje din aceste poveşti au
trăsături comune cu ale autorului şi, nu o dată, se aude vocea
auctorială care pune lucrurile la punct, ba chiar îi întreabă pe copii,
ce e de făcut cu aceste personaje.
Şi, până la urmă, cât adevăr şi câtă
minciună există în aceste
poveşti? Doar fantezia autorului şi
închipuirea copiilor pot să ne spună. Se ştie vorba românească: „i-a
tras o barbă” – cu semnul specific la bărbia alungită peste măsură,
adică l-a minciunit.
Moş Barbălungă ne vrăjeşte cu bărbile lui
până ne ameţeşte. Şi n-avem încotro şi intrăm în joc. Fie ce-o fi. Poate
să ne creadă lumea nebuni, nu ne pasă. Vorbim cu câinii, cu pisicile, cu
şoriceii, cu veveriţele şi căprioarele, cu iepuraşii şi cu tot neamul
necuvântătoarelor, dacă nu cumva şi cu lucrurile din casă. O fi şi
acesta un semn. Un semn de copilărie. Unde începe şi unde se termină
copilăria în om? Ea coexistă cu faptele cele mai serioase cu putinţă şi
piticul năzdrăvan, ori Moş Barbălungă ies din când în când la iveală, ne
trag de mânecă să ne amintească de vremurile de altădată, de paradisul
dintâi, Hiperboreea noastră plină de feerii, de zâne, zmei,
Feţi-Frumoşi, fete codane frumoase coz, vrăjitoare şi piraţi. Este
inocenţa care-şi cere dreptul la viaţă, chiar dacă pletele ni-s colilii,
chiar dacă barba s-a rărit şi a devenit precum omătul.
Să nu prididim să dăm ascultare acelui pitic
care ne vorbeşte, care ne întreţine spiritul şi ne face să zâmbim, ba
chiar să râdem în hohote. El este prietenul nostru şi apare exact la
timp potrivit ca să ne amintească faptul că viaţa nu a trecut degeaba,
că am lăsat urme pe pământ şi ne-am înscris numele şi în Cer.
Dând glas poveştilor vom constata că devenim
mai frumoşi şi mai buni, şi dacă e să dăm ascultare celor din jur, chiar
am întinerit. Fie şi cu o poveste.
Umorul, şarja, ironia, satira sunt
omniprezente în toate poveştile lui Ovidiu Creangă, chiar şi atunci când
povestea are un subiect trist. El ştie, precum românul cel bun, să facă
haz de necaz, chiar în vremuri potrivnice.
Un proverb, o cugetare, o reflecţie şarjată,
o poezie, un catren, pot smulge omul din necazul cotidian. Şi atunci,
scriitorul şi-a atins scopul. Pentru că literatura, are acest nobil ţel:
de a te face să zâmbeşti, să te înseninezi, chiar să râzi. Chiar şi de o
oală spartă. Umorul spumos, revigorant,
îi e necesar românului acum, mai mult ca
oricând. El îl ajută să traverseze timpuri amarnice, războaie, criză,
foamete, secetă, sărăcie lucie. Să ne amintim de bădiţa Creangă şi de
ale sale reflecţii umoristice: „sărac ca anul acesta, ca anul trecut şi
ca de când mă ştiu, n-am fost niciodată”. Dar nu spune aceasta cu amar,
ci mai degrabă cu umor neaoş, moldovenesc.
E drept că literatura n-a putut schimba faţa
lumii, nici măcar n-a putut să-i îndrepte relele, dar, a ajutat lumea să
străbată mai uşor întunericul. Şi i-a condus la lumină.
Pe urmele de cenuşă. Drumul de-ntors e
întotdeauna mai greu, dar este străbătut cu speranţa în suflet. Vom
ajunge acasă, unde toate erau bune. Erau. În amintirea noastră. Poate
mai sunt, poate s-au schimbat. Totul e să nu ne pierdem nădejdea.
Şi, aidoma fiului risipitor din parabola
evanghelică, să
ne întoarcem, chiar dacă vom suferi afrontul
fratelui, al rudelor, al vecinilor. Tatăl ne va lua sub ocrotirea sa, ne
va pune inelul în deget, ne va înveşmânta din nou în strai curat şi va
tăia pentru noi viţelul cel îngrăşat. Şi pentru toate acestea, merită.
Umorul, satira, proverbul spus la timp şi
loc potrivit sunt averea noastră spirituală, medalia purtată pe
dinăuntru. Să nu le aruncăm în noroi, ci să descoperim în ele, adevărata
bogăţie. Cea care nu rugineşte şi nu e mâncată de molii.
Ovidiu Creangă demonstrează aceste lucruri
în chipul cel mai firesc, prin poveştile sale fermecate despre
copilărie, despre adolescenţă, despre armată, despre maturitate şi,
iată, despre senectute. Privindu-se în ochii copiilor şi nepoţilor săi,
el poate spune, o dată cu ei: Nu, nu sunt bătrân, nu mi-am pierdut
vigoarea spirituală, chiar dacă puterile m-au cam lăsat, nu mi-am
pierdut spiritul, verva, starea ludică.
E o minune să poţi spune, la această
venerabilă vârstă: Sunt tânăr, nu m-am ramolit încă.
Moş Bodrângă, aşa cum îi place lui să fie
alintat, e copilul nostru teribil, copilul cel mai bătrân din toate
poveştile noastre cu înţelepţi şi cu oameni în vârstă. Ce-ar fi vârsta
fără înţelepciune, fără discernămînt, fără spirit? Carne, materie, sarx.
Atât. Spiritul zburdă pe coclaurii copilăriei, pe meleaguri natale, el
se întoarce mereu de unde a plecat, ori n-a părăsit niciodată aceste
locuri. N-ai ce-i face. Nu-l poţi ţine din frâu. E liber să hălăduie pe
unde-i place, de mână cu amintirea.
De
mână cu amintirea sare-ntr-un picior ca la şotron şi spiritul lui Ovidiu
Creangă, alături de Lică Ursulică de catifea maro, de Puşa-Păpuşa, de
Simina, de Şoricelul Ronţişor şi de regina albinelor, Cristina. El ne
face cunoştinţă cu prietenii lui de-o viaţă: Şaca, o căţea din rasa
pittbulul care a fost cel mai bun prieten al său şi de Fifiţa, o
căţeluşă adorabilă, de cei doi câini numiţi la fel, Jup; cu maidanezul
Cezar de care ne îndrăgostim imediat pentru că e foarte inteligent şi
prietenos, de Tarzan, un alt maidanez care are fel de fel de peripeţii
hazoase, de Brebenel şi Sprinteioara, căprioara şi puiul ei, personaje
închipuite, dar şi de o căprioară adevărată care vine zilnic să-l
viziteze în parcul de lângă pădure unde autorul are casa în Toronto. Ne
împrietenim şi cu puiul de cuc, şi cu leuţul Rex, a cărui poveste ne
emoţionează, fiind crescut de o femeie africană pe nume Anita. Pe
meleagurile fanteziei călătorim cu măgăruşul Albastru, aflăm şi povestea
peştişorului auriu şi a broscuţei cea isteaţă, aflăm informaţii
interesante despre viaţa în muşuroi şi despre regina furnicilor. Nici
Riţa-Riţa veveriţa nu ne lasă indiferenţi, nici
Rică-Iepurică şi
căţelul Azorică. Dar şi istorisiri adevărate
cum e cea despre Ion, argat la nenea Culică, pretext pentru autor de a-i
sfătui pe copii să nu cumva să prindă darul fumatului. Un deosebit haz
are şi povestea „Piei, drace!” – dar şi o foarte interesantă şi plină de
semnificaţii
întâmplare, cu Mama Regină şi micuţul Mihai,
în vârstă de şase ani,
viitorul
rege, în
istorisirea „Ghici, cine mi-a pus mâna în cap!”
Aflăm apoi că autorul a vrut să se facă circar iar
mai târziu, şi alte întâmplări din viaţă în povestirea:
„Slugă la nea’ Gheorghe”. Dar observăm că
sacul lui Moş Bodrângă este inepuizabil şi poveştile curg pe negândite,
ivindu-se, precum amintirile, din una în alta. Farmecul lor întrece
cărţile cunoscute şi ne rămân în memorie.
Sufletul delicat al autorului iese la iveală
din unele povestiri legate de viaţa animalelor de care şi-a legat
existenţa.
Descrierea lumii animalelor îndrăgite şi
îngrijite cu dăruire de către autor, este un bun pretext pentru acesta
de a evoca viaţa de altădată a Bucureştilor, a târgurilor de provincie
ori a meleagurilor pe care le-a străbătut în lunga şi aventuroasa lui
viaţă. Unele povestiri ar putea sluji drept fresce ale unei categorii
sociale din România inter şi postbelică.
Cu această carte, scrisă atât de frumos,
Ovidiu Creangă şi-a completat opera de-o viaţă, dăruindu-ne din prinosul
sufletului său atât de delicat şi generos, frânturi de amintiri ca nişte
fărâme de cuminecătură.
redactor, www.agero-stuttgart.de
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
