3. NU SE PETRECE ASTA ŞI LA CASE MAI MARI?

Cred că aceia care ar dori să mă consoleze sau să mă tempereze, ar avea tot dreptul să-mi pună o asemenea întrebare. Că doar n-am adus noi pe lume hoţia sau brutalitatea şi nu suntem nici inventatorii asului din mânecă; am ştiut uneori chiar să-i alungăm dintre noi pe cei fără Dumnezeu şi n-am râvnit la bunul altuia. De asemenea,  nici nu se poate spune că n-am avut mari bărbaţi ai neamului care s-au situat pe cele mai luminoase căi intelectuale în momentele de cumpănă, ştiind şi ce-nseamnă a-ţi reprezenta poporul şi ce-nseamnă a te sacrifica pentru naţiune.

Nemţii, cu toată marea lor istorie, au înghiţit hapul cu parlamentarismul lui Hitler şi chiar demagogia naţionalistă prin care paranoicul îşi satisfăcea setea de putere. Mai recent grecii, mai înainte italienii şi ibericii şi-au văzut libertatea transpusă în dictaturi militare sau militariste, al căror exemplu, chiar caricaturizat, a fost preluat de lovituri totalitariste ale juntelor conduse de la generali până la plutonieri în America Latină, Africa, Asia. Despre Rusia nu mai vorbim, democraţia ne având până acum vreun termen de referinţă pentru istoria ei. Englezii, olandezii şi chiar francezii, cu toate că erau vechi democraţii europene ştiau şi ele prea bine, pe la începutul secolului trecut, care e diferenţa dintre democraţia din metropolă şi limitarea ei, sau reinterpretarea ei,  ca măsuri  prin care puteau să-şi păstreze oamenii de încredere în colonii. Iar tradiţia aceasta se continuă „cu succes” în politicile americane care acordă atât de mari şi cuprinzătoare garanţii democratice cetăţenilor din State, dar nu reuşesc să-şi depăşească viziunea militară asupra restului lumii, chiar dacă unii preşedinţi spun că fac asta „în numele libertăţii popoarelor”.

Pe aici, pe undeva, cred eu că este buba. Pentru că urechile noastre, care au auzit acest slogan chiar din gura cu care Stalin poruncise exterminarea tuturor opozanţilor săi, sau măcar privirile generaţiei mai tinere care l-au văzut înscris pe marile fâşii de pânză roşie ce strangulau partea asta de lume, ştiu că demagogia se exprimă antinomic, adică afirmând de cele mai multe ori exact contrariul a ceea ce urmăreşte pe ascuns. De altfel, chiar şi când nu e vorba de demagogie - ci aşa cum vedem chiar în aceste luni, de confruntare foarte democratică a candidaturilor pentru care legea electorală americană a găsit superbe etape, ca nişte filtre prin care, într-adevăr, pot rosti cu fruntea sus olimpica obiectivă mândrie a întrecerii: „să câştige cel mai bun” - exemplul exibiţionist hollywoodian al campaniilor gălăgioase, spectaculoase, cu bani aruncaţi cu grămada, ca la nunţile ţigăneşti, din bucuria de a-ţi demonstra bunăstarea şi averea care-ţi dă dreptul să petreci împărăteşte, tot de acolo vine. Jalnicii noştri politicieni, în loc să-şi completeze cultura polică şi cunoştinţele de filosofie a democraţiei, au împrumutat imediat ambalajul costisitor, fără să ţină seama de faptul ca megalomania asta americană sărbătoreşte într-adevăr ceva de conţinut: Sărbătoreşte democraţia reală de care se bucură orice cetăţean, dispus astfel să cheltuiască pentru o asemenea sărbătoare care îi aduce beneficii morale. Să ne amintim de trecutul apel al lui Hillary Clinton care le-a spus-o pe şleau partizanilor ei: Vreţi să continuăm campania? Aflaţi că mai e nevoie de fonduri!... Iar ei au dat. Aşa cum, mai recent, i-au dat lui Obama şi mai mult!... Prin colectă publică au dat, pentru că nu plăteau doar susţinerea unui candidat, ci îşi plăteau şi mândria lor de americani de a-şi celebra astfel  stabilitatea democraţiei. E specificul lor. Au ei mentalitatea asta ca, după ce prin tenace speculaţii câştigă banul, să se şi împăuneze cu el; ca un nuntaş, cum spuneam, staroste de mahala căruia  nu-i pasă cât dă la un dar, dacă a petrecut cum trebuie iar lăutarii i-au cântat osanale. Campania electorală e momentul lor de a-şi testa marea libertate şi a-şi dovedi puterea cu adevărat democratică a fiecărui cetăţean.

Pe când la noi?... O ducem, oare, atât de bine încât să inscripţionăm treizeci de milioane de pungi şi pixuri de care nu-i pasă nici unui alegător, doar aşa, ca să ne arătăm în pas cu moda electorală a caselor mai mari şi mai bogate?! Atâta au învăţat „consilierii” noştri electorali?... Se pare că nu, fiindcă au învăţat şi căile rele prin care obţin finanţarea ne având deloc un elctorat bogat, sau dăruit măcar cu mijloace decente de trai, în aşa fel încât să-i ardă de o asemenea petrecere. Şi nu e vorba aici numai de capra râioasă cu coada sus, ci de o capră care-şi coafează flocii ca să nu i se vadă râia.

Cu a l’americaine înainte!... Noi facem totul americăneşte, copiem America pe ici pe colo, înghiţim nedigerat tot ce este american şi, de ce n-am spune-o, uneori permitem Americii chiar gesturile ei de proaspătă civilizaţie, cam lipsită de maniere. Grobianismul lor provine din obişnuinţa celor ajunşi la forţă de a nu-şi controla, măcar uneori, gesturile necioplite provenite din această forţă! Noi, însă, îi  imităm prosteşte fără să ne dăm seama că, într-adevăr, dorind să garanteze democraţia altora aşa cum şi-au dezvoltat-o şi ele, Statele Unite vin cu democraţia lor, specifică lor. Adică specifică multiculturalismului lor gălăgios şi opulent, specifică unor trăsături deosebite de manifestare - de la salvele de succes financiar trase de cei veniţi săraci din Europa, la chiuitul pieilor roşii, până la gălăgioasa exprimare ritmată a africanilor, la religiozitatea conchistadoare a hispanicilor, la perseverentul spirit protestant al nordicilor şi cuţitara familie de într-ajutorare a italienilor fugiţi din zonele lor cele mai sărace, la lumea compactă a naţiilor asiatice aducând comportamente încifrate. Şi, bine-nţeles, la specificul elementului european format, nu dintre cei mai înnobilaţi prin civilizaţia de pe bătrânul continent, ci de îndârjiţii în speranţa parvenirii, care au imigrat în ţara tuturor posibilităţilor tocmai pentru că nu-şi găseau locul printre cei ce-i stăpâneau aici; ba chiar de nişte oameni setoşi de libertatea lor individuală prin care să ajungă precum autocraţii de care nu aveau loc în rangurile europene. De aici geniul tehnic rezultat din chinul câtorva generaţii făcând orice ca să scape de sărăcie, de aici megalomania atotstăpânitoare a celui care dă lovitura descoperind aurul, de aici goana perpetuă spre west, un west simbolic şi imaginar al migraţiei în căutarea de mai bine şi al împietririi caracterului până la cinismul puterii prin pistol, al  neîncrederii şi suspiciunii drumeţului faţă de cel ce-i iese în cale, al pragmatismului rece al afacerii care nu are loc de sentimente şi chiar al înregimentării necondiţionate faţă de interesele mafiote.

Totul intrat în acel mell-pot al egalităţii totale, dar până la bani; şi al libertăţii totale, dar până la interesele monopoliste. Al adorării chipurilor clasice, bizantine ale Sfintei Fecioare cu Pruncul, alături de unele de abanos cu buze groase, ori cu trăsături indiene sau chiar asiatice; al petrecerilor amestecate ţipător, fastuos sau country-romantic după instincte culturale diverse; al judecării omului după marile lovituri pe care ştie să le dea; al rugăciunilor la fel primite de un  Dumnezeu căruia îi place şi psalmodierea şi tam-tamul şi samba.

Dar domeniul cel mai specific este industria publicităţii nebuneşti şi a circulaţiei oricărei bârfe prin mijloacele sofisticate ale unor pricepuţi făcători de bani din ele, nimeni ne fiind mai presat, mai agresat şi mai satisfăcut decât americanul căruia i se serveşte la orice oră ştirea aşa zis mondenă, ca să nu-i spunem curiozitate de ţaţă sau scormoneală în intimităţile unor personalităţi reale, sau făcute, sau chiar contrafăcute de publicistica respectivă. Tocmai prin pervertirea sau chiar invertirea gazetăriei în scopul exploatării curiozităţii vulgare. Care, din curiozitate, devine chiar şi un fel de posibilitate de a te minţi frumos, cunoaşterea intimităţii unuia făcându-te să te consideri egal cu el: „Cine dom’le, miliardarul X sau actriţa Y? Păi eu ştiu şi ce-a mâncat la prânz, i-am văzut şi o parte din nud când făcea jacuzzi!” În felul ăsta, teancurile de tabloide indecente cu intimitatea oricui şi armatele de paparazzi agresivi la culme pentru câştigul lor, îl răsfaţă pe cetăţeanul de rând făcându-l să simtă tumultul democratic ce alimentează viaţa publică;  viaţa lui publică şi, dacă nu a întregului „sat global” produs de universalitatea circulaţiei ştirilor, măcar al „marii mahalale globale” care face  cercuri concentrice din ce în ce mai largi în jurul acestei democraţii americane.

 Iar, când de la viaţa de zi cu zi se ajunge la campania electorală, această mahala alimentată de industria bănoasă a ştirilor indiscrete până la demascare îşi dă de-a dreptul poalele peste cap, demonstrând că n-are mamă, n-are tată şi, mai ales, tocmai în numele unei morale de făţărnicie puritanistă, n-are nici un fel de morală. Parcă toată lumea s-ar amesteca mişunând dezbrăcată în întreaga goliciune, care te face să arăţi cu degetul diferite atribute corporale pentru ascunderea şi împodobirea cărora lucrează de mii de ani croitorii. De pe aici, pesemne, provine şi exagerarea (democratic-formală, bine-nţeles), de tutuială şi „spune-mi pe nume”, marcând cu obstinaţie egalitatea de fond spiritual într-o societate cu atât de mari extreme de fond financiar; marcând camaraderia şi trasul de şireturi al oamenilor porniţi de la aceeaşi condiţie, beneficiind, măcar teoretic, de aceleaşi şanse dar, în ori ce caz, având cu certitudine acel nivel de demnitate prin condiţii decente de existenţă, care justifică un asemenea comportament camaraderesc.

Tot de aici decurge şi lanţul modelelor sociale văzute cu totul altfel decât în gravitatea europeană a personajelor înţelepte şi austere. La un mod populist care aduce şi el un mell-pot de oameni de stat cu sportivi şi iepuraşi Play-boy, miliardari dubioşi sau actriţe cu sâni provocatori, inventatori sau gangsteri, deţinuţi celebri la Sing-Sing  sau absolvenţi eminenţi de la Hardward, stripteuze şi grupuri gay amestecaţi cu laureaţi Nobel, dame de saloon şi cow-boy vagabonzi  amestecaţi cu preoţi şi chiar cu predicatori fanatici sau inventatori de noi confesiuni. Totul malaxat de centrifuga drepturilor democratice specifice acestei ţări încă de la impulsul iniţial prin care au pornit mişcările ei originale de rotaţie şi revoluţie, de atracţie, respingere şi pendulare, mişcări sui-generis ale unui nou microcosmos definit prin conceptul şi mentalitatea de ţără a tuturor posibilităţilor, care însemna şi lipsa de scrupule în realizarea acestor posibilităţi.

Americanii au cultivat o democraţie atât de largă, încât îşi permite să fie aplicată unui individualism feroce, să depăşească existenţa incultă a unor superstiţii în materia absolutismului de gaşcă, să dea sportului şi politicii o atât de înaltă încurajare concurenţială, încât aranjamentele comerciale încep să pară legale chiar şi în asemenea domenii. Ea îi acceptă în egală măsură pe bigoţi şi pe dreptcredincioşi, pe pervertiţi şi pe fundamentalişti, dar se bucură mahalageşte luând în serios orice demascare făţarnică, e pervertită în a pune alături austeritatea conjugală cu lipsa de scrupule în materie de bani. Fiindcă tradiţia priorităţii scoaterii pistolului aprobă glonţul ne având reguli unde să tragi şi unde nu, spectacolul  înfruntărilor de orice natură este pe cât mai popular, pe atât mai lipsit de clasicele norme etice. Dar e teribil de bine fundamentată în ideea de libertate democratică prin care s-a născut această lume nouă, formată din revolta conştiinţelor oprimate ce şi-au făcut o ţară în care, la modul cel mai adevărat şi mai convins, să poată ridica fruntea oricât vor. Printr-un asemenea principiu de bază se obţine stabilitatea democraţiei. Dar a  unei democraţii specifice, chiar partidele politice deosebindu-se prin altceva decât prin doctrină; printr-un secret al lor demn de invidiat care le face, la un moment dat, chiar să poată reprezenta idealul american  în întregul lui, atunci câd se află la guvernare. Ceea ce e o mare piatră de încercare pentru democraţie, în faţa căreia pluralitatea partidelor europene dă uneori greş.

 Cam asta este ciorba grasă de democraţie pe care o poţi lua cu polonicul american, faţă de rafinamentul spiritual socratic, aristotelian, creştin, scolastic, cartezian, kantian ori schopenhaurian al supei din farfuria de Sevres sau de Meissen a europenilor, sau chiar din vasul de Cipru ori strachina de Cucuteni, fiind vorba de o altfel de multicultură, formată din vechi şi stabile identităţi culturale care s-au definit în decursul timpului prin delimitarea de barbarie. Adică, în vreme ce poporul american tânăr încă, şi-a cucerit teritoriul practicând tot felul de elemente de barbarie, aici, pe bătrânul continent, formarea civilizaţiei popoarelor s-a bazat tocmai pe respingerea barbariei, pe îngenuncherea ei.

Or, delimitarea de barbarie însemna cavalerismul ca o conştiinţă a tradiţiei culturale şi cultivarea nobleţei nu numai prin sânge ci, mai ales prin comportament. Nobleţea opusă barbariei, cavalerismul ca act şi de politicos comportament protocolar şi de luptă dreaptă neînjositoare a  condiţiei omului-adversar, ca posibilitate a trimfătorului de a sta cu fruntea sus şi a învinsului de a fi curat în faţa lui Dumnezeu spre a-i putea cere sprijinul viitor. Politeţea cu limitele ei protocolare de respect fiind o trăsătură a relaţiilor cavalereşti, comportarea cu distincţie demonstrând un respect pentru tine însuţi iar discreţia şi limitele permisive de apropiere acelaşi respect pentru persoana cu care ai de-a face,  cuvântul de onoare a ajuns a conta mai mult decât orice garanţie materială. Şi, astfel, conştiinţa valorilor civilizaţiei şi gestul uman de a-ţi da chiar viaţa pentru un ideal înalt, au devenit trăsăturile prin care europenii şi-au cizelat carcterul şi şi-au manifestat civilizarea convingerilor.

Situăm, desigur, o asemenea caracterizare la nivelul a ceea ce are mai bun acest continent ca filosofie de viaţă, adică a ceea ce a reuşit societatea lui să distileze la modul înnobilat, fără a intenţiona să ascundem reziduurile, nereuşitele, căile strâmbe sau chiar hidoase cum afli oriunde pe lume. Vorbim despre acele trăsături generale frumoase prin care, când au ajuns la democraţie, au murit pentru ea şi s-au obligat să ia foarte în serios dezideratele ei, europenii au făcut din respectarea libertăţilor un act de înlocuire a vechii orânduiri cu o nouă nobleţe: nobleţea omului ca persoană şi a valorilor liberale echilibrate, neextremiste, ca existenţă; nobleţea respectării conştiincioase a principiilor pentru care s-a luptat; nobleţea de a lua  în serios principiile doctrinare şi programatice acordându-le toată atenţia şi dedicându-le tot efortul de aplicare. De aici şi dezvoltarea democraţiei ca pluralism, ca interculturalitate, ca reluare pe căi moderne atât a elementelor logice ale depăşirii liberalismului individualist printr-un respect de convieţuire în drepturi şi obligaţii egale, a depăşirii egalitarismului demagogic prin contextul benign al egalităţii de şanse, etc.etc, cât şi al celor spirituale, de credinţă, dragoste prin recunoaşterea şi respectarea diferenţierilor, solidaritate creştină întru progresul fiecăruia, pe calea fiecăruia, etc, etc, etc. Asemenea trăsături pun accentul pe nobleţea de simţire în faţa sentimentelor democratice, mai mult decât pe demonstraţia statistică a reprezentării unei singure părţi din populaţie. Prin asemenea vârfuri de lance şi perseverenţă asupra lor, democraţia europeană a aruncat mănuşa şi s-a opus totalitarismelor, extremismelor, diabolismului dictatorial, reuşind într-un singur secol să zguduie şi să demoleze imperiile ce încătuşau politica lumii, pentru ca apoi să învingă dictaturile cele mai duşmănoase libertăţilor pluraliste şi afirmării persoanei umane, demantelând în elementele lor negative şi antiumane atât fascismul cât şi comunismul, compromiţându-le ca ideologie şi animând efortul uman care le-a răsturnat, tocmai pentru a reimpune nobleţea unei vieţi demne pentru fiecare. În vreme ce democraţia americană, mai tînără şi mai frivolă în asemenea sentimente, s-a opus şi ea, dar altfel: prin riscul de a decade în rasism sau Mac’Charty-sm.

Acela a fost, însă, un accident retrograd, venit tocmai ca ecou la ceea ce Europa a avut mult mai retrograd, mai periculos, de mai lungă durată şi, din păcate, căpătând forme statale şi chiar parastatatle de natură fascistă şi bolşevică, forme de gândire malignă cu mare risc de atacare a celulei omenirii, născute chiar în miezul generos al celulelor fireşti, democratice, pe care le-au deformat la modul monstruos, riscând la un moment dat a contamina lumea. Şi, tocmai de aceea, nu trebuie uitată în acest caz contribuţia fermă a convingerilor democratice americane şi aportul crescând pe care ele îl aduc la consolidarea democraţiei pe mapamond.

Încheiem recunoscând aceast adevăr,  tocmai din dorinţa de a nu fi părtinitori cu vreuna dintre modalităţile de manifestare a oamenilor în existenţa lor democratică. Modalităţi a căror descriere am încercat-o prin cele două variante principale ale „personalizării” democraţiei de o parte şi de alta a Atlanticului.

Nu e vorba despre diferenţieri de fond ideatic, ci doar de manifestări în formă, de oscilaţii specifice ca în cazul oricărui organism viu. E vorba despre soluţia umană găsită printr-o reacţie sau alta, întru aplicarea aceleiaşi filosofii de viaţă demnă pentru fiecare, ca şi despre formele administrative, sociale sau de mentalitate populară care vin să asigure această demnitate. Deferenţa europeană provenită dintr-o întreagă istorie cu aspiraţii cavalereşti sau ostentativa camaraderie a comportamentului american, sunt modalităţi de manifestare de care trebuie să ţinem seama tocmai întru respectul formelor de multiculturalitate. Rostul acestor rânduri este doar de a atrage atenţia asupra greşelii ca, pe fondul unitar acceptat al priorităţii unice privind afirmarea persoanei umane în milioanele şi miliardele de forme facilitate de pluralismul societăţii umane, nu trebuie lăsat să exerseze şi să-şi exercite influenţa nici un monopol de interese, fie el chiar sub forma naivă a unui fel ori altul de a se manifesta democraţia, de vreme ce ea însăşi aduce în fapt cea mai liberă formă de manifestare a omului.

Din păcate, însă, istoria  a dovedit că unul dintre monopolurile împotriva căruia nu poţi să lupţi, este cel al modei; nu atât în materie de vestimentaţie cât de comportament. Iar tentaţia de a te lăsa supus superficialităţilor modei, care lasă impresia că te civilizează fără să ai nevoie de prea multă cultură, conduce de multe ori spre formalul filosofiei de viaţă, dereglând fondul istoric al acesteia.