O reflecție de fundament, nu de esență

Iulian Chivu

Cineva, privind un produs al carui termen de garanție expiră după 2014, se întreba cu scepticism la ce bun asta când sfârșitul lumii ar putea fi în 2012. Dacă las la o parte tensiunea deloc neglijabilă care a deterinat întrebarea, răspunsul mi se pare simplu; oamenii își pot garanta creația lor după criterii de valabilitate acceptate de ei. Dumnezeu însă, cănd a făcut lumea, nu  i-a dat și termen de garanție, ci numai o deschidere condițională, de natură morală, cu care își poate proroga existența.

Să nu uităm însă că Decalogul îl vizează doar pe om, nu și planeta cu care a fost binecuvântat, despre care însă nu i s-a lăsat nicio informație. Scrutător al datului tăinuit, omul s-a împăcat cu Apocalipsa și cu Mântuirea, dar a mai făcut un pas; acela de la ins la umanitate. Și  a început să se preocupe adânc de acestea, căutând mai întâi datele problemei. Cât despre soluție, deocamdată nu a depășit stadiul de supoziție, cu atât mai mult cu cât Mântuitorul însuși spune:„Cât despre ziua aceea, sau despre ceasul acela, nu știe nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”(Marcu; 13.32). În-sinea umanității are tendința să privească mai mult în afara decât înăuntrul său pentru că determinările îi vin preponderent din afară, pe o  relație predilect exterioară cu determinantul, cu convențiile coabitării și apoi cu perspectivele sinelui în aceste determinări.

Cea mai îndelungată soluționare a unei probleme a fost, desigur, cea a lui Dumnezeu. Ea a ajuns la un răspuns esențialmente incotestabil: Dumnezeu este etern în omniprezență, omnipotență și omnisciență, indiferent dacă El a fost căutat  în chip apofatic, catafatic sau pe calea revelației. Problema lui Dumnezeu nu a rămas suspendată decât pentru cei care L-au suspendat pentru că ideea monoteistă s-a oprit la ea însăși, dar pentru cei care au legat Creația de Creator după modelul determinat/determinant și nu după cel cauză/efect, orice căutare a presupus un nou răspuns. (A se vedea ideea de Dumnezeu în istoria filosofiei). Problema nu este ce a creat diferit apofaticul de catafatic și de revelație, ci care a fost natura în care consistă fiecare modalitate, din moment ce oricare dintre ele a condus la același răspuns. Intenționalitatea indicativă nu a impus calea holistică, ci relația directă, globalizantă, de tip aritmetic (în genul mulțimilor de tip inelar), ca în modelul lui Hegel, pentru care Dumnezeu este rațiune, spirit absolut. În relația holistică se înscrie modelul lui Platon, pentru care Dumnezeu este sursă a ideilor, pe când cu modelul heraclitian de Dumnezeu - lege a  ființei sau necesitate universală, ne aporpiem de structurile axiomatice ale matematicii moderne construite pe logica formală.

Cert este că Dumnezeu nu poate fi conceput în chip cartezian deoarece el nu este nici în plan și nici  în spațiu, ci mai degrabă în funcția de tip identitate, care transformă argumentul în el însuși. Definit în algebra liniară, Dumnezeu este o matrice pozitiv definită fiindcă are toate valorile proprii mai mari decât 0. Dumnezeu însă nu este o formulă matematică; noi am vorbit doar despre posibilitățile de a-L percepe, despre tipologia  acestor percepții. Or filosofia, începând în special cu doctrina lui William Okham despre universalii, din secolul al XIV-lea, răstoarnă vechile viziuni asupra universului cu reprezentarea piramidală asupra lumii, iar el deschide și discuția despre semn și semnificat în sensul filosofiei limbajului, ceea ce ține de rațional. Privind lucrurile precum Otto Rudolf, numinosul este non-rațional fiindcă obiectul lui este în afara sinelui, ceea ce Kant definea prin noumenon.

Cele trei fațete ale numinosului (mysterium, tremendum și fascinans) deschid ființei de transcendență (omului) calea tot atâtor posibilități de percepere nu a lui Dumnezeu, ci a în-Dumnezeirii. Aceste trei coponente ale numinosului, ca să ne întoarcem la problema de la care am plecat (expirarea lumii), fac trimitere la păcatul în sine, la păcatul din spirit și la cel din carnal, grațiabile doar prin sentimentul numinosului, altfel dogmele religioase, în sensul lor de fundamente confesionale ce nu admit critici și nici obiecții se arată rigide și se impun ca imuabile. De aici încolo ne îndepărtăm deja de problemă fiindcă începe să funcționeze tratatul individual de psihologie cognitivă al fiecăruia dintre noi. Problema ar putea să ne scape dacă nu am vedea și cealaltă parte a ecuației; umanitatea poate fi grațiabilă doar în instanța decalogică, dar „ziua aceea sau ceasul acela” se pot proroga? Un hindus, de pildă, nu-și pune o astfel de problemă fiindcă transcendentul lui este altfel structurat, ipotezele devenirii lui sunt altele decât cele ale unui creștin, chiar dacă datele sunt absolut aceleași; ele conduc spre o  altă soluție, spre un alt orizont.

Cognitiv, problema ne conduce spre modelul computațional-geometric al categorizării prin implicarea prelucrării unor similarități inițiale (datele problemei), însă constrângerile reprezentărilor sunt exprimate axiomatic diferit, cu precădere când pe axioma minimalității, când pe cea a similarității. Modalitatea de procesare a datelor decurge din scopurile cunoștințelor preponderent nondeclarative. Pentru hindus, problema  cu care am început este insuficient definită și un singur occidental - filosoful, teologul, juristul și astronomul Nicolaus Cusanus (1401-1484), pe numele lui adevărat Nikolaus Chrypffs sau Krebs - în ale cărui concepții coincidența opuselor și conceptul de docta ignorantia (mijloc de a transcende limitele raționalului) soluționa infinitizarea unor raporturi valabile pentru lucrurile finite. Solitar în soluții (respingerea structurii ierarhizate a universului, respingerea ideii de resorbție a timpului universal pe care a înlocuit-o cu cea de transformare a universului și nu de pierdere a lui), Cusanus este eclipsat de înclinarea problemei spre Ființă și spre sensul ei, scoțând-o astfel din coordonatele matematice carteziene. Și aceasta pentru că omul nu a putut ieși cu ușurință din ipoteza codului triadic definit prin constrângerile imagistice, semnatice și verbale ale reprezentărilor și a acuzat în această chestiune, din motive egocentrice, o permanentă inhibiție laterală, fiindcă a dat mai multă importanță temporlității decât spațialității și Ființei decât condițiilor ei conexe.

Eroarea s-a declanșat de când s-a pus egal între proiecția mentală a unei categorii și conceptul acesteia. Ceea ce constat omului modern este că nu răspunde în mod egal solicitărilor științelor cognitive. În relația  cunoștințelor lui filosofice cu cele psihologice și lingvistice sunt raporturi echilibrate prin preponderența gândirii (filosofie →lingvistică) și a observațiilor directe (filosofie → psihologie). Raportul psihologie→inteligență artificială este în curs de echilibrare evidentă, ca și în cel lingvistică→antropologie și,în cele din urmă, al tuturor acestora cu neuroștiințele. În schimb raportul filosofie→antropologie→inteligență artificială nu se consolidează cu aceeași ușurință. Problema inițială era: la ce bun un produs cu garanția valabilității până în 2014, când lumea ar putea pieri în 2012?

Discuția noastră de mai sus nu satisface problema, ci o explică doar, o traduce în termeni cauzali din neputința de a găsi determinantul când determinatul este incompatibil cu sistemul nostru epistemic. Orice legătură între fenomene, în acest caz, nu este apodictică tocmai pentru că nu exclude posibilitatea opozițiilor de natură cognitivă, iar reflecțiile noastre nu pot viza decât fundamentul, fără a ajunge la esență. Cu alte cuvinte, omul își pune o problemă a cărei soluție îl depășește, chiar dacă îl interesează fundamental și acesta pentru că el e o ființă grațiabilă, nu încă și grațiată. Decalogul este doar o șansă a grațierii, nu și o congruență de cugetare cu Dumnezeu.

Iulian Chivu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com