Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

O scrisoare din Africa de Sud

Irina Matei - Africa de Sud

Impresii si pareri personale in FORUM

Ironia

Nu faptul că am plecat dintr-o ţară comunistă ci, ca după aproape paisprezece ani am ajuns din nou într-o ţară comunistă. Ironia, este că această nouă ţară, chiar dacă nu este a noastră, nu este de fapt recunoscută „oficial” a fi comunistă. Dar, obiectiv vorbind, nici România nu a fost oficial o ţară comunistă ci doar o Republica Socialistă. O stranie scamatorie a numelor. İn Sud Africa spre exemplu, de curând s-a schimbat numele capitalei din Pretoria, în Tshwane. Pentru cineva (ca mine) care a trecut oarecum printr-un asemenea sistem, chiar fie de durata unei copilări, semnele transformării sunt mai mult decât clare, ca să zic aşa: lucide! În Africa de Sud conducătorii, ce glumă, sunt de fapt o colecţie de luptători pentru libertate. În covârşitoarea majoritate sunt membri partidului ANC (African Naţional Congres), şi care s-au instalat la putere din anul 1996, pentru cine ştie câte generaţii. Mulţi dintre ei au recorduri criminale cât mâna mea de lungă şi au studiat în Europa: cum ar fi spre exemplu la Moscova. Când am ajuns aici, prin 1991, aşa zis-ul Apartheid constituia sistemul politic iar la putere erau vorbitorii de limba Afrikaans (o limbă de origine Olandeză). La cei aproape zece ani, am fost prea puţin preocupată de problemele Africi de Sud dar fericită să uit de revoluţia din 1989, şi că părinţii mei, erau aproape şa-si piardă viaţa. Am fost foarte preocupată să uit de lumânarea aprinsă pentru cei care au fost mai puţin de norocoşi şi s-au jertfit. Să uit de timpul demonstraţiilor şi aplauzelor la care am asistat pe umeri tatălui meu dar şi de imnurile politice învăţate pe dinafară. Să uit de regulile conversaţionale – unde gândeşti ceva şi să spui altceva! Aici în Sud Africa cu banane, ciocolată şi jucări din belşug, am avut şansa să fiu din nou copil. În şcoală am fost înconjurată de adulţi şi copii, fără să am greutatea pe suflet pe care o cărasem cu mine de când plecase tatăl meu în Germania. Atât de multe dorinţe şi gânduri înfricoşătoare! Plecasem cu toţi în vacanţă la mare...pentru ultima dată împreună. Ştiam prea puţin de reacţia în lanţ ce avea sa-nceapă, într-o zi oarecare în care cu toţi eram în drum spre plaje. Azi aici, mâine acolo! Aşa a fost plecarea din România, peste graniţe până în Germania. Dar nu plecasem cu toţi. Un an şi jumătate am fost o familie despărţita, ne-ştiind când şi dacă ne vom reuni. Înainte de plecarea noastră, a mea şi a mamei, am fost oprite la aeroport. Era deja după revoluţie şi am fost convinse că după toate pregătirile şi planurile tăcute, nu v-or fi probleme să ieşim din ţară. Dar ca în viaţă, nu tot ceea ce crezi este şi ceea ce există într-adevăr.

Partidul nou

Începusem să plâng. O femeie slabă şi epuizată de dor şi o fetiţă cu suflet de adult. Aşa stăteam una lângă alta, eu plângând. Ofiţerul s-a uitat la noi cu ochi reci, până când lacrimile mele ca un miracol mic, la timpul potrivit, l-au dezgheţat. Tăcut, ne-a făcut semnul să plecăm. Reuniţi din nou, forţaţi de circumstanţe birocratice precum şi politice, ne-am făcut drumul spre Sud Africa. Nu a fost ţara pe care noi o alesesem, a fost ţara care ne-a ales pe noi. Ce ştiam noi despre Apartheid? Ce ştiam noi despre lupta dintre negri şi albi, dintre Afrikaners (vorbitori de limba Afrikaans) şi Englezii? Nu era lupta noastră. Nu era problema noastră. Noi fugisem de lupta noastră adevărată. Noi abandonasem ţara noastră. Cu cât eram mai impresionată de abundenţa materială cu atât mi-era mai dor de acasă. Venisem cu nimic! Un nou membru fusese adăugat familiei, singuri într-o ţară străină nici unul din noi ne-ştiind limba engleză. Diana, sora mea, s-a născut în Iulie 1992, în spitalul public, Groote Schuur, în mijlocul unei greve anti-apartheid ce a însemnat că sprijinul medical era minim sau inexistent în ziua aceia, ca de fapt şi zilele care au urmat. Mama mea nu numai că nu putea să comunice cu cei din jur, dar nici ei nu erau dispuşi s-o facă. A fost pentru ea o singurătate poate mai grea decât cea din ţară, fără soţ dar înconjurată de familie şi prieteni. Toate astea rămăseseră în trecut. Am învăţat multe dar am şi greşit mult între timp. Mi-a trebuit un an întreg să învăţ limba engleză ca cea a localnicilor. De fapt am învăţat-o aşa de bine încât după un timp nu mai puteam gândi în limba mea. Mi-au trebuit vreo trei ani să-mi potolesc dorul de ţară. Am intrat cu toţii într-un proces secundar de socializare. Ne-am acomodat cu cultura, limbile şi obiceiurile locale precum şi politica ţării. La şcoală am fost înconjurată de copii care doar la început s-au arătat interesaţi să mă cunoască, după care au devenit foarte comozi cu cunoştinţa câştigată. La început mi-au plăcut fiindcă nu erau aşa de tăcuţi, disciplinaţi, şi reci. Copii şi profesori erau foarte prietenoşi, în comparaţie cu România. Cu cât a trecut timpul însă, ca şi vârsta mea, cu atât am început să-i privesc altfel. Cu timpul nu-şi mai aduceau aminte ce limbă vorbeam, Română sau Romană, iar alţi erau convinşi că este la fel cu limba rusă. Pentru ei, eu fusesem născută undeva în Polonia, iar mai târziu au crezut că în Roma (cred că până în ziua de azi nu şi-au dat seama că Roma este de fapt un oraş, nu o ţară). Pentru alţii venisem din Grecia, Iugoslavia ori Bulgaria. La început, ignoranţa lor a fost nostimă, eram doar un copil, fericită să râd cât de des posibil. Mai târziu însă, când începusem să ies afară cu băieţi, n-a mai fost aşa de nostim.

Re-educarea

Încercasem din greu să-mi păstrez limba mea Română. Aveam numai două clase de şcoală din ţară, unde învăţasem regulile limbii. Numai două clase de educaţie formală în istorie, citire, matematică, etc. Despre ţara mea, nu ştiam nimic de fapt, dar despre Sud Africa, învăţasem totul. Ironic este că atunci când am ajuns aici, eram prea avansată la matematică. Soluţia a fost să mă încurajeze să uit ce am învăţat. Întru-n fel o re-educare de natură democratică. Majoritatea erau la un anumit nivel, deci şi eu trebuia să fiu la fel. Mai târziu, în facultate, ca studentă la dramă, mi-a fost spus să urmez principiile dramatice şi să fiu creativă. Când însă am ajuns să pun aceste principii în practică, mi s-a spus că Universitatea Stellenbosch poate nu este cel mai bun loc pentru creativitatea mea. Mesajul a fost foarte clar: fii altfel, dar la fel ca noi toţi! Mi-a fost greu să urmez metodele lor învechite şi să învăţ să fiu la fel de superficială şi ignorantă. Am fost tot timpul împinsă să mă adaptez sau să accept. Eu am fost însă obişnuită să refuz şi sa mă împotrivesc. De partea mea a fost faptul că profesorii ca şi copii iar mai târziu adulţii în general, au fost cu toţii uşor de manipulat. În România a te împotrivi era la fel de uşor ca a încerca să spargi un perete cu pumnii. În Sud Africa regulile erau şi au rămas încă, altfel. Eu aş pune Africa de Sud mai degrabă în categoria societăţilor de consumatori: Consumători cu (prea) multă democraţie şi multă vinovăţie. Încă din anul 1991, Afrikaners începuseră să piardă puterea. Nu zic că Apartheid a fost un sistem bun sau rău. A fost doar un sistem, ca şi comunismul – bun pe hârtie prost în practică. Chiar de-atunci albii se simţeau vinovaţi. Vinovăţia este o slăbiciune când este creată social. Când am fost în clasa a cincea în Sud Africa, am considerat nedrept să fiu pedepsită împreună cu ceilalţi copii pentru ceea ce nu făcusem. Nu consideram motivul pedepsirii în grup ca fiind justificabil. Aşa că am ieşit din clasă pur şi simplu şi m-am dus drept la directorul şcoli, ameninţând că voi spune cât rău mi-a făcut învăţătoarea. Înainte însă să ajung în biroului directorului, învăţătoarea m-a oprit şi şi-a cerut scuze. Dacă profesoara fusese aşa de confidentă de decizia ei, n-ar fi trebuit să-i fie frică de ameninţarea făcută de o fetiţă.

Politica, scumpă doamnă!

În sens politic, dacă Afrikaners erau aşa de siguri de principiile lor, de ce şi-au cerut scuze? Atunci am realizat cât de slabi erau Sud Africani în comparaţie cu Românii din copilăria mea. De-atunci mi-a fost foarte uşor să mă răzvrătesc, la nesfârşit! Bine înţeles că mai târziu preţul plătit răzvrătirii sau ne-adaptării mele, a fost mai mare.
În liceu începusem să văd lumea ca pe nişte extraterestri. Ochii mei parcă erau acoperiţi de o sită îmbâcsită şi tot ce trecea prin ea ajungea în mintea mea murdar. Prieteni superficiali, lipsiţi de cultură, fără libertatea de suflet pe care o găsisem în prietenii din copilărie. O ironie ca cea din timpurile noastre comuniste: suflet liber, prizonier al trupului! Aici aveau tot ce eu nu am avut în copilărie, exceptând adevărata libertate. Cu schimbarea de la Apartheid la Democraţie din 1996 când ANC-ul a luat puterea iar Nelson Mandela a devenit preşedinte, a început acumularea unui momentum. De la televizor până la maidanul şcoli, zvonuri de rasism, anti-rasism, bunăvoinţa ANC-ului, răutatea Apartheid-ului şi aşa mai departe au fost răspândite. Seminţele propagandei fusese semănate. La vremea aceea eram însă copleşită de probleme de natură academică trecând şi prin câteva relaţii romantice dezamăgitoare. Începusem să-mi schimb sita îmbâcsită cu una neagră. Ironic, guvernul Sud African era ocupat cam cu aceiaşi activitate: schimbarea de la alb la negru. Sentimentul de străin şi nedorit nu mă părăsise niciodată. Părinţi mei nu avut şi nu au nici în ziua de azi, prieteni localnici. Familia mea se asocia mai mult cu celelalte familii Române din jur şi de multe ori ne adunam cu toţii la sărbătorile de Crăciun sau Paşte, la Consulatul din Cape Town. Aceste sărbători erau printre puţinele ocazii de a te simţi într-adevăr Român. Cu fiecare schimbare de consuli însă, au atras şi schimbări de politică în privinţa evenimentelor consulate şi care cu timpul au dispărut complet. Între timp începusem să simt diferenţa dintre mine şi Sud Africani dar în loc ca înaintarea în vârstă să mă ajute să mă adaptez, s-a întâmplat contrariul. În disperare să nu-mi uit istoria şi cultura, am început să citesc mai mult în Română. Probabil ca acest exerciţiu, ce a inclus şi filozofie, m-a ajutat să scriu prima mea poezie în limba mea. Am numit-o Oglinda Visului şi o dedicasem bunicului meu. Am reuşit s-o public într-o revistă de pe internet şi a fost primul succes al obsesiei mele cu trecutul.

Revoluţia nouă

Dacă privesc în trecutul acestor paisprezece ani Sud Africani, aş putea spune că fiecare familie Română cu care ne-am asociat, a fost înecată în aceiaşi disperare a singurătăţii culturale. Doar foarte puţine familii au mai rămas până azi în Cape Town. Mă întreb dacă nu este mai mult decât o singurătate culturală de fapt, o diferenţă de mentalitate aproape dobândită genetic şi care cauzează toată această nefericire mentală şi spirituală de emigrant. Sora mea, Diana, născută aici, n-a vorbit un cuvânt Românesc în copilărie. Acum însă la treisprezece ani, ştie să citească destul de bine, ascultă muzică pop Românească, înţelege şi poate vorbi cât de cât limba, ca să zic aşa, maternă! Dar nu numai asta, după o singură vizită în România (o ocazie foarte rară la care devenim din nou o familie despărţită) este acum determinată să plece şi să trăiască acolo. În ea mă văd pe mine. După aproape paisprezece de ani, în afară de limba Română, pot vorbi Engleză, Afrikaans, Germană şi puţină Xhosa (limbă indigenă), am o mică companie de organizare si manageriat pentru evenimente speciale, scriu o carte, studiez în prezent la Universitatea Africii de Sud şi lucrez din când în când ca jurnalistă pentru o revistă de tineret. Sună ca şi cum aş avea mult succes, dar nu chiar. Am douăzeci şi trei de ani, şi îmi folosesc toată energia în scopul de a pleca din Sud Africa. Partenerul meu, Ian, este Afrikaner şi este aproape în aceiaşi situaţie în care am fost şi eu cu familia mea. Cred că îşi urăşte propria lui ţara şi ar vrea să plece. A studiat politică internaţională la universitate dar şansa de a obţine un post în domeniul lui este aproape zero. Pe lângă faptul că este alb şi bărbat, limba lui maternă este Afrikaans lucru care îl va menţine pe ultimul loc pe orice listă de angajare din domeniul politic. Nu înseamnă nimic faptul că poate vorbi trei limbi şi că în curând, cu puţin efort, poate adăuga încă o limbă străină, limba Româna. Nu înseamnă nimic de-asemeni aptitudinea lui academică şi experienţa de lucru. Se cheamă că cei cu idei sunt chemaţi idioţi iar dacă nu eşti de-ai lor, eşti în potrivă! Parcă sună familiar! Aş fi fericită să cred că vrea să mă urmeze în România, dar ştiu ce-nseamnă să întorci spatele ţări tale. O parte din tine va rămâne pierdută în neant. Îmi pare însă mai puţin rău pentru el, pentru că ar fi prima dată când se va şterge la fund cu patriotismul dar dacă mă va urma, va fi aruncat în viitor nu în trecut. Şi mai rău însă îmi pare de mine şi familia mea care va trebui să abandoneze tot ce a început şi construit aici, pentru acelaşi motiv pentru care am plecat înainte. Ca o palmă peste faţă: „ Aţi plecat din purgatoriu şi aţi ajuns în iad!”

Alo! Salut! Sânt eu, un haiduc?

Realitatea Sud Africii este după părerea mea gravă. Cel cu experienţa trecutului ar putea observa cum povestea din Ferma Animalilor este pusă încet, încet, în practică. Un guvern plin de analfabeţi cu doctorate onorifice, criminali justificaţi de motive politice. Un guvern care se îmbogăţeşte în timp ce, acelaşi om de rând, trăieşte în aceiaşi sărăcie. Aceşti oameni n-au cum să-şi dea seama de informantorii ANC de la universităţi, că orice angajare este în funcţie de culoare sau afiliere politică şi nu pe merit şi că toate acestea sunt semne distinctive ale unui sistem daca nu comunist cel puţin totalitar. Dar hai să nu-l numim nu doar „comunism” ci să-i dăm un titlu mai modern: neo negro-comunism. Diplomaţia tăcută către Zimbabwe şi a sistemului politic dictatorial a lui Robert Mugabe sau faptul că orice remarcă contra ANC-ului este luată ca un atac rasist sau trădător la democraţia Sud Africană. Companiile private trebuie, ca regulă, să angajeze un anumit număr de negri, redistribuirea pământului, bani irosiţi pe căsătorii regale şi ceremonii de zile de naştere sau alte festivităţi, sunt semne distinctive ale acestui nou comunism. Sud Africa a devenit prin aşa zis vot popular, un stat mono-partid. Există democraţie şi eşti încurajat să votezi, dar majoritatea ţări este membră ANC, care în această clipă are destulă putere să schimbe constituţia. Celălalt partid de opoziţie şi care declarase înainte, cu onoare că o alianţă nu poate intra în discuţie, s-a aliat recent cu ANC sau în cuvinte puţine, sânt definitiv în buzunarul lor! Engleza, Afrikaans sau orice altă limbă considerată Europeană sunt încurajate doar în afara sistemul educaţional. Mă întreb oare ce urmează? Va fi oare acest comunism la fel cu cel care l-am cunoscut eu? Aici sunt şi alte bătălii decât cele dintre bogaţi şi săraci, sau lucrători şi patroni. Timpul însă va decide exact ce formă v-a lua acest comunism şi cât va dura până la următoarea revoluţie. În acest moment, Sud Africa este văzută ca un erou ieşit din bătălia rasistă numită Apartheid, un erou metamorfozat ca gândacul Kafkian, care îşi va întinde balele cu timpul, peste tot. Dar ce se va întâmpla cu noi? N-am făcut parte din nici o bătălie de-a lor şi nu suntem văzuţi. Suntem albi şi prin definiţie rasişti, suntem o statistică, ca de fapt ceilalţi Sud Africani. Nu este drept, suntem Ausländer iar România nu este în Roma! Dacă ne-au neliniştit conştiinţa când am fost tineri acum numai este aşa. Este atât de uşor să întorci spatele. Ceea ce ai făcut o dată ovei putea face şi a doua oară...şi a treia oară...şi la nesfârşit, până mori! Îmi iau la ne-revedere de la lumea treia şi bebeluşul ei comunist şi spun Hello la lumea întâia cu şirul ei de probleme capitaliste. Îmi şoptesc încet în minte: „Deşteaptă-te Române, din somnul cel de moarte...”

Autor: Irina Matei

Jurnalista- Africa de Sud

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]