Dialoguri indo-europene: (VI)

Occidentul impune piața, Orientul o gândește

Iulian Chivu

Istoria universala, daca vrea să fie onestă, chiar și atunci când se scrie în Occident, nu are dreptul să nu ia în seam marile civilizații orientale sub toate aspectele lor. În timp, după cum vom vedea, tendințele de supremație au alternat când în favoarea Orientului, când în favoarea Occidentului și de aceea nu se poate face afirmația instalării definitive a unei părți a lumii deasupra celeilalte, mai ales că realitățile lumii contemporane demonstrează mai mult eșecul Occidentului vanitos, lipsit de autoprotecție, cu o etică incoerentă, dar centrat excesiv pe înnoirea conținutului vieții, pe când Orientul, cu riscul de a-i face pe toți oamenii deopotrivă, de a părea stagnant din cauza conservatorismului  său etic, a ajuns să-și demonstreze constant viabilitatea până la supremație. Fie că a fost vorba despre economie, despre idei, despre artă, un lucru continuă să își probeze valabilitatea și astăzi; cel ce știe să producă trebuie să știe să și împartă.

Într-o lucrare despre întoarcerea la capitalismul sălbatic[1], Philippe Labarde și Bernard Maris recunoșteau că nu se poate ști dacă piețele gândesc bine, dar cu certitudine nu se poate gândi împotriva lor.

Ele au impus un sistem în care, treptat, ființele libere au devenit ființe salariate, angajate ale unui proiect care nu le aparține, cu o fiabilitate nesigură, fiindcă oricând piața îl poate  desființa. Imi amintesc că însuși Cicero[2], în urmă cu vreo 2060 de ani, îi prevenea pe romani asupra unor chestiuni economice privind echilibrarea bugetului, întărirea tezaurului, reducerea datoriei publice și a aparatului funcționăresc, limitarea ajutorului către provinciile imperiului deoarece, pentru a nu se prăbuși Roma, oamenii trebuia să reînvețe cum să muncească.

Evoluția ulterioară a lucrurilor de la această primă formă de Uniune Europeană reprezentată de Imperiul Roman a condus la subordonarea economică a socialului, cu toate avantajele și dezavantajele care au decurs de aici până la impunerea contemporană a mondializării. Blugii noștri, vânduți de comercianți francezi, sunt fabricați în Tunisia, cu mașini controlate de ordinatoare făcute în Coreea și programate de ingineri pakistanezi[3], rețineau aceiași Labarde și Bernard.

Până la acest aparent echilibru însă, sorții au surâs când Orientului, când Occidentului și războiul economic a avut ecouri în cultură, în arte, în morală șiceva mai puțin în religie, aceasta continuând  să fie în egală măsură și mijloc, dar și scop. În chip logic, genul se regăsește în esența speciei, iar atributele acesteia sunt predicate ale judecăților particulare, în timp ce speciile sunt atribute ale unor judecăți universale.  Occidentul a greșit tocmai începând de la judecată; o greșeală de predicat a judecății universale. Greșeala aceasta au întrevăzut-o primii și au  încercat s-o evite înșiși vechii greci care știau, și chiar au demonstrat-o sub Mecena, că totuși cea mai bună guvernare nu este spre folosul cetățeanului, ci în binele lui. G

reșelile istoriei au fost totdeauna greșeli ale gândirii pentru că orice istorie este în cele din urmă o istorie a gândirii, după cum spunea R.G.Collingwood[4] și, ca atare, istoricul prelevă din evenimentul istoric gândirea faptului a cărui istorie o studiază. La această chestiune revine și Jean-Paul Sartre[5] când avertizează că istoria nu ține seama de exigențele ideale ale Adevărului (ceea ce ar face-o să aibă un final simfonic, ci are sens ca Istorie doar dacă are un sfârșit catastrofic). Cel mai concret s-a înșelat totuși J. Stuart Mill[6] care s-a limitat la exigențele ideale ale Adevărului. El aprecia că, din această perspectivă, civilizația chineză a ajuns de multă vreme într-o fază staționara, încă de mai multe mii de ani; și că, dacă vor ajunge chinezii să mai progreseze, aceasta nu o mai pot face decât prin intermediul străinilor. Chinezii au izbutit mai presus de orice speranțe să realizeze ceea ce se străduiesc filantropii britanici să faca și în țara noastră. Anume, să-i facă pe toti oamenii deopotriva. Că istoria judecă după alte criterii, a trebuit s-o demonstreze  nu numai faptele, ci s-o semnaleze și analiști de talia lui Niall Ferguson[7]; nu există un viitor unitar, ci unul complex, polimorf, și, în consecință, trecutul e la fel de complex și polimorf, dar istoria este unică. Într-o carte care își propune să acopere șase secole de istorie universală, Ferguson demonstrează obiectiv că Occidentul a generat și Binele și Răul prin competiție și monopol, prin știință și superstiție, prin libertate și sclavie, dar mai ales prin muncă intensă și lene[8].Cam același lucru îl notam și noi cu un alt prilej (Dialoguri indo-europene, IV), când rețineam că Orientul a fost dintotdeauna mai reținut față de civilizația europeană, cu toate că Occidentul a descoperit cu adevărat Orientul abia în ultimele două secole, odată cu numeroasele lui misiuni antropologice, sociologice, etnologice fiindcă relațiile comerciale mult mai vechi fuseseră orbite de competiție. Ferguson ne reamintește[9] pilda dată de octogenarul împărat chinez Qianlong în 1793 contelui Macartney caruia îi primise doar din rațiuni diplomatice cele câteva daruri[10] care se doreau  a fi o invitație la deschidere spre cercetarea științifică a Chinei. Qianlong le arunca printre vechiturile palatului său spunând că nu ne lipsește nimic!...N-am prețuit niciodată prea mult obiectele stranii sau ingenioase și nu avem nevoie de produsele țării voastre[11]. Răspunsul nu era o ofensă lipsită de o minimă diplomație, cum s-ar crede, ci o expresie de teamă de a nu se îndepărta de esențialul autohton, o teamă care exclude curiozitatea, încercarea, descoperirea – suficiente motive pentru constatarea lui J. Sturart Mill, la care făceam trimitere mai sus. Dar să nu uităm însă că până la acea dată China descoperise tiparnița cu imprimare mobilă înainte lui Gutemberg (1440), descoperise hârtia înainte ca aceasta să fie folosită în Occident, banii chinezilor erau din hârtie, ei descoperiseră tapetul și chiar hârtia igienică. Chiar plugul Rotherham din fier și grapa englezească fuseseră anticipate de chinezi odată cu Tratatul de agricultură semnat de Wang Zhen (1313). Și tot chinezii, ne spune Ferguson, au descoperit furnalul pentru topit fier înaintea celui construit  la Coalbrookdale (1709), cel mai vechi pod suspendat din fier a fost făcut tot de chinezi, nu de englezi, ei au dominat industria textilă și utilajele aferente: roata de tors, războiul de țesut pe care abia în secolul al XVIII-lea l-au importat italienii, iar la data când Cristofor Columb se încumeta în istorica lui călătorie, chinezii dețineau vasul amiralului Zhen He de cinci ori mai mare decât Santa Maria.Toate acestea și multe altele contrapuneau adaptarea rațională la lume ( de tip confucianist) conceptului occidental de stăpânire rațională a lumii, în analiza lui Max Weber. Supremația Orientului, cu toate că nu a fost recunoscută ca atare de Occident, a durat cam până pe la 1650  sau mai sigur până la apariția Iluminismului (1685) -  produs al crizei conștiinței europene – ctitorit de John Locke. Până atunci Europa se confruntase cu interzicerea cultelor păgâne și triumful creștinismului (396), cu căderea irecuperabilă a Imperiului Roman (476), pe care în zadar Carol cel Mare (800) încercase să-l refacă, cu Renașterea, cu cele opt cruciade (1099 – 1270). Orientul, pe de altă parte, reprezentat în special de China, se confrunta  la 1640 cu o prăbușire fiscală dublată de o schimbare climatică cu consecințe dezastruoase: epidemii grave urmate de decimarea populației (35-40% mortalitate) și nemulțumiri în masă care au dus la prăbușirea dinastiei Ming (căderea Beijingului în 1644 îl determină pe ultimul Ming să se spânzure). Japonia, care observase atent aceste fluxuri și refluxuri de putere, consideră că prin politica shogunatului se izolează complet și interzice orice fel de contact cu lumea externă. Pe acest fond se instalează în Orient cele două puteri iberice, când însuși Vasco da Gama se stinge de malarie în drum spre India, în 1524, și după ce în expedițiile anterioare se purtase ca un cuceritor despotic. Așa se explică și pentru autorul Lusiadelor (Luís Camőes) cum Portugalia, o țară cu numai 1% din populația Chinei, reușea s-o domine comercial după ce inspirase frică (Temeti-vă de măreția noastră și respectați-ne virtutea, citează Ferguson[12]). Anglia, prin comerț și colonizare, se impune și ea în fața țărilor orientale. Năvălirile asiatice, din stepele mongole nu ajung prea departe în Europa, ele lovindu-se de sistemul de apărare rusesc, care le rezistă și devine de temut mai ales după moartea lui Timur Lenk. Ciudat este că totuși dispersate, cu interese adesea contrarii, țările occidentale se impun în fața Orientului până și în timp ce se luptau între ele (Războiul de 30 de Ani din Germania, Războiul de 100 de Ani, precum și sângeroasele războaie care au urmat Reformei) inclusiv pentru disensiuni conceptuale (Civilizasion/ Kultur). Englezii ajung în mai puțin 500 de ani să depășească PIB-ul Chinei, dar adevăratul lor câștig este unul de altă natură: coloniile. Altfel, de mult învățați cu alcoolul, ei au fost scoși din beție în secolul al XVII-lea de către tutunul american, cafeaua arabică și ceaiul chinezesc[13]. În acest timp, chinezii rămân sub efecte opiacee inspirate din bunăvoința Companiilor Indiilor de Est care le comercializa. Anglia aceea care la 1842, cu Flota ei Regală urcase pe Yangtze și ajunsese până la Marele Canal, îngenunchiase China, fiindcă oficialitățile  autohtone dispuseseră distrugerea unor importante depozite de opiu (Războaiele opiului), și o obliga (vae victis!) la despăgubiri evaluate de Ferguson la nu mai puțin de 21 de milioane de dolari, apoi o obliga să accepte deschiderea unor noi porturi pentru comerțul britanic, în plus luându-i și Hong Kongul. Scăparea din chingile pieții occidentale avea să vină însă nu peste mult timp, cel mai sigur odată cu reformatorul postmaoist Deng Xiaoping care proclamă deschiderea porților din convingerea că nicio țară care vrea să prospere nu mai poate urma politica ușilor închise[14]. Deschiderea duce în zilele noastre la exces și nu întâmplător se spune, fie și în glumă, că Dumnezeu a creat cerul și pământul, iar chinezii au creat restul. Un studiu amănunțit al piețelor occidentale va releva Orientului fisurile și derapajele haotice din economiile  occidentale. De pildă, și astăzi Marea Britanie, mama drepturilor omului și a securității sociale[...] are cei mai bine plătiți patroni din lume (încă o dată și jumătate față de salariile echivalente din Franța), cele mai dezastruoase servicii publice, aspectul unei țări excomuniste, un acces derizoriu la serviciile medicale și o mortalitate în creștere vertiginoasă, un alcoolism înfricoșător; dar...dar... o rată a șomajului inferioară celei franceze:6,5%, comparativ cu 12,5%, după aprecierile lui Labarde și Maris[15].

Și cu toate acesea, Anglia, până pe la 1990, era una dintre principalele cinci puteri occidentale care dominau lumea alături de Statele Unite, Germania, Franța și Canada pentru că laolaltă reprezentau 44% din producția mondială. Uniunea Sovietică și Japonia nu mai erau  de luat în calcul, locul acesteia din urmă fiind luat de China tot mai infiltrată în economia SUA pe seama preluării datoriei publice[16].

Aceasta are astăzi un PIB care, e adevărat, reprezintă 39% din cel al Statelor Unite, iar în urmă cu numai 30 d eani, la începutul reformelor, acesta era doar de 4%. Și să nu uităm că Singapore are deja un PIB mai mare cu 21% decât cel al SUA.Schimbările se regăsesc și în etica muncii. De pildă în numărul de ore lucrate anual/salariat, într-o descreștere fie haotică și sub presiuni sindicale la unii, fie controlat, printr-o politică economică echilbrată la alții. Hong Kongul coboară controlat de la 2800 de ore în 1950 la 2300 în anul 2000. O situație similară o relevă și Japonia care coboară de la 2530 de ore la 2300 în același interval, pe când în Singapore, de pildă, se lucrau 2080 de ore de fiecare muncitor anual în 1950, se depășesc 2200 de ore în 1960, coboară apoi la 2200 în 1968, iar după 1970 coboară la 2100 și tot așa merge aproape constant până la 1700 în anul 2000. În schimb, în SUA se pornește de la 2250 de ore/salariat în același interval și se menține în această limită până spre 1965, apoi coboară puțin sub 1600 de ore anual în 1990, ca apoi să urce din nou spre 1900 de ore până în anul 1994 și coboară la 1650 în 2000. Cifrele sunt și ele în raport de exodul forței de muncă spre cele două Americi, când  nu mai puțin de 58 de milioane de europeni trec Atlanticul definitiv (între 1840 și 1940) pentru certitudinea unei vieți prospere.Tot atunci, 52 de milioane de indieni și chinezi se îndreptau spre Asia de Sud-Est, spre Asia Australă ori pe coastele Oceanului Indian. Pe de altă parte, sentimentul religios cunoaște, în consecință, modificări importante chiar pe intervalul a 20 de ani, între 1980-2000 când, de pildă, francezii și italienii susțin în procente de 38% și, respectiv, 86% că Dumnezeu are un rol important în viața lor, dar îl caută în biserică doar în procente de 7% și, respectiv, 32%.. Nici japonezii și nici chinezii nu stau mai bine la acest capitol, ei  declarându-și credința în Dumnezeu în procente de 50% și, respectiv, de 28% și merg la bisericile lor doar în procente de 3% și, respectiv, 16%. Nu la fel stau însă lucrurile în ce privește învățământul.

De pildă, rezultatele medii la examenele de matematică ale elevilor de clasa a VIII-a[17] sunt mult mai bune pentru elevii din China și din Coreea decât cele pentru elevii din Anglia, din SUA ori chiar din Austria și Suedia.  De fapt civilizația apuseană începuse să-și piardă încrederea în sine  încă din 1963, când tot mai multe universități de prestigiu[18] nu se mai arată interesate de istoria Occidentului, dar ideea se conturează chiar după Primul Război Mondial în rândul mai tuturor țărilor vorbitoare de limbă engleză care se arată mai interesate de alte culturi decât de a lor*. A  urmat mai apoi îndepărtarea dintre Statele Unite și  Europa (așa-zisa lățire a Atlanticului), după ce acestea au dominat lumea vreme îndelungată în secolul al XX-lea, iar puterea occidentală slăbește evident în Orientul Mijlociu (în primul rând prin intervențiile în Irak și Afganistan). La acest aspect se adaugă criza financiară care debutează în 2007 și afectează întreaga piață a liberului schimb  (a se vedea  consecințele în situația Greciei astăzi) permițând șansa Chinei și Indiei să speculeze cu inteligență bursele și să treacă la achiziția avantajoasă de dadorii – o șansă aproape sigură pentru Orient de a demonstra că Philippe Labarde și Bernard Maris aveau dreptate doar când spuneau că nu se poate ști dacă piețele gândesc bine, dar nu și atunci când își imaginau că nu se poate gândi împotriva lor. Lumea contemporană demonstreează fără echivoc că o piață poate fi oricând înlocuită de o alta mai eficientă, mai ușor de controlat, ceea ce se vede de fapt din competiția dintre bazar și supermarket, iar acest control îl poate face doar acela care știe la fel de bine să împartă după cum știe să și producă. De această soluție s-a apropiat doar fenomenologia secolului al XX-lea prin conceptul  husserlian de Lebenswelt, care l-ar exclude pe cel de Wesenchau doar dacă ar tinde cu precădere spre partea mundană (Welt-lume) a sensului și nu spre partea lui de viață (Leben) .

Ceea ce rămâne însă de văzut e dacă cu Orientul, care reprezintă necesitatea, istoria  tinde spre esență (Wesenchau)  și va avea  un sfârșit  simfonic, sartrian, ceea ce  nu înseamnă că e mai fericit, sau dacă cu Occidentul, care reprezintă necesitatea[19], ea continuă  husserelian, ca lume a vieții (Lebenswelt), și va fi sortită cu adevărat unui final catastrofic. Să nu mai existe totuși o cale de mijloc?

Iulian Chivu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com