|
 ÎNTÂMPINÂND
ZIUA LIMBII ROMÂNE -
OSMOZA AFIRMĂRII ROMÂNEŞTI
Corneliu
LEU
În toate
momentele mari ale unui neam exista o sfântă osmoză a idealului de
afirmare care se transmite şi se generalizează până ce devine act
politic.
Istoria noastră, a românilor, demonstrează aceasta din plin deoarece
osmoza de-o parte si de alta a Dunarii a existat in ciuda retragerii
Aureliene şi a mileniului negru, osmoza de-o parte si de alta a
Carpaţilor a existat in ciuda farâmiţării feudale sau împărţirii
imperiale a Europei, osmoza naţională a fost cea care a produs 1877,
înălţarea României la rangul de regat şi România Mare.
Chiar dacă manipulat şi deturnat până la urmă de diverse interese a
diverse alianţe de mari puteri, îndrăznesc să spun că şi momentul
cuprins între „Vă ordon treceţi Prutul” şi actul de la 23 august venit
la rându-i din îndelungul ecou al lui „Treceţi batalioane române
Carpaţii!”, tot prin osmoza naţională se caracterizează. Iar toată
speranţa mocnindă sub bolşevizare, de la legătura binecuvântată a
Bisericii Ortodoxe Române - cea mai plecată de aici, cu cea mai dârză şi
mai misionară din eterul slujbelor româneşti de la posturile de radio
occidentale - la rezistenţa din munţi şi rezistenţa împotriva
colectivizării, până la obsesia consecventă a românilor din orice parte
a ţării cu „Vin americanii”, tot prin osmoză naţională s-a menţinut.
Iar, atunci când vorbim de anul 1989, mă-ncearcă gândul să spun că „am
păcătui”, dar reformulez afirmând doar că „am neglija un aspect esential
al osmozei noastre nationale întru aspiraţii democratice”, dacă ne-am
referi numai la acele zile de decembrie de nemaipomenită însemnătate dar
suferind şi implictele ciuntiri de replici în culise, taieturi de
montaj, schimbari de planuri, machiaje, costumaţii şi alegeri
preferenţiale de unghiuri de filmare pe care, marele spectacol european
de televiziune pe care l-am dat, ca orice spectacol, tot le presupune,
chiar dacă este live. Pentru că, orice-ar vrea să spună bârfitorii,
totul a fost de reală tensiune politică şi simţire patriotică, înafară
de play-back-ul acelor simulatoare de mitralieră, de refrenul ariei cu
teroriştii pe care-l reluau băieţii costumaţi în pulovere şi de
permisiunea pe care şi-a luat-o Nicolaescu de-a copia la nesfârşit
secvenţa cu Ceauşescu uitându-se la ceas şi a o monta de câte ori
trebuia să ascundă figurile celor care girau condamnarea ante-judecare,
încât, pe un moment de asemenea dramatică încordare, a băgat suspans
ieftin ca-n filmele lui de cartier.
Nu-mi permit nicidecum să critic momentul şi nici să comentez vreun
comportament care, poate, mai pune încă, istoriceşte, semne de
întrebare. Vreau numai să precizez elementele unui dramatism mult mai
amplu, mult mai cuprinzător ca teritoriu şi ca simţire naţională decât
platourile televiziunii şi, oricum, mult mai direct şi mai de sfântă
trăire, pentru că se petrecea în sufletele noastre şi fără moderatori în
pulovere de recuzită. Tensiunea unei asemenea trăiri de mult mocninde
începuse să se generalizeze cu o iarnă înainte, unii dintre noi stând în
frig şi obligaţi să citească în ziare lecţii despre alimentaţia
raţională fiindcă tiranul înnebunise până la a-i mustra pe români că
mănâncă; alţii disperau în satele demolate prin cealaltă nebunie că nu-i
mai ajungea tiranului pământul; alţii, stând tot la cozile comunismului
inconştient la îndatorirea elmentară de aprovizionare a populaţiei, dar
nici măcar putând citi minciunile propagandistice într-un ziar în limba
lor, sau cu alfabetul lor; iar alţii, asistând cum li se dărâmă
bisericile, li se impun păstori înregimentaţi sau li se închid porţile
credinţei. Osmoza naţională producea o nemulţumire generală exact pe
principiul opresorilor, adică într-un perfect lanţ de consecuţii
materialist istorice, pornind de la cele fiziologice ale hranei şi
habitatului, la cele educaţionale ale minţii şi până la cele spirituale
ale credinţei la care ştiinţa marxist-leninistă nu se pricepea.
În felul acesta, întristător şi mocnind peste tot, se producea osmoza
nemulţumirii naţionale premergând evenimentele anului 1989. Care, dacă
nu mă înşel, au avut o prefaţă acută, dar ştearsă istoriceşte din
catalog cu ştiinţa securităţii de a face aceasta şi cu o evidentă
creştere a represivităţii, a vigilenţei partinice, a sporirii numărului
de turnători care să vegheze înăuntru şi de agenţi cumpăraţi care să
muşamalizeze lucrurile înafară, acolo de unde ar fi putut veni un
ajutor, aşa cum venise prin operaţiunea „Villages roumaines”. E vorba de
protestul spontan din faţa mănăstirii Sfânta Vineri căreia i se pornise
demolarea şi de circulaţia organizată a listei de semnături care cerea
păstrarea monumentelor de cult. Aceasta a continuat cu legătura mai bună
a celor din ţară care aveau rude peste hotare în sensul că, susţinuţi în
evidenţă de aceia, puteau proceda la proteste publice fără teamă că
dispariţia lor în beciurile securităţii va putea fi complet ascunsă; dar
a avut şi o reacţie de „inteligenţă securisto-judiciară” provocându-se
deliberat numai arestări de drept comun la cei care ar fi putut deveni
lideri de opinie anticeauşistă şi minţindu-se sfruntat că, în acel regim
de poliţism ultraaccentuat, nu există nici cenzură nici deţinuţi
politici.
Pentru ca, deodată, în ciuda foţelor mari desfăşurate de securitate - şi
represiv, prin accentuarea aproape teroristă a supravegherii dinăuntru,
a goanei după informatori şi a repartizării făţişe de „sectoristi ai
securităţii” în toate instituţiile şi întreprinderile – dar şi
diversionist prin infiltrarea de cârtiţe în diasporă, prin zvonuri
despre neînţelegeri din cadrul familiei Ceauşescu, fiind prezentaţi ca
opozanţi când cocoana, când plodul, în ciuda tuturor concentrărilor
forţelor opresive şi informative din ţară ca agenturi personale de
familie şi a sumelor exorbitante cheltuite de acestea cu propagarea
gloriei ei în străinătate, în ciuda unei nemaiîntâlnite întăriri
piramidale a puterii poliţieneşti din ţară, s-a întâmplat minunea:
Printr-un por românesc dinafara sferei acestei puteri, atrăgându-şi
opresiunea de la o altă poliţie, se sparge membrana ce realiza doar
înceata osmoză, iar dorinţa de afirmare naţională, de eliberare măcar
morală a tuturor românilor, izbucneşte la Chişinău în vară, prin
adevărate lupte de stradă pentru obţinerea dreptului la ceea ce are mai
etnic un popor: Limba maternă.
Osmoza, funcţionând ca o reacţie la departajările şi delimitările
artificiale, a devenit atunci reală circulaţie de sentimente româneşti
oriunde inima devenirii noastre pompa acelaşi sânge, iar, de atunci,
acel 29 - 31 August 1989 care s-a încununat cu Ziua Limbii Române, ziua
recunoaşterii ei oficiale ca limbă a încă patru milioane de români, se
înscrie în istoria anului revoluţionar la fel de evident ca şi marile
noastre zile din 17 – 23 Decembrie.
Pentru că dorinţa emancipării de rău, prin afirmarea a ceea ce era real
în sufletele românilor, a funcţionat ca sentiment naţional indiferent de
oprelişiti, de natura lor, de profitorii lor. Iar sincronia speranţelor
în această emancipare a produs diacronia evenimentelor care ne-au
emancipat de comunismul care ne încătuşa pe fiecare într-un fel sau
altul: In limba naţională, ocupată de propaganda străinelor idei, sau în
limba ocupantului care ne dorea rupţi de a noastră.
Iată de ce, astăzi, la ceas de vară, rememorez frământările pe care le
trăiam noi aici la sfârşitul lui ’88 şi începutul lui ’89; frământări
ale căror valuri au întărit la Chişinău în august baricadele din faţa
unor forţe poliţieneşti de represiune dictatorială. Şi am în faţă filmul
tuturor informaţiilor prin care aflam cum, sub tămâia părintelui
Buburuz, confraţii mei scriitori basarabeni ridicau în slavă scrierea
română, tot aşa cum îl am şi pe cel care a zguduit omenirea în iarnă,
filmul transmis în direct de Televiziunea Română. Le văd şi le simt pe
amândouă alături, convins că valurile acelei mişcări din august au
întărit baricadele pe care, în faţa altor forţe poliţieneşti de
represiune dictatorială, au căzut tinerii noştri eroi în decembrie.
Şi îndrăznesc să spun că am neglija un aspect esential al osmozei
noastre nationale întru aspiraţii democratice, dacă nu privim
evenimentele româneşti ale anului 1989 în ansamblul lor.
Ziua Limbii Române trebuie să devină o sărbătoare în toate colţurile
României şi în toate colţurile româneşti din lume. Ea face parte din
istoria îndelungatei noastre lupte de emancipare şi, alături de
Decembrie, dar şi de alte momente pe care le va evidenţia o istorie
cinstit transcrisă, ea va reflecta lumini de referinţă atunci când vom
ajunge să înscriem fenomenul românesc al anului 1989, la fel cum îl avem
înscris, de mai multe generaţii de istorici, pe cel al anului1848.
Unde vor fi locurile generoase ale lui Alexandri, Bălcescu, Eliade,
Kogălniceanu, Avram Iancu, Eftimie Murgu, ca să-i enumerăm alfabetic,
rămâne, deocamdată, o teză de cercetare.
Corneliu
LEU - Material trimis de către
autor, sursa - portalul
www.cartesiarte.ro
|
Comentarii de la cititori |
-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------
1. Ce doriti sa ne transmiteti?: 'Apel la o sustinuta coparticipare'
2. Tema / articolul / autorul:: 'Corneliu LEU întâmpinând Ziua Limbii
Române'
3. Numele si prenumele Dvs.: 'George Liviu Teleoaca '
4. Adresa Dvs. E-mail: 'liviuteleoaca@yahoo.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix): '021-3243150'
6. Numarul Dvs de telefon (mobil): '0749867346'
7. Textul mesajului Dvs.: 'Au!
Au! Domnule Corneliu LEU, în numele respectului limbii române,
Alexandri se scrie Alecsandri, tot asa dupa cum la omagierea limbii
române invocarea gratuitatilor „din filmele de cartier” ale lui Sergiu
Nicolaescu nu îsi au rostul.
Pentru o reala cinstire a zilelor de 29-31 August 1989 în loc de
asasinarea lui Nicolae Ceausescu, eu cred ca ar fi fost mult mai bine sa
vorbiti despre virtutile reale ale limbii române ca matrice
incontestabila a graiurilor lumii.
Pentru a sustine, odata în plus, demonstratiile pe care le-am
facut în acest sens, si pe care le gasiti la rubricile de Istorie,
Cultura sau Analize si comentarii, ale acestui exceptional site AGERO,
sa amintim la ceas aniversar concluzia la care ajunsese la vremea sa
savantul german Berthold Georg Niebuhr (1776-1831) cu privire la limba
românilor: „Nu e permis sa ne îndoim de faptul ca natiunile pelasge n-ar
fi fost poporul latin. Totul concura pentru a dovedi ca dialectul lor a
devenit limba latina. Este incontestabil ca pelasgii au contribuit la
fondarea Romei … si de ce sa te miri atunci când pelasgii din Dacia au
vorbit si conservat dialectul lor valah-pelasgic, care în Italia a
purtat numele de latin.” (Analele de Istorie, 5, 1980, p.42-43)
În perfect acord cu aceasta concluzie a lui Niebuhr arheologia
lingvistica localizeaza leaganul religiilor lumii în Carpati conferind
limbii române valoare de limba liturgica, asa dupa cum tot liturgica
este si limba Vedelor indiene cu care are în comun sute de cuvinte,
unele dintre cuvintele sanscrite având o evidenta origine valahica. Data
fiind valoarea sa matriciala, Europa va reusi înfaptuirea unei reale
unitati spirituale numai prin cunoasterea si aprofundarea limbii române.
Sarbatoarea limbii române trebuie sa devina si va deveni
sarbatoarea Europei Unite. Altfel nici nu se poate din moment ce
cuvântul VALAH încifreaza logosul universal, iar gramatica universala a
limbilor este bine redata de ansamblurile toponimice românesti.
Dincolo de dogmele lingvismului de pâna acum, înca nu a fost
nimeni care sa poata misca nici macar un cuvânt din demonstratiile pe
care le aveti la îndemâna si nu va fi nici în viitor fiindca nu exista
alternativa la evidentele oferite de limba româna.
Daca stiti sa sarbatoriti, sarbatoriti limba româna din toata
inima pentru valorile ei perene ca si pentru importanta ei extrem de
actuala.
28.08.2007'
George Liviu Teleoaca
|
