|
 Păcătos
credincios
Din seria: Omul ca maşina
Dr. Dimitrie GRAMA, Danemarca
Eu nu
sunt credincios şi de aceea în multe discuţii pe teme existenţiale, pe
care le am cu diverse persoane cu tot felul de ocazii, eu iau o poziţie
bazată pe cunoştinţe şi adevăruri ştiinţifice.
Cam în
felul ăsta decurg multe din "dialogurile" mele pe aceasta temă, mai ales
cu persoane care se lasă uşor provocate de orişicine, care ca mine,
încearcă să întoarcă totul, ba pe dos, ba pe faţă, în căutarea unui
numitor comun în felul de a interpreta misterul lumii înconjurătoare,
misterul gândirii şi al spiritului, misterul existenţei în sine.
"Când l-ai văzut sau ai vorbit ultima dată cu Isus sau cu vreun înger?
Şi ce ţi-a răspuns?" Sau; "De ce lasă Dumnezeu o bună parte din propria
lui Creaţie, de obicei cea mai nevinovată, cea fără de păcat, să sufere
necontenit, să fie batjocorită, torturată şi ucisă de o alta creatură
tot dumnezeiască? Şi cum se face că acestei specii umane diabolice, în
ultimul moment, pe patul morţii, i se iartă toate crimele şi i se
asigură un loc în Paradis alături de îngeri şi sfinţi?"
"Cum de acceptă Dumnezeu, care-i Atot-văzător, Bun şi Drept ca unii, de
obicei cei cu adevărat curaţi în cuget şi în spirit, să-şi ducă
existenţa atât cea pământească dar şi cea post-mortem spirituală în
infern, pe când cei răi şi păcătoşi să-şi petreacă eternitatea în Rai?"
Eu, păcătosul, le spun că sunt aproape sută-la-sută convins că cei care
trăiesc în Iad pe Pământ, vor continua să fie veşnic morţi tot în Iad,
sau în memoria Iadului, pe când toţi escrocii şi "păcătoşii" care, pe
seama altora au trăit în Rai pe Pământ, vor continua să fie veşnic morţi
tot în Rai sau în memoria Raiului. Pentru că le-au fost iertate sau
cumpărate păcatele pe patul morţii şi Dumnezeu îi aşteaptă cu braţele
deschise la porţile Paradisului. Chiar dacă i-ar suspecta pe o bună
parte din ei că tot curve păcătoase au rămas, pâna la urmă ăia fără
suflet, având experienţa de o viaţă întreagă, îl vor "şmecheri" pe
Dumnezeu, obligându-l, într-un fel sau altul, să-i accepte acolo lângă
el.
Pentru că el, Dumnezeu şi doar el i-a creat aşa cum sunt şi
neiertându-i, ne îngăduindu-le să intre în Rai lângă el, ar însemna ca
el Dumnezeu să recunoască,că a făcut mari greşeli atunci când s-a
străduit să creeze fiinţa umană. Aşa de mari greşeli încât jumătate din
umanitate este un gunoi infect şi dăunător celeilate jumătăţi şi invers.
Având în vedere că atât din punct de vedere divin cât şi intelectual,
tot este posibil.
Cu astfel de teorii îmi atrag critica, dispreţul sau chiar ura celor
care, în propria lor concepţie, se cred cu adevărat credincioşi.
Bine, unii mai îngăduitori şi cu mai multă răbdare, îmi spun că Dumnezeu
ne-a creat pe toţi suflete curate, după asemănarea lui, dar a intervenit
Dracu şi ne-a stricat. Parcă am fi fost nişte jucării uitate în nisip!
Nu pot atunci să nu-mi întreb bine-voitorii: "Cine l-a creat pe Drac
dacă Dumnezeu a creat Totul?"
"Ei, Dracul a fost înger, chiar Îngerul Preferat”,mi se răspunde, dar
cumva l-a şmecherit pe Atotştiutorul, pe Atotputernicul!! Şi nu numai
atât, "marele pericol", îmi spun ei, "este acela că Dracul poate să
devină mai puternic decât Dumnezeu", daca noi, oamenii, creaţii slabe,
de rahat, nu suntem foarte vigilenţi şi nu ne băgam minţile în cap,
spunându-i Dracului:NU!!
Eu, slab de minte religioasă, mă întreb: "De ce nu-i spune Dumnezeu NU
Dracului. Cu puterea lui deplină, de ce nu-i pune pumnu-n bot Dracului
odată pentru totdeauna? De ce ne obligă doar pe o parte din noi să ne
luptam cu Dracul, pe când pe alţii îi lasă să se înhăiteze cu el, cu
rezultatul final că tuturora li se asigură un loc în Paradis?"
Bine, orişicine poate înţelege că discuţiile pe care câteodată le am pe
această temă pot fi lungi, istovitoare, câteodată violente şi fără nici
un rezultat. Este un fel de timp pierdut pentru toţi cei angajaţi în
discuţie, dar cumva, majoritatea celor angajaţi în aceste dispute fără
de concluzii clare, se simt mai elevaţi, mai puternici în crezul lor, ca
după o bătălie câştigată. Eu de obicei, mă simt mai gol şi puţin mai
trist decât înainte, gândindu-mă că nimic nu este mai simplu decât să-ţi
găseşti scuze personale pentru ca să poţi trece prin prima şi cea mai
dificilă etapă a existenţei, Viaţa.
Când sunt singur şi demonii propriei existenţe mă încearcă, îmi dau
seama că sunt un simplu ipocrit. Că şi eu în momentele de spaimă
primordială şi inconştienţă, în momentele de frică pură nealterată de
raţiune, mă schimb brusc din "păgân-ateist" în "păgân-credincios".
Atunci, fără să mă gândesc, fără să vreau, încep să mă căiesc şi încerc
să mă rog simplu şi pueril, neavând la îndemână decât cuvinte
împrumutate de la alţii: "Doamne ajută-mă! Dacă mă scapi din impasul
ăsta promit să mă îndrept!"
Apoi bat în lemn şi cu acelaşi pumn îmi bat în frunte şi "trec" prin
alte câteva rituale secrete, pe care dacă le-aş dezvălui altcuiva, şi-ar
pierde puterea ocrotitoare.
Când mi-am terminat "ritualul", sunt sigur că nici un rău nu va putea
atinge. Sunt ocrotit de foc, de apă, de glonţ sau de prăbuşirea
avionului! Şi în mintea mea este foarte clar că "ruga" mea, ruga
păcătosului, este aceea care are valoare şi efect, care într-adevăr mă
salvează pe mine personal, dar şi pe cei care din întâmplare se afla în
jurul meu. Chiar dacă avionul ar fi plin de preoţi şi călugăriţe, eu
sunt acela care-i salvează pe toţi şi nu ei pe mine. Pentru că ruga mea
este, pentru moment, TOTUL. Altceva nu există între mine şi Dumnezeu.
Ei, starea aceasta de dubiu şi de trecere de la "păgân-ateist" la
"păgân-credincios" mi se întâmplă destul de des şi de fiecare dată rămân
uimit şi mă întreb: "cum de-i posibil ca un moment să fiu ateist
convins, ca în următorul moment să fiu un fel de credincios?".
De multe ori am impresia că într-adevăr sunt doar o maşinărie stricată,
care câteodată funcţionează într-un fel, altădată în altul, fără o
menire anume, fără un ţel bine definit. Şi nefiind bun de nimic, mă
gândesc, de ce oare şi-ar fi pierdut Dumnezeu timpul să mă creeze pe
mine?
Şi pentru un scurt moment sunt din nou convins că Dumnezeu se ocupă, ca
o mamă preţioasă, doar cu naşterea stelelor şi cu moartea lor.
Dimitrie Grama, Danemarca
Martie
2009
|
Comentarii de la cititori |
|
