PARADOXURILE TRANZIŢIEI PE MELEAGURI CLUJENE

 Dr. Dan BRUDAŞCU

             Judeţul Cluj, invidiat frecvent de o serie de giboni media pentru că ar beneficia, în mod necuvenit, în opinia lor, de tot felul de favoruri, având în vedere faptul că, în prezent, de aici provin foarte mulţi dintre conducătorii unor instituţii centrale, inclusiv primul-ministru, este doar aparent un loc ferit de efectele devastatoare ale dezmăţului economic şi politic petrecut în România după 1990.

            Spre a nu fi învinuiţi că generalizăm, subliniem câteva domenii în care impactul este mai mult decât îngrijorător. Astfel, din punct de vedere industrial, cea mai mare parte a judeţului Cluj se confruntă cu o situaţie disperată, datorită căreia a sporit considerabil armata de şomeri a tranziţiei. Rod al unei privatizări „cu cântec”, cea mai mare parte a firmelor, altă dată de referinţă nu numai pe plan naţional, ci şi european, a dispărut complet din peisajul economic al judeţului. Nu mă refer doar la arhicunoscutul caz al fabricii Clujana[1], care producea odată încălţăminte căutată în întreaga lume, ci şi la alte branduri ale economiei clujene, dispărute complet ca urmare a privatizărilor orchestrate de emanaţii loviturii de stat din decembrie 1989.

            O serie de zone ale judeţului, respectiv Gherla, Dej, Turda, Câmpia Turzii, Aghireş, Iara, dar mai ales Huedin, s-au transformat în zone aproape moarte sub aspect economic, în care funcţionează, în cel mai bun caz, nişte depozite de en-gros-işti sau ateliere de tip manufacturier, cu cel mult 5-6 angajaţi. Sub aspect agricol, nu numai că se constată distrugerea şeptelului judeţului, în prezent existând mai puţin de 15 % din efectivele din urmă cu 25 de ani din toate rasele de animale. Lucrul cel mai grav, în opinia mea, îl constituie, însă, faptul că, în urma neglijării aproape complete a terenurilor agricole, se constată, în numeroase zone ale judeţului, un grad de-a dreptul îngrijorător al eroziunii solului, lucru datorat, potrivit unor specialişti, şi modului sălbatic de distrugere a fondului forestier. A fost distrusă, to în această nefastă perioadă, aproape complet, şi ramura piscicolă, ajungându-se astfel la situaţia penibilă ca, în loc să mâncăm peşte crescut pe plan local, la preţuri rezonabile, să fim nevoiţi să importăm peşte oceanic sau din alte zone, inclusiv din Ungaria[2].

            În urmă cu câteva decenii, scaunele produse la fabrica din Bucea erau solicitate în cantităţi mari la export, inclusiv în ţări ca S.U.A., Franţa, Anglia, Germania, Italia etc. Astăzi, şi această fabrică este închisă, aruncând pe drumuri 1.000 – 1.200 de oameni.

            Din carierele de piatră de la Poieni şi Bologa s-a folosit piatră inclusiv pentru mari construcţii civile şi industriale, culturale sau sportive din multe ţări europene, inclusiv stadioanele şi complexele sportive olimpice din Germania. Şi de aici, noii patroni au aruncat pe drumuri câteva mii de foşti angajaţi, la fel ca şi de la fosta fabrică de prelucrarea lemnului tot din Poieni.

            Au dispărut în ticălosul proces de demolare a economiei naţionale iniţiat, coordonat şi patronat de guvernele post-decembriste, şi unităţile economice care au funcţionat la Călăţele, Beliş, Iara, Valea Ierii etc. În locul unor unităţi cu zeci şi sute de angajaţi au apărut cel mult boutique-uri sau ateliere cu maxim 10 angajaţi.

            Dacă se analizează în mod obiectiv situaţia şi sub aspectul investiţiilor autohtone sau străine făcute în acest perimetru, se poate constata o situaţie de-a dreptul şocantă. Cu excepţia zonelor Cluj-Napoca, Dej, Gherla, Turda şi Câmpia Turzii, valoarea investiţiilor făcute este neglijabilă.

            În ceea ce priveşte zona Huedinului şi mai ales zona de munte, care au avut cel mai mult de suferit din acest punct de vedere, astfel de investiţii lipsesc aproape în totalitate, invocându-se, între posibilele cauze ale acestei stări de lucruri în primul rând lipsa infrastructurii, dar şi a resurselor energetice şi de asigurare a gazului metan[3].

            Să mai amintim că tot în această zonă constatăm, şi la început de mileniu III, existenţa unor zone cu numeroase gospodării neelectrificate[4], ca să nu mai vorbim de absenţa celorlalte facilităţi moderne[5] care să o facă atractivă pentru eventualii interesaţi în investirea de fonduri pentru realizarea de obiective socio-economice sau de altă natură.

            Deşi zona Huedin şi zona de munte dispun de un  potenţial material şi uman important şi de calitate, ca urmare a celor deja arătate, se menţine situaţia evocată, sporind şi mai mult disperarea şi sărăcia locuitorilor de aici. Au de suferit în egală măsură unităţile de învăţământ, cele medicale, nici ele favorizate în ultimii 20 de ani. În urmă cu 6-7 ani, la şcoala din Negreni, de exemplu, în multe clase, mai era folosit mobilier de uz şcolar ce data din 1947[6]. Elevii din această zonă, spre deosebire de alţii, mai ales de cei din zonele urbane, sunt privaţi de laboratoare de toate felurile, iar unii dintre ei au văzut computerul doar la televizor.

Aproape toată zona Huedinului şi zona de munte la care m-am referit, beneficiază de un uriaş potenţial turistic, dar care, în marea sa majoritate este nevalorificat. Locuitorii din acest spaţiu, în marea lor majoritate, cresc animale. Datorită lipsei unor politici sau strategii coerente în acest domeniu, ei sunt în imposibilitatea de a-şi valorifica eficient roadele muncii, fie datorită lipsei posibilităţii de desfacere, fie datorită preţurilor ridicole de achiziţie sau întârzierilor inadmisibile a efectuării plăţilor de către cei care cumpără eventual laptele sau alte produse agro-alimentare.

            Din păcate, în cei 20 de ani ce au trecut de la lovitura de stat din decembrie 1989, această zonă nu a beneficiat decât în măsură extrem de mică nici de fondurile europene, care să-i permită recuperarea unora dintre neajunsurile şi rămânerile în urmă semnalate. Nu este, deci, de mirare că astăzi întâlneşti în foarte multe dintre localităţile acestui spaţiu sute de cetăţeni ajunşi în situaţia de a nu-şi mai putea cumpăra nici măcar o pâine zilnic, ca să nu mai vorbim de faptul că, prin modul deficitar de organizare a activităţii în alte domenii, sunt nevoiţi să străbată distanţe lungi pentru a accede la farmacii, spitale sau alte instituţii care să îi ajute şi să le îmbunătăţească viaţa.

            Nu ştim cine şi din ce raţiuni a făcut, se pare, un pariu diabolic împotriva locuitorilor din această zonă pentru a-i menţine la un nivel de dezvoltare şi dotare asemănător celui de pe la începutul secolului XX.

            În perioada în care am deţinut mandatul de parlamentar de Cluj, am acţionat pentru a schimba în bine situaţia de aici, încercând atragerea de fonduri suplimentare pentru proiecte investiţionale în acest domeniu[7]. Am adus[8] şi distribuit pentru unităţile şcolare şi de cultură mobilier, aparatură electronică, birotică, medicamente şi materiale sanitare etc. Din păcate, nu s-a înţeles că este nevoie de continuarea unor astfel de demersuri pentru a nu mai determina pe locuitorii acestor locuri să recurgă la sintagma: „Munţii noştri aur poartă/Noi cerşim din poartă-n poartă” pentru a-şi defini starea socială jalnică la care au fost condamnaţi după 1989.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL