PARDEDIN sau TREIMEA DE ZEU

Nanoeseu de Eugen Evu

 

Existenţa, imperativul ei esenţial, ne este de a regândi lumea, cea din interiorul fiecăruia, şi din exteriorul boltit, cel aparent infinit... Aspiraţi, dorul cel dintotdeauna, fiind a ne regăsi din această rătăcitoare cale a a (pe) trecerii, cum Eliade scria, a Eternei întoarceri. Nu avem mijloace de a comunica, de a ne reconecta mereu, decât cea a Gîndului exprimat prin cuvinte, scânteile lui Iov. În această fără precedent (?), explozie a inforamticii, a tehnologiei de vârf, fenomenul resimţit universal, al inteconexiunii cunoaşterii – comunicării noastre, este cumva recuperator, poate pentru unii sceptici sau fundamentalişti ( în speţă), gest luciferic...În fond dorinţa, aspiraţia noastră este de a nu ne pierde ...Des unii singuri, sau întregimentaţi mereu în „ sisteme”.

 

Logos-ul este Cerul, iar limbajele noastre, după „ amestecarea limbilor” din Babylon,(...), - este oglindit în miriade de mici-oglinzi- entităţi- cugete...Într-un fel, şi aici e de regândit Fractalia, dar şi dorul, nostalgia paradiziacă (!) de a reface un limbaj primordial, ce nu trebuie gândit ca paradgimă a „ rebeliunii luciferice”, ci un drept dăruit de Divinitate, de a fi ai unui unic Sens existenţial: conştientizarea perpetuă şi armonia cosmos- microcosmos, de a fi creaţie vie, devenitoare, revelatorie prin REVELATION, deci de a fi operă în care se relevă Creatorul. Fiindul ne ste în Acum-ul continuu, spaţiu-timp-viaţă- eternă întoarcere, în acest Mister al Luminii: lumina îngândurării. „ Eu sunt cel ce devine”, s-a autodefinit omului Dumnezeu. Se deduce: tu, creaţia mea, eşti partedin aşadar legea este „ a deveni”. Aceasta ne este Speranţa care rezideşte mereu Templul- dincolo şi dincoace de trans- formările ( morfoglinda Substanţei)  hermeneice ale Fiinţei.

 

Emoţional, înţelesul meu, din patos ce reface mereu structurile inefabile, este cel al Căii de mijloc...Conceptul de Bine şi Rău, ne este ecuaţie înscrisă în genom; în om se manifestă nocturnul şi diurnul, e o bipolaritate dată, nu există om numai bun sau numai rău. În logica minţii, ( care alta ?) – Binele şi Răul se reciproc determină!

 

Cred că bunul simţ luminic, ar fi de a fi mai- bunul, faţă de mai- răul, aşadar de a ne controla – prin Voinţă ( thelema) şi prin DOR- HAR, de a hărnici ( iată Verbul inimii) întru epifania, ieşirea din peştera lui Platon, nu altceva decât omonima ei, din arhaica

peşteră a marelui Preot Deceneu, al protodacilor. Analogiile se află peste tot în memoria mitologică a umanului: în Orientul Îndepărtat ( nouă, ca europeni) – Calea era Dao, peste tot Calea ar fi cea de mijloc, a reechilibrului, a înţelepciunii , adică Inteligenţei ciclic înnoitoare ( învietoare), calea Împrimmvărării, ca fiinţă-om, vârf şi fruct al Arborelui Vieţii: omul este în interregn. Este aşteptat în ciclul (re) devenirii, acel Homo Louminousus, de reînţeles într-olaltă, prin revelaţie şi prin cunoaşterea – geamănă, a Ştiinţei. Divinitatea nu este entropică, ci se re- dezvăluie: în opera vie.

 

Cei din Origini încă  ştiau că omul are în El, treimea de zeu...Este – această treime, acum, teandra, triada, Treimea ?

 

 

Eugen Evu