HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

Pamflet

 

Părerea pe care nu mi-o cere nimeni şi vina celor 22 de milioane

Cezarina Adamescu, Agero

 

          Nu mi-a cerut nimeni părerea. Nu m-a întrebat ce cred eu despre cutare sau cutare lucru. Dar, în mod paradoxal, vreau să cred că şi părerea mea, în calitate de cetăţean, contează. Că aş avea şi eu ceva de spus, chiar dacă nu mă ascultă nimeni. Aşa, ca chestie. De chichi şi de doi lei ridiche. Să o spun barem copacilor care ştiu mult mai bine să asculte decât mulţi semeni de-ai noştri.

         Sunt unul dintre cei 22.000 de cetăţeni ai ţării. Şi, aşa cum contează votul meu, aşa vreau să cred că va conta şi părerea mea. Măcar arborii vor da din frunze cu îngăduinţă. Unii chiar mă vor aplauda.  Da, sunt unul dintre cei mici ai acestei mari şi frumoase patrii care port vina. Purtătoare de vină pentru soarta ei de astăzi. Purtătoare de vină şi de stigmate. Căci numele de român a devenit demult, un stigmat.

         Dacă mă întrebi mai repede, nu ştiu ce vină port. Nu mi-a spus nimeni, nici măcar propria conştiinţă, pe care o ştiu cam scrupuloasă.

         Cu cât am scormonit mai mult în conştiinţă, cu atât m-am cufundat mai rău în nedumerire. Sunt un om paşnic. Vreau să cred că n-am făcut rău conştient, în viaţă. Dar acum, mă trezesc că mi se atribuie o vină. O vină colectivă. O parte din ea, o părticică, o am şi eu. Trebuie să mai caut.

         Poate că nu am muncit îndeajuns în viaţă? Exclus, fiindcă am muncit cca. 32 de ani, în acelaşi loc de muncă. Nu mi-am plătit taxele la timp? Poate. Nu din rea voinţă.

         Nu mi-am îndeplinit prerogativele de cetăţean al unei ţări libere, care înaintează lent pe calea luminoasă a democraţiei? Şi asta se poate.

         Dar de aici, până la a mă simţi vinovată-solidar, pentru situaţia catastrofală a economiei româneşti, mai e cale lungă.

         Poate că am jefuit statul, poate că am dat „tunuri”, vânzând avuţiile ţării, flota, aviaţia, pădurile, câmpiile, clădirile, terenurile agricole? Poate că am lăsat caii şi vitele să moară pe câmp?  Am prejudiciat sistemul sanitar, cu singura reţetă compensată luată în 20 de ani de glorie post decembristă? (O cutie de Aspacardin – pentru fibrilaţii atriale). În fine, poate că am deturnat fonduri ori am pricinuit daune unor instituţii...am falsificat acte...am vândut droguri, am permis prostituţia, proxenetismul, pedofilia, sodomismul. Cine mai ştie?

         Poate că am fluierat în biserică şi m-a prins parohul. Poate că m-am făcut soră cu dracul ca să trec puntea. Şi asta-i posibil.

         Poate că din cauza mea se ridică un monstru de metal şi sticlă chiar în coasta Catedralei „Sfântul Iosif” din Bucureşti şi acum se crapă zidurile.

         E cazul să-mi revizuiesc atitudinea. Să-mi pun ţărână pe cap, ca-n Mircurea Cenuşii.

         Voi fi făcut toate acestea şi încă altele de care nu-mi aduc aminte.

         Dar nu pricep nici în ruptul capului, cum am putut „toca” toată vistieria ţării, într-un timp aşa scurt. Poate la Miami Beach, poate la ruletă la Monte Carlo, la Tenerife, în Insulele Canare, alături de primari, deputaţi şi consilieri care şi-au dus partenerele de distracţii în locuri exotice, în timp ce nevesticile lor se chinuiau prin barurile de noapte ale Bucureştiului?

         Până voi afla care e vina mea, părticica mea de vină, mă voi simţi tot cu musca pe căciulă.

         Aşa cum ar trebui să se simtă cu toţii care au făcut aceste lucruri, şi încă altele, mai gogonate.

         Nu e de mirare, aşadar, că s-a golit sacul. Că toţi s-au înfruptat din caşcaval şi acum nu mai recunosc nimica. Prinde hoţul, scoate-i ochii. Hoţul neprins e un negustor cinstit. Chiar hoţii prinşi scapă a doua zi, că au ei metodele lor. Şi mai ales, au imunitate.

         Dar, Doamne, ia-i tu la puricat, cum ştii tu, nu cu băţul, aşa cum bat oamenii... Şi scoate-le pe nas maşinile şi proprietăţile furate.   Se vede chiar şi cu ochiul liber cine a făcut abuzuri de funcţie, de putere, de demnităţile lor (ar trebui schimbată denumirea de demnitar şi demnităţi pentru că nu corespunde cu adevărul, ea vine de la demn. Şi numai demni nu se pot numi cei care ne conduc astăzi).

         Nu mă simt solidară cu ei, aşa cum nici ei nu sunt solidari cu mine în suferinţă, în boală, singurătate, lipsuri şi dezamăgire.

         Dar când îi văd râzându-şi în barbă, mă apucă aşa, o nebuneală.

         Ba unii râd cu toată gura. Nu se pot abţine. Mare proşti trebuie să ne mai socotească.

         Oi şi capre cu spirit gregar care-şi urmează orbeşte ciobanul. Câte una, capie, mai iese din rând, dar nesupunerea o costă scump. Ciobanul e cât se poate de sadic. Nu mai e ca în pilda Păstorului cel Bun care, având o sută de oiţe şi pierzând una, se întoarce din drum şi o caută prin mărăcinişuri. Nu se lasă până nu o găseşte şi o ia pe umeri şi o întoarce din nou în staul.

         Astăzi, oile capii sfârşesc cu juvăţul de gât, ori cu beregata tăiată.

         Astăzi.

         Dar mâine, vom putea asista la „Revolta dobitoacelor”. Şi vai de ciobani, căci nu se vor putea ascunde de furia animalelor de povară. Căci tare, tare li s-a mai împuţinat tainul. Le-a ajuns cuţitul la os. Şi li se cere să dea lapte, blană şi carne, din ce în ce mai mult. De unde? Cu ce? Şi mai ales, pentru cine?

 

CEZARINA ADAMESCU

Agero

13 iulie 2010

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com