Pascal Bruckner şi alternativele viitorului

relaţiilor internaţionale

Tudor Petcu   

Comportamentul politic în relaţiile internaţionale şi noile dileme morale

De fiecare dată când ne referim la lumea relaţiilor internaţionale suntem tentaţi să luăm în cosiderare înainte de toate dimensiunea etică ce ar putea să o caracterizeze în ciuda tuturor contradicţiilor şi obstacolelor de care trebuie să ţină cont. Atingând un astfel de punct al discuţiei, nu avem cum să nu încercăm a conceptualiza eventuala etică a relaţiilor internaţionale, care la prima vedere ni se înfăţişează ca fiind deosebit de neclară, incertă, şi la un moment dat chiar superfluă, cel putin sub aspect teoretic.

            A problematiza conceptul de etică a relaţiilor internaţionale înseamnă a ne plia la nivelul unei etici a autenticităţii de tipul responsabilitatea şi cunoaşterea faţă de celălalt. În acest sens avem responsabilitatea morală de a evidenţia următorul experiment mental de tip filosofic: capacitatea individuală de plasare în orizontul diferenţelor de gândire şi de tradiţie pornind de la cunoaşterea de sine din care să decurgă în mod firesc întrepătrunderea mutuală dintre tradiţie şi universalitate. Numai aşa putem vorbi de o etică a relaţiilor internaţionale, etică bazată mai degrabă pe un sistem de legi nescrise, pentru că, având în vedere toate diferenţele existente, este imposibil a crea un set de norme etice care să corespundă tuturor mentalităţilor participante la tentative de constituire a unui fel de Weltethos, adică a unui fel de proiect social comun, atât de apreciat de Hans Kung, dar pe de altă parte, depreciate de Robert Spaemann.

            Motivul pentru care prezentul studiu doreşte să sondeze şi un atare teritoriu constă în faptul că tot mai des se vorbeşte în prezent despre necesitatea de construcţie a unei societăţi în care diferenţa ca atare să se manifeste, referindu-ne din acest punct de vedere la o oarecare etică a grijii şi toleranţei ca contrapondere la violenţa şi teroarea ce au cuprins şi istoria recentă. Nu este deloc hazardat a afirma că acelaşi sadism sau tribalism comportamental îşi face simţită prezenţa şi în zilele noastre deorece sunt mai mult decât evidente noile forme de război, bazate mai mult pe aspectul psihologic ca urmare a diferitelor invenţii sau alternative pe care ştiinţa le propune. În fond, umanitatea a înregistrat numai progrese ştiinţifice, acestea din urmă fiind efemere, şi tocmai sus menţionatele progrese nu au fost completate şi de nişte avataruri radicale în plan moral care să creeze un echilibru pentru ceea ce unii teoreticieni numesc noua umanitate. Pe baza a ceea ce s-a adus în discuţie în ultima parte, adică modalitatea în care ştiinţa complică din ce în ce mai mult realizarea Weltethosului amintit, interculturalitatea se impune de la sine, asupra ei axându-se în special aşa-numitul trainer al Bisericii Catolice, care a luat în calcul atât patologiile raţiunii, cât şi patologiile religiei, şi anume Papa Benedict al XVI-lea, în a cărui accepţiune “nu trebuie să neglijăm interculturalitatea, care, în lumea zilelor noastre, ca urmare a terifiantelor invenţii tehnologice de distrugere, devine un imperativ necesar”[1]. Altfel spus, în lipsa unui pluralism cultural şi religios, societatea ca atare nu şi-ar mai putea găsi niciun temei moral. De aceea, este obligatorie acceptarea la nivel general că raţiunea europeană care a dat naştere unei credinţe asemănătoare cu aceasta din urmă nu mai poate emite pretenţia de universalitate.

            Pe de altă parte, cum şi în ce măsură ar trebui să vorbim despre interculturalitate? Care este semnificaţia ei şi de ce i-ar reveni un rol principal în ceea ce priveşte deviaţiile derivate din noile alternative ştiinţifice care afectează atât raportul dialogal dintre diferite societăţi, cât şi progresul moral al societăţii? Dacă ar fi să ne raportăm şi să depindem numai de evoluţia ştiinţifică, atunci nu ar mai avea niciun sens să tindem către o societate în care diferenţa să nu fie afectată, iar acest lucru este explicat cel mai clar de către Papa Benedict al XVI-lea pentru care proiectul Weltethosului “nu este decât o abstracţie având în vedere ştiinţa ca atare, care îşi arogă dreptul de a domni în mod absolut peste lumea oamenilor”[2].

            Toate acestea ne obligă practic să luptăm pentru drepturile interculturalităţii, pentru că aşa cum ştiinţa îşi rezervă un drept ce nu-i aparţine, şi interculturalitatea trebuie să aibă forţa necesară de a-şi aroga un drept care-i aparţine cu adevărat, adică un drept natural. Interculturalitatea, dorinţă firească de a ne cunoaşte unii pe ceilalţi, face parte integrantă din orice fiinţă raţională, mai ales pentru că întregul spectacol al multitudinii de religii şi de culturi, ne facilitează cel mai mult posibilitatea de a ne cunoaşte pe noi înşine. Diferenţa şi acceptarea ei înseamnă cunoaştere, însă marea majoritate a demersurilor ştiinţifice uită de diferenţă şi se axează asupra unui singur tip de cunoaştere, ceea ce implică un nou radicalism care în zilele noastre, după toate experienţele morbide, nu trebuie să mai existe, indiferent de direcţia pe care am dori să o abordăm şi să ne-o însuşim. De aceea, interculturalităţii îi revine importanţa cuvenită la care tocmai s-a făcut referire.

            De asemenea, alte aspecte ale comportamentului politic de pe scena relaţiilor internaţionale pe care ar trebui să le luăm în considerare ar fi şi drepturile fundamentale ale omului şi noile reglementări privind drepturile minorităţilor naţionale, chiar dacă nu pot fi spuse foarte multe lucruri. Tot ceea ce se poate afirma în legătură cu drepturile omului este că ele “reprezintă o adevărată miză în relaţiile internaţionale, deoarece caracterul lor internaţional nu este încă recunoscut fără discuţie”[3]. De fapt, această situaţie de fapt provoacă şi cele mai vehemente reacţii din partea lui Pascal Bruckner care nu ezită să conceptualizeze problema drepturilor omului sub forma unui ecumenism ipocrit provocat de cei mai mari colportori ai înfierării. Cât despre drepturile minorităţilor naţionale, nu ne putem raporta decât la “încheierea de tratate între state, având ca subiect protecţia minorităţilor naţionale”[4], şi care implică recunoaşterea faptului că dreptul internaţional “nu este un domeniu rezervat exclusiv suveranităţii statului”[5].

            Toate realităţile pe marginea cărora s-a discutat reprezintă cea mai mare dilemă a comportamentului de pe scena relaţiilor internaţionale, dilemă pe care Pascal Bruckner caută să o identifice cu uitarea responsabilităţii şi a prudenţei în lumea relaţiilor internaţionale.

                        Responsabilitate şi prudenţă: două concepte uitate

Deşi pe parcursul lucrării de faţă s-a tot amintit modalitatea în care s-au conturat în mod pregnant indiferentismul şi ignoranţa cu privire la organizarea unei societăţi fundamentate pe virtuţile esenţiale, vom căuta în continuare să evidenţiem lipsa responsabilităţii şi a prudenţei care caracterizează întru totul politica internaţională şi pe care Pascal Bruckner o caracterizează în funcţie de mult analizata renunţare a europenilor la propria lor identitate. Din moment ce europenii au dat naştere unei lumi, şi chiar mai multor lumi, la un moment dat, tot ei ar fi trebuit să menţină şi echilibrul necesar, dar în loc să întreprindă un astfel de demers, le-a fost mai uşor parcă să inventeze felurite justificări etice care să scuze într-un fel sau altul deviaţiile comportamentale care îmbracă forma unui automatism comportamental. Aşa se explică, pe de alta parte, şi de ce nu este eradicat terorismul de pe scena relaţiilor internaţionale, mai ales dacă luăm în calcul şi nivelul declarativ la care sunt în stare să se plieze diferite organizaţii internaţionale, cele mai multe dintre ele apărând la iniţiative europene. În fond, tocmai acest nivel declarativ este singurul pe care actorii principali de pe scena internaţională şi-l pot însusi, iar de aici şi până la relaţionarea ideilor extremiste cu crima, nu mai este decât un pas. Prin urmare, nu suntem oare îndreptăţiţi să vorbim despre o lume a relaţiilor internaţionale în care responsabilitatea şi cumpătarea au devenit cantitate neglijabilă?

            Dacă până nu demult responsabilitatea era privită ca o virtute de care individul trebuia neaparat să dispună, în prezent aceasta din urmă este trecută cu vederea sau cel mult aminitită la un nivel superficial, situaţie din care decurge inevitabilul contrast dintre normalitate şi anormalitate. Invocăm felurite scuze şi deseori, „când nu ne mai stăpânim destinul, ne place să credem că o  forţă ocultă lucrează în umbră la nimicirea noastră”[6], de unde şi ideea de lipsă a unui cod etic autentic de care noi să depindem aşa cum depindeam odinioară. În acest sens, Pascal Bruckner observă cum umanitatea a început să se afunde încet, dar sigur, în cele mai tenebroase unghiuri ale ignoranţei şi chiar să se cufunde în propria sa esenţă. De fapt, înainte de toate, nu mai există o responsabilitate faţă de sinele propriu, ceea ce îngreunează şi mai mult responsabilitatea faţă de o comunitate şi în cazul pe care noi îl analizăm, responsabilitatea faţă de destinul unei lumi. Tocmai de aceea, pentru Pascal Bruckner, ridică foarte multe semne de întrebare ideea de credinţă în libertatea reglementată prin responsabilitate pentru că în prezent singura responsabilitate pe care oamenii şi-o asumă este aceea de a fi cât mai liberi, neţinând cont de limitele libertăţii. Pe aceasta bază, Bruckner raportează problema libertăţii la dimensiunea politicii internaţionale contemporane şi consideră că, „guvernate numai de legile comerciale, activităţile politice se degradează în mod spectaculos în cumpărare de voturi, în orgia de cheltuieli”[7]. Este de la sine înţeles că, nu are niciun rost să luăm în considerare existenţa unei eventuale responsabilităţi a politicii internaţionale, mai ales că nu poate exista o asemenea responsabilitate atâta vreme cât nu există o responsabilitate politică internă din partea fiecărui stat angajat într-un demers internaţional.

            Pe de altă parte, Pascal Bruckner surprinde şi suprimarea lentă a cumpătării, care nu se datoreaza decât lipsei responsabilităţii. Deci, într-un fel, Bruckner încearcă să aducă pe aceeaşi lungime de undă cele două virtuţi, responsabilitatea şi cumpătarea, deoarece a fi responsabil înseamnă a manifesta anumite reticenţe faţă de eventualele neregularităţi sau deviaţii care pot surveni, iar a fi cumpătat presupune a-ţi asuma responsabilitatea faţă de situaţia în faţa cărora la un moment dat suntem puşi. Iar Pascal Bruckner tocmai aici găseşte problema principală, şi identifică aporia ca fiind elementul de bază al relaţiilor internaţionale.

                        Poziţia lui Pascal Bruckner faţă de posibilitatea altor orizonturi ale relaţiilor internaţionale

            In ciuda tuturor impreciziilor morale si poltice ale relatiilor internationale pe care le identifica Pascal Bruckner, exista intr-o oarecare masura si posibilitatea unor orizonturi ceva mai favorabile relatiilor internationale in viitorul apropiat. Desigur, prin acest tip de orizonturi intelegem circumstantele care sa permita aparitia noii rationalitati in spatiul public contemporan, adica alte raporturi intre indivizi ca actori rationali. Astfel, s-ar impune o reintoarcere la traditia pura a contractualismului in sensul in care in prezent omul, fara sa constientizeze, a redevenit sclav al starii de natura. De aceea, Pascal Bruckner isi indreapta atentia asupra supunerii omului fata de starea de natura pentru a identifica si a evalua ulterior eventualele alte orizonturi ale relatiilor internationale.

            Deseori, prin starea de natura se intelegea acel comportament bazat pe latura instinctiva si consta in specila in lupta pentru supravietuire. O atare stare este conceptualizata in teoriile pozitiviste pornind de la Auguste Comte, fara a trece intr-un plan secundar tezele evolutioniste ale lui Herbert Spencer si Charles Darwin. Iar daca ar fi sa ne raportam si la vitalismul nietzscheean, de unde putem developa ideea de morala a stapanilor care sa inlocuiasca vechea morala a sclavilor, nu avem cum sa nu surprindem cea mai puternica incurajare pentru un comportament instinctual, mai ales daca ne gandim si la faptul cea mai mare catastrofa care a zdruncinat relatiile internationale ale secolului XX a fost inspirata tocmai din morala amintita. Ne referim practic la crimele naziste ale lui Hitler indreptate impotriva evreilor, dar si impotriva rusilor sau polonezilor. Prin urmare, ne propunem ca in partea finala a studiului de fata sa analizam in linii mari abordarea nietzscheeana asupra comportamentului uman si asupra libertatii, pentru a evidentia in cele din urma modalitatea in care se camufleaza in interiorul diferitelor practici de pe scena relatiilor internationale la adresa carora Pascal Bruckner formuleaza diferite teze contradictorii, dintre care cea mai importanta ar fi aceea a calculului rational care sa satisfaca pretentiile actorilor rationali statali implicati in relatiile internationale.

            Potrivit lui Friedrich Nietzsche, in religia si filosofia crestina sensul conceptului de libertate este corelativ sensului conceptului de interdictie. Libertatea nu poate fi gandita in afara constrangerii sau a pedepsei. Si aceasta din cauza moralei crestine care echivaleaza supunerea si penitenta aici si acum cu o redemptiune a sufletului viitoare si fantasmagorica.

            Nietzsche demonstreaza ca religia si morala crestine, iluzoric asimilate principiilor iubirii sunt de fapt nascute din resentiment. La baza ascetismului, a instrainarii de realitate, a renuntarii la libertate propovaduite de religie, se afla dorinte nesatisfacute de senzualitate, de putere si libertate. Nesatisfacerea acestor dorinte provoaca compensatoriu degradarea valorilor ravnite. Originata in paturile plebee, periferice ale societatii, religia crestina, produs al vointelor slabe, infiereaza tot ceea ce nu poate poseda: aristocratia, puterea, libertatea, altfel spus, vointa puternica.

            Nevroza religioasa, propune Nietzsche, trebuie inlocuita cu apologia libertatii vointei puternice: nobletea gandirii, jocul infinit al interpretarilor, suveranitatea instinctelor. Moartea lui Dumnezeu anuntata de Nietzsche permite constientizarea orizontului nemarginit al libertatii umane. Daca omul este animalul al carui specific nu este inca fixat, el detine in schimb toata libertatea sa il determine.

            In orice caz, pentru Nietzsche, in urma unei critici a valorilor moralei ce are ca obiect identificarea originilor prejudecatilor noastre morale, perspectiva este cu totul alta. In urma analizei etimologice, Nietzsche descopera ca prin bun se numea ideea de distinctie, de noblete, pe cand raul numea vulgarul, grosolanul, josnicul. Astfel, se poate emite ipoteza ca dihotomia bine-rau indica, de fapt, o antiteza dintre o rasa superioara, adepta a valorilor razboiului, mandriei si sanatatii, si o rasa inferioara, adepta a valorilor opuse.

            La originea semnificatiilor de astazi ale binelui si raului, considera Nietzsche, sta, de fapt, o revolta a sclavilor in morala. Resentimentar la adresa valorilor rasei superioare, omul simplu, rasa inferioara, numeste ca fiind rau bunul celeilalte morale. Astfel, mandriei, curajului, dispretului ii sunt opuse mediocritatea, pasivitatea, mila; tot ceea ce inalta individul este rau, convingerile egalitariste, moderate fiind insa bune. Sclavia apare ca element esential al educatiei morale.

            Exact acest sistem nietzscheean de valori pe marginea caruia tocmai s-a discutat atrage atentia in mod deosebit lui Pascal Bruckner, el nefiind preocupat atat de eliminarea unei morale a stapanilor, intrucat si-a insusit perspectiva nietzscheeana asupra noului om ce va schimba istoria, cat de o rationalizare a vitalismului nietzscheean transpus in forma relatiilor internationale din care sa decurga o disputa rationala interstatala, chiar daca ar implica si razboiul. Cand Bruckner vorbeste despre noua evadare a omului din starea de natura ca orizont al relatiilor internationale, el ia in considerare insasi capacitatea acestuia de determinare si autodeterminare. Pornind de la aceasta premisa, intelegem ca demersul psihanalitic este o conditie sine qua non pentru constientizarea necesitatii schimbarii comportamentale in spatiul public, pe care, ca urmare a standardelor globalizarii, trebuie sa-l raportam la lumea relatiilor internationale.

            Desigur, o alta problema de fond care se iveste ar fi urmatoarea: in ce masura va ajuta noua evadare a omului din starea de natura la rationalizarea diferitelor tipuri de strategii care se folosesc in relatiile internationale in functie de circumstante? Un raspuns exact la o atare intrebare nu se poate da, insa pentru Pascal Bruckner esential este ca toate tipurile de experiente pe care umanitatea le-a cunoscut de la inceputul secolului XX pana in prezent o vor determina in curand sa aiba o alta reprezentare asupra evolutiei si organizarii lumii ca atare. Altfel spus, indivizii vor constientiza ca suveranitatea instinctelor a fost singura care i-a condus spre cele mai mai catastrofe istorice si ca ultimul cuvant trebuie sa-l aiba intotdeauna masa, dar nu multimea. Diferenta dintre masa si multime esta aceea ca prima se refera cele mai fecunde mentalitati dintr-o societate care trebuie sa ia in mod imperativ atitudine, in ciuda faptului ca nu fac parte din clasa conducatoare, iar cea de-a doua la haosul pe care cei mai multi il produc, intrucat acestia se supun diferitelor voci, in fuctie de interesele personale, fara a intreprinde efortul necesar de evaluare critica a vocilor respective. Deci, totul trebuie sa porneasca din interiorul unei societati in acceptiunea lui Pascal Bruckner. Puterea in ansamblul ei nu va face altceva decat sa manipuleze constiinta multimii, feudalismul si pretentia de plenitudo potestatis fiind intotdeauna prevalente. In schimb, acele mentalitati fecunde proveniente din societatea cotidiana vor avea o mai buna dimensiune asupra binelui si raului, iar cea mai mare dovada in acest sens se refera la marile schimbari ale democratiilor evoluate care au fost propuse nu la nivel de sistem, ci mai intai la nivel de masa, Revolutia Franceza sau caderea Zidului Berlinului fiind cu siguranta cele mai bune exemple.

            Numai asa se va putea ajunge la un orizont mult mai clar si mult mai pur al relatiilor internationale pe care totusi Pascala Bruckner nu-l idealizeaza, ci-l propune ca mod de gandire pentru a i se gasi in cele din urma masura in care poate fi aplicat. In fond, este imposibil a-l aplica in totalitate, avand in vedere ca de cele mai multe ori natura umana se bazeaza pe inclinatie si nu pe datorie, dar nici imposibil nu este ca acesta sa devina o mica parte din comportamentul noii rationalitati de pe scena relatiilor internationale. Pana atunci insa, suntem indreptatiti sa consideram, ca si Pascal Bruckner, ca lumea relatiilor internationale inseamna nesiguranta, contradictie si implicit aporie de unde rezulta in mod firesc dorinta omului de a se izola de orice tip de convingere si comunitate politica.

Tudor Petcu   

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL