Poeseu despre Memoria Luminii - lumii

Eugen Evu

            „ Prin amintirea corectă a ceea ce a mai fost, poţi înţelege ce va fi „ .

      Memoria  ca suflet decantează, cea eterată de spirit se resoarbe, tinde a se oculta, aşa cum iraţionalul este stocat subliminal, spre a fi apoi „totemizat” ca „Vis”(are). În fiece zi, funcţie de aceste vise purificatoare, uneori chinuitoare şi uitate alteori, mă trezesc odihnit, sau dimpotrivă epuizat, de parcă acolo, în somn, psihicul semi- inhibat s-a luptat cu tenebrele reci ale stihialului …

    Îmi vine în minte ceea ce nu am ştiu niciodată (!) – mi se „ comunică „ceva". Iar coşmarele par a fi mesageri paradoxal ai binelui, ai reconfortului psihic necesar Prezenţei în continuum-ul spaţiu- timp.  A ceea ce numim - Fiind, Fiinţă.

   Între „ programul” lucid, raţional şi acea scăpare a lui de sub controlul diurn,..pare că o misterioasă putere a cugetului decide rezultatul conflictului. Realul este confruntat cu Irealul pe care percepţiile emotive nu îl resimt. Acest comportament al (moluştei!) inimii- simţurilor, revine în actul de a scrie, mai ales poetic. A exagera extremele, spre a recalibra fiinţa;  de parcă o instanţă supra- conştientă reface echilibrul zguduit în somn sau insomnie, de necunoscutul stărilor nocturne. Poezia reţine roua înfrigurată în infimele recipiente ale cuvintelor ce se asociază instantaneu, „ inspirat”, în formulări stranii, ex- agerate, frumuseţi morfo- estetice, sub care pulsează un straniu instinct – substanţial, esenţial, de religiozitate primară, ancestrală.

  Dacă doriţi, un program genomic, indestructibil, al Sursei incognoscibile - Divinul. Este acea stare invocată de Camus, a omului revoltat ce se situează înainte, sau după sacru. În somn, acolo, pare că Sacrul, Inteligenţa ubicuă, transcedentală, dă lupta cu profania materiei în continuă extincţie, prin aceea că murim continuu, deşi ştim că trăim. A scrie ne este privilegiul: auto-vindecarea, sau cel puţin alinarea, „ opiumul”, narcoza aceea emanată a imanenţei, a inefabilului, precum cea a parfumurilor, miresmelor ce ard vara pe lanurile înflorite… Gândurile stării de visătorie, de reverie, în starea de veghe atentă a scriiturii, sunt cele ce efectuează transferul de sacru, fac polenizarea. În elizeele imaginarului astfel cutreierat, răsună misterioase elitre, murmurul de monade, de talazuri sublunare… Inima ( cu afectele) este luna, creierul soarele…

*

Atent la acestea, sunt mai explicit apelând la metaforic, decât lucidul Bergson sau scepticul Cioran, cel ce de fapt a fost mai mare poet decât filosof ! Socratica sentinţă „ urmează-ţi zeul”, ne este mai de folos în sensul de a ni-l cultiva, empiric. De ce nu Zeiţa ? Adică poezia…Limpezită la chip şi făptură, vizibilă, ci nu bântuind ca Himeră…Ea, care ne purifică vieţuirea (ca Vietăţi gânditoare) – de imanenţa muririi…Suntem conectaţi la sacru: pregătiţi a ne consola că vom muri. Iar actul poetic este extracţie şi Adeverire a ceea ce aş numi „ comportament religio al Naturii- Mume, anume prin conştientizarea (mereu atenţi cu sine, cu ceea ce „ ni se întâmplă”) – a acestui fenomen. Prin suferinţă şi trezire ciclică „ în lume”…

*

Nu am fost discipolul zeiţei, ci amantul ei! Harul ne este dar, dăruire, impuls înnoitor (prin intensitatea Arderii, ca etape, ca exerciţiu de învieri, de Împrimăvărare). A fi devine suportabil, ne pregăteşte a nu - mai - fi în acest sens „opturat” de sacru, promisiune a Marelui Sacru, ce ne resoarbe. Nu suntem duali: între viaţa organică şi cea neantică, se insinuează Altceva, Altcineva. Suntem, cum enunţa Konrad Lorenz într-un dialog cu Popper, TRIALI… Sintagmele antice de „Teandros”, „treime”, „trinitate” transpar aici, în carteziana  lor formulare. Poetul ştie deoarece crede, arta poetică este religie, „refacere a Legăturii”.

*

Ceea ce riscăm ca îmbolnăvire, este alienarea pe care Nichita Stănescu mi-o definea drept „ boală profesională” a poetului. Poetul înnebunit de a „demonta” Starea „ necuvintelor”, ca un copil ce desface ceasul, îl distruge face această eroare atunci când ceea ce îl fascina odinioară, paradiziac nostalgic, se degradează în Patologic, în schizo- frenetic egoist,…din acel exces maladiv de subiectivism al „ impotenţei de a percepe sacrul din EL,.. ceea ce duce la ruptură, la autodistrugere prin melancolie-  Iată cum „ zeiţa” devine Gorgona Medusa, muşcătura frumuseţii otravă şi Extazul de a FI…, se stinge în tonele obscure ale subconştientului dictatorial,..vis-a-vis al morţii,…Asta se numeşte în medicina materialist- dialectică- marxistă, „ manie depresivă”…„ Frigul „ necuvintelor este trans- scris ( în transa lui maladivă, excitată de alcool) – în frumuseţi violente, în colorism hiper-oniric, în veritabil delir, verbiaj, psihedelic…

*

În scrisorile lui Cioran către amanta sa nemţoaică Thoma, îl descoperim pe Omul Cioran, Omul-Suflet, care nu se poate mântui prin aceea că nu crede, însă i se confesează femeii- perechii în mod sincer, cu puseuri erotice ce se supun prin cuvânt, nu Frigului metafizic (bacovian) , ci Arderii devenitoare, fuzionând acolo, în Orgasme, Suflet şi Sacru, prag de Mijloc al Trinităţii şi Devenirii. Feminitatea revine predominant în sensul redat cândva de gnostici, aici Sophia este ceea ce va fi redefinit în Creştinism Fiul ( Figlio) ?…

*

Nici Kierkegaard, nici Dostoievschi sua Nietszche, nu au atins atari reverii ale trasncedenţei, fără a înnebuni. În chiar condiţia tragică…se relevă ca mister ce „se arată ascunzându-se şi vice-versus”, sacrul şi de fapt imanenţa Spiritului, în travaliul lui etern- re- născător. Creaţia este Poieion, iar a fi poet, este a fi sacerdot şi mamoş (incestuos ?!) al avatarului de care scria Eminescu. Cunoaşterea de Sine

(!) prin poeion, este şi va fi una de tip luciferic, eminamente Nocturn…Mama Noapte a lui Novalis, Mama Geea, a proto- dacilor şi popoarelor Soarelui…

*

Mistica este a sufletului ( însufleţirii) ci nu a Spiritului paraclet care coboară „ întru a reînălţa”? Poezia este Dorul eternităţii de a se replia din captivitatea duratei ( definite de C. Rădulescu Motru). Stare de respingere a înfrigurării naturii, stare a suferinţei latente, din care va renaşte Hristosul transgresiv, al devenirii prin Sacrificiul Creatorului în chiar opera sa vie şi transcedentală.

*

Nici credinţă decadentă, fanatizantă, fetişizantă, fundamentalistică, deci nici nebunie, cel mult transfigurare binişor ritmată, sublimată ca muşcătura în sărut…Căci nu suntem cei ce considerăm, ni se spune ori suntem învăţaţi că suntem, nici cei conformişti văzului celorlalţi…ci accedem a fi în auto-definirea de pe Munte : „ Esche, asher esche” ,,,” Eu sunt cel ce devine” ! Scepticul Cioran este astfel mai degrabă necredinciosul Toma, decum Fiul, sau dacă este Fiul, este primar Fiul Omului, cel ce strigă implorând înţelegerea „ Lama Sabachtani”? Ci abia apoi se încredinţează Tatălui, prin Moartea, paradoxal învietoare ! Regeneratoare,  cosmo-ecologică.

*

Omul actual, tot mai numeros, prevalent … este la vârful Crizei de a exista; hiper-luciditatea sa fără a fi estompată cathartic de redefinire poietică , aşadar creativă, ( Imitatio Dei, sacrum  mimesis..) – omul- tehno, cyborgic, este de facto în eroarea de a se auto- idolatriza. Decadenţa este paradigma rebelionară, a căderii, a ereziei malefice, a autodistrugerii, omul suicidar. Comportamentul în Cetate ( Polis) asemenea zeilor plăsmuiţi delirant de Memoria opturată a sinelui ciolectiv ( Freud, Jung, Adler) …este repetitiv istoric…Suntem în acea Stare a Împărăţiei ( Imperiului) din illo tempore recesiv, ciclic şi care nu poate uita ceea ce este. Cine aşadar este „ cel ce se agită în om, dacă nu Spiritul ? Re- identificarea ca trezire în Lume, poate fi o eroare paranormală, din Cosmos? Căci suntem „ particulă, undă şi vibraţie” – iată Trialismul evocat de  Konrad Lorenz…

*

Rămâne a ne răz-gândi mereu, şi a păpstra acest mister paradiziac al omului, poate imunitar, ancestral, al liberului arbitru dăruit nouă: a râde, nu sardonic, nu isteric, ci a râde omeneşte, aşa cum păsările cerului cântă, chemătaore de împreunare şi cuibărire. Criza din opera vie este criza creatorului ei, iar noi va fi să sperăm că ea este un act absolut , al vindecării. Poezia, artele, pot lecui.

*

Prin poezie, reînvăţ ceea ce este în Mine: sufletul meu, al tău, în starea de tristeţe „fără motiv” anume, este pur, este retro- paradisiac. Depăşind antinomia tragică a lui A Fi (limitat), pot atinge starea Nirvanei, armonia clipei cu Eternul.. La ce să sper mai mult, fără a mă autodistruge, a fi în complicitate cu orbirea nopţii? Din care, totuşi ! - ni se arată Luminile …

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com