POESEU DESPRE REÎNCARNARE (1)

Eugen Evu

Oare învierea a fost doar ceea ce am numi cu ştiinţa medicală de azi, o resuscitare? Speculaţiile de tip Codul lui Da Vinci, sau ce? Disputele mai mult sau mai puţin argumentate ori dezinteresate, incredibilul val de contraziceri ale unor înscrisuri religioase, mai ales ale celor biblice, teze atribute făţiş sau coletarala massoneriei, etc- au străbătut peste două milenii timpul considerat calendaristic „al Domnului”- iar repetabilul apocalisism, mai ales în ultimul deceniu al mileniului doi şi încă la pragul mileniului abia început, ne arată fenomenul revenirii în valuri tsunami ale sesismelor teosofice, gnostice, teologice şi ideologico-politice ale umanităţii pe ceea ce Töffler (şi evident nu doar el) sugestiv analogic cu mişcările oceanice ale apelor, substanţa primordială a vieţii. Hermes Trismegistos va fi preluat şi de Biblie, cu axioma  analogiei Macro-microcosmice, între altele tot atât de stranii pentru cunoaşterea erei lui, în enunţul: „Aşa cum este sus, aşa este şi jos”. Formularea biblică este „precum în  cer, aşa şi pe pământ”. Einstein avea să se inspire şi el, savuos, din astfel de informaţii astro-fizice, enunţând legile relativităţii; între altele, afirmaţia că „pentru Dumnezeu din Cer, o zi este cât o mie de ani pe pământ”. Un alt exemplu relativ recent, este Niels Bohr, premiat Nobel, care a elaborat teoria acestei echivalenţe între Macro-cosm şi micro-cosm, observând sigur că interiorul unui  atom este exact ca ca sistemul nostru solar, nucleul fiind soarele, protonii şi neutronii fiind planetele. Legea Marelui Infinit este unică şi eternă a Micului Infinit. Gravitaţia, magnetismul, orbitele, etc. sunt ale unei unităţi universale, unitate care se repată la infinit. Unitatea aceasta este absolut certă un principiu divin, care se multiplică în inclaculabile forme.

De unde repetabilitatea, precesiunile, etc ? Totul este circular în univers, de unde deducem că spaţiul-timp are „constanta” einsteiniană a relativităţii, însă şi comporamentul logic al ciclicităţii. Ceea ce a fost va mai fi, ceea ce este a mai fost, iar existenţa noastră este una în realitate în durata unui etern prezent: ACUM. Ieri a trecut, mâine este numai posibil.

Între telescopul Hubble şi microscopul electronic

Cunoaşterea lui Hermes egipteanul vinea şi ea din milenii, era o cunoaştere antică, de tip iniţiatic, doar  inteligenţa, respectiv revelaţia de acel tip poate fi definită drept una intuitivă. În vremea aceea nu exista microscop care să dovedească faptul sus menţionat: că Soarele şi planetele sunt copia unui atom sau invers, descoperire relativ recentă. Nu există invenţii pure, ci doar descoperiri, dacă vreţi revelaţii, atât în cunoaşterea atribuite religiei, credinţei, cât şi în ştiinţa bazată pe raţionalitate şi argumente probative. Geniul uman este astfel şi el repetabil, ciclic şi deopotrivă relativ. Paradoxul este numai aparent în matematica celestă, precum în mintea omului. A cunoaşte trecutul îndepărtat, mereu supus degradării Memoriei în istorie, a făcut ca marile genii care au decis prin veacuri progresul omenirii, deseori prin imperativele războaielor şi armelor necesare a le purta, să fie glorificate sau o vreme reprimate, martirizate, exilate etc. Dintre ele, cei antici şi-au urmat sacerdoţii, preoţii, întemeietorii de noi relgii sau refromatorii celor epuizate (în vremurile barbare), învăţătorii, profeţii; acest tip de cunoaştere este profund raţionalist, de vreme ce profetul era un cunoscător abribic  dar definit mistic, al trecutului, iar înţelegând ciclicitatea fenomenală din Cosmos şi din microcosmos, a dedus legea manifestă analogic - unicitatea ei - ca atare, a ştiut să prevadă ce va fi, prin aceea că a mai fost in illo tempore. Inteligenţa universală aparţine materiei vii, probabil şi a celei nevii. Ea este ubicuă, constatabilă în tot ceea ce vieţuieşte şi moare. Ideea reîncarnării a fost şi ea încă din timpurile acestui tip de contemplare şi dezvăluire-revelation (tradu apocalipsă, din grecescul Apocalipsys), ceea ce nu înseamnă sfârşit (al lumii), ci al unor cicluri cosmice, inclusiv ale timpului-spaţiu şi eventual al unei etape de evoluţie  continuu genezică a lumii. De cercetat este şi legea matematicii moderne, a fractalilor, care calculează fenomenul replicativităţii tuturor formelor din univers, la infinit, dacă vreţi, a auto-replicativităţii. Nuanţat, Universul este Ceva care se autoreplică, se continuă la infinit, prin creaţie- distrugere-recreaţie. Dumnezeu a fost definit de filosofi incognoscibil, eventual  Unul Deductibil. În legitatea enunţului lui Hermes Trismegistul, fiecare Individ (ID) este un atom gânditor, sau metaforic zicând, o entitate care se gândeşte pe sine. Sinele este inteligenţa ca boltă, conştiinţa, supraeul, iar egou-ul este cea de la bază, pragul. Ele se susţin reciproc şi putem înţelege aceasta ca pe o Poartă.

Psihicul este Memorie şi funcţionează pe cel puţin două „game de frecvenţă”: memoria lungă (memoria ancestrală, cromozomială, genomică) şi memoria scurtă, cunoaşterea cea dobândită prin învăţare-educaţie  în familie, în şcoală, deprinderi de o viaţă, memoria comporamentului practic al vieţuirii  individuale şi sociale. Precum în Om, tot aşa şi în Atom! Observaţi ce se întâmplă cu omul la bătrâneţe, când durata vieţii intră în crepuscul, cu finalul  este afectat de demenţa senilă, de inconştienţa de sine a eului. Uită, mai întâi, treptat, sau prin traume, (paranoie, schizofrenie), dramatic, ceea ce a ştiut prin memoria scurtă, dobândită, însă din profunzimea subcoştientului (unde e stocată memoria lungă), are loc o revenire tocmai a amintirilor lungi, din copilărie. Starea confuză este deja muribundă, „sufletul” se pregăteşte să plece sau să fie resorbit în  Memoria lumii. Susţinătorii reâncarnării, al migraţiei suflletelor, dar şi ai dogmelor-doctrinelor religioase, laolaltă sau divergenţi cu unii cercetători, savanţi, psihiatrici, psihologi, teosofi şi filosofii  îşi dispută din origini şi până azi problema. Evangheliile gnosctice, apocrifele, miturile, codurile, alegoriile, scrierile sau tradiţiile orale ce avansează mult Mesopotamia (Sumerul),  siturile arheologice, documentele celebre ce au scăpat „memoriei dobândite” ale umanului civilizaţiilor succesive ciclic, sunt mereu şi mereu redescoperite, decodificate, iar ipotezele sunt uneori şocante încât frizează, pentru evanghelici ca şi pentru ultra-prudenţii raţionalişti, absurdul. Cert este că toate civilizaţiile prin cucerire (armată, economică, ideologică), îşi impun - uneori uzurpând - pe termen lung evoluţia cunoaşterii, ceea ce tinde a stagna, a decade entropic în caducitate. Inteligenţa pare un fel de oglindă magnetică şi fractalică. Psihologia a înţeles asta iar psiho-sociologia „mulţimilor” lui Gustave le Bon” ş.a., aşişderea. A exercita puterile, este în primul rând a avea informaţie şi a conspira, este cheia adevăratelor cuceriri în istorie.

Fiinţa umană este constituită din miliarde de celule, programate. Ele au un timp al lor, duratele legităţii unice în proporţia lor. În timp de o lună de zile ele mor şi se nasc, cum s-ar spune se reîncarnează. Unele celule se nasc zilnic. Ce este oare naşterea?  Un fel de renaştere programată genomic, între două limite.  Celulele sunt la rândul lor alcătuite din materie celulară care este alcătuită din atomi. Tresărim gândindu-ne la cosmos, la materia stelară, la nebuloasele filmate de telescopul Hubble sau din navele şi sateliţii actuali. Revenind la legea lui Niels Bohr (aşa zisă) „dacă contemplăm sistemul nostru planetar, observăm că Soarele este asemănător unui nucleu în timp ce planetele reprezintă protoni şi neutronii, formând împreună un atom gigantic. Spaţiul dintre nucelu şi părţile înconjurătoare este dispus în aceeaşi relaţie” (Paul Liekens). Simplificând: dacă acest atom face parte dintr-o celulă, şi face, atunci această celulă reprezintă (şi unul dintre) sistemele solare ale Căii Lactee. Mai multe celule, aşadar mai multe sisteme stelare de tipul Galaxiei respective formează un ţesut care face parte dintr-un membru superior sau inferior, asta în anatomia fiinţei noastre, ca fiinţe ce ne auto-înţelegem, prin cunoaştere treptată, dar şi prin anamnesis, prin „amintirea” memoriei ancestrale, aşa numită „regresiune în memorie”, sub efectul comenzii telepatice induse subiectului „scurtcircuitat” temporar suspendat din starea de veghe (conştienţă proprie). La susnumitul stadiu inferior, al fiinţei umane, prin  analogia Bohr, există acumulări de miliarde de sisteme stelare de tipul Căii Lactee. Ne imaginăm mai departe: această fiinţă enormă, de proporţii cosmice,  face parte dintr-o familie, pejorativ zicând, organizată, existând o „stradă”, „un sat”, o localitate, o ţară, un continent, o planetă ş.a.m.d.. Această massă giga-celulară se reînnoieşte continuu, celulele cosmice (sistemele stelare lactee) mor şi se reînnoiesc la fel ca oamenii. Cu cât ansamblul cosmic este mai mare, cu atât durata (timpul propriu) de reînnoire este mai mare. Este o deducţie logică, axiomatică. Scurta mea disertaţie este doar un conspect ce decantează efectele meditaţiei de acest tip, de nenumărate lecturi de specialitate, coroborate mereu cu propria-mi „cunoaştere „prin oglindire, aşa cum Socrate definea în una dintre sentinţele lui: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Revine ideea analogiei bohriene sau a lui Hermes Trismegistul.

„Ne imaginăm o fiinţă umană minusculă, cum priveşte prin lentila microscopică nucleele atomilor corpului nostru. Va vedea totul ca şi cum am privi cerul înstelat. Fiinţa minusculă nu va putea privi mai departe de câteva „sisteme” stelare, în speţă nici celulele noastre. Deocamdată, Incomensurabila Organizare trebuie să fie (deducem) mai bine optimizată decât, bunăoară, circulaţia în sistemul infrastructurii urbane sau inter-locale. Negreşit, cosmosul este al unei legi absolut exacte, altfel pur şi simplu nu s-ar susţine, nu ar mai continua. Legea aceasta este vie în tot ce mişcă pe planetă. Ceea ce vedem în uriaşul Cosmos este perfect organizat. Fiecare parte are o anti-parte, tot ce are un început, are un sfârşit. Iar fiecare sfârşit are, latent în el, un nou început” (Thorwald Dethefesen, „ Psihologia esoterică”.)

„Ceea ce aflăm este un proces continuu, ubicuu, de naştere, moarte şi iar naştere. Acceptarea limitelor materiale (ale materiei inteligente), are scopul evoluţiei şi al nucleului spiritual. Acesta este „cauza existenţei”, supremul mister. Există forme care au un început şi un sfârşit, însă izvorul inepuizabil spiritual evoluează infinit.” (Liekens, ibid).

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com