Poezia academică într-o deflaţie bine temperată. De alţii…

 Adina Dumitrescu

Trăim timpuri în care culorile şi ţipetele, gusturile şi implicit stările ne sunt mitraliate de senzaţii  mai sărace în simbol ca în epoca de piatră, când, de bine – de rău, cuiul pe tăbliţa de rocă putea la alegere sau simţire să bată mai apăsat sau  mai şters. Trăim timpuri în care o carte, să zicem „Căsuţa din pădure” are mai multe culori în pictura de copertă şi filă, decât toate literele scrise la un loc. Trăim timpuri în care criticii se mangalizează numai buni de salam de Sibiu, nu prin extensie de cultură ingurgitată, ci prin extensie de diplome şi critici trecute, de mult depăşite şi rizibil redate. Căci criticile lor  îţi îmbracă volumul în atâtea serbede cuvinte, cât le depăşesc cu mult pe-ale tale, şablonul li-e ros pe la margini, iar acestea, vai, acestea au prins urechile caietelor maculatoare de mai ieri…  Să mai scrii poezie academică, să baţi cu ea la porţi închise, să scoţi capul în lume, iar în interior să te bucuri? E antiproductiv, e desuet, e ca zefirul ce zburdă pe creste fără să fie simţit de toval, că învăţat-am taifunul!

            Dar scrii! Scrii pentru tine şi pentru un crez, pentru triumfu-ţi interior ce pare altora acru, aşa cum la strugurii acri nici măcar  vulpea nu se mai gândeşte. Dar crezul şi harul există, mâna nu-ţi tremură pe condei, iar din mulţime încet se formează o pătură mică ce acum înţelege: suntem la întretăiere de drumuri, suntem în dreptul nodului filogenetic ce va duce la un nou curent literar, pe care doar unii îl simt.

            Citind din volumul „Barba lui Hegel” al poetului George Anca, faci analogie cu filozofia lui Hegel, numai că, dacă la moartea filozofului din aceeaşi lucrare şi-au găsit loc două curente, cel al hegelienilor de dreapta grupaţi în corpul universitarilor din Berlin şi reprezentând conservatorismul politic al epocii de restauraţie de după Napoleon şi cel de stânga, materialist, al lui K.Marx, la George Anca mergerea e inversă, pornind totuşi de la un numitor comun: fenomenologia spiritului este filozofia dreptului, istoriei şi religiei. Căci poezia autorului mai sus menţionat nu-ţi lasă numai impresii, ci-ţi dă compresii pe tâmplă şi inimă, pe suflet, iar acestea te duc la extensii. Până unde? De la pământ până la cer, se dau rotocoale universului, apoi se întorc descendent spre pământ, dând, vorba scriitoarei „roată gândului, roată pământului” . Nume, expresii sau tonuri, începuturi de trainice cugetări, stări şi idei, spirit şi materie, nou şi vechi, iată esenţa multiplă a poeziei în 3 sau 5 D a autorului. E drept că percepţia cititorului e pendinte de stare acestuia, e drept că fiecare înţelege cât şi cum vrea, dar rădăcina, sublimatul scriiturii rămâne, indiferent de întoarceri la dreapta sau stânga, indiferent că gura ţi-e pungă sau ţi-e în râs clownian. Şi să exemplificăm… Poezia Teatrux aduce în prim plan amarul unei ţări de pe teatrul lumii, în care se horeşte sub constrângerea unui regim impus, fără că pare să-ţi pese de dărâmări de biserici, dispariţii de ziduri vechi de cetate ce-au strâns la un loc tradiţii şi crezuri. La stâlpul infamiei au fost puşi sau exterminaţi cei cu dreaptă credinţă „carantine Constantine”, am primit cu inocenţă şi în mână cu buchetul de floare ceea ce era de înfruntat „te-am împuşcat cu tămâioare/ mai criminal cine nu moare/”, am rămas noi cei ce am posedat fără obiectul posesiei „iazagiul iazul n-are”, dar avem în schimb „lakerman” fără iaz, trăim senzaţia fricii continue ca-n „surlarii mă-nconjor ah turcii”, părem superficiali, boemi cu destinele amputate, buni şi răi „câinele dublează pragul Paraschivei”. Acesta-i declicul teatrului lumii din care facem parte, proiectat şi pus în practică de „ teatrem” ,,al cărui scop nu-l cunoaştem, e imprevizibil, e ascuns, ca într-un „clar de coclaur” .

            Poezia Provincie ne plimbă printr-o istorie a neamului în care s-au prins în vârtejul timpului sterpe idei despre o provincie daco-romană, în care fie vorba între noi, doar nubilele fete dace contează şi au rămas neucise, restul fiind trecător şi cotropitor, ne-am supus unui carnagiu comandat de criminali în serie care au vorbit limba sângelui străin vărsat dinspre Kaliningrad, că doar nici nu aveau cum să ne trimită salamalecuri, cel mai mare umorist al lor fiind de mult plecat (Şalom Alehem), iar cel contemporan scrie bine merci în State sub numele de Wiliam Saroyan, dar se plânge că „un, doi, trageţi uşa după voi” şi „colonelului n-are cine să-i scrie” ( n. a.). Trăim într-o horă gitană „cu maşinile la mese de pomană/ angloritmare meridională/ , ne lăsăm duşi timpurilor, „ne părăsim zilelor cu weekend bucolic” uitând să visăm spre zilele pontului Euxin  şi ale versurilor lui Ovidiu. Iată desfăşurată diorama unui ţinut cu identitate proprie şi o limbă veche românească ce pare pierdută printre ,limbi penticostale” în care plătim cash pentru greşelile noastre „plătim pletele sălciilor cash/ nisipul smeului de-o camaraderie”.

            Dar să ne bucurăm! Spuneam că suntem în faza de embrion a unui nou curent literar pe care nu toţi îl simt. Suntem ca înainte de descoperirea videoclipului, când melodiei i s-au alăturat imaginile. Şi ce s-a câştigat! Creşterea în percepţie e baza care stă la saltul exponenţial al  poeziei. Simţim ce citim, vedem pictorialul mediului de unde s-au coborât emoţiile şi auzim şoapta prezentului din ce în ce mai estompată de şoapta lucrată a spiritualităţii poetului. Acesta nu-i har, nu-i numai har, acesta e lustrul peren al filonului alimentat de erudiţie. E hermeneutica limbajului, a literaturii, religiei şi al fenomenelor sociale filtrate particular, prin filtrul poetului. Este o parte din abordarea lui Paul Ricoeur asupra interpretării subiectului. Este începutul erei Poeziei Academice pe care nici nu este nevoie să-l descifreze oricine, căci vorba lui Brâncuşi, un alt mare deschizător de drumuri – „lectura fără cunoaştere e viciu” - . Exigenţelor vremurilor viitoare şi să sperăm că le apucăm, nu vor putea răspunde PREZENT decât foarte puţini autori… dar noi îi avem! Dă Doamne românului mintea de pe urmă!   

Adina Dumitrescu 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com