|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
în toamna electorală
Andrei VARTIC Chişinău, Basarabia
Apropierea alegerilor parlamentare din România anului 2008, dar şi noua, sângeroasa, escaladare a conflictelor îngheţate din fosta URSS (devenită acută şi aproape imposibil de rezolvat problemă globală), impune iar în discuţia politică rolul Basarabiei şi Bucovinei pentru destinul neamului românesc şi al României. Daca te uiţi pe harta Europei, fie şi din goana supravieţuirii, observi uşor că prinderea acestor străvechi teritorii româneşti (ba chiar, aşa cum arată cercetarea arheologică, teritorii-matcă ale neamului românesc, în Basarabia de Nord şi Bucovina fiind atestată în Evul Mediu şi prima ţară românească) între jocul geopolitic şi realitatea geopolitică are de foarte mult timp semnificaţii globale. Nu zadarnic Rusia bate cu pumnul în mesele de la ONU, UE, NATO sau OSCE atât de năprasnic atunci când este vorba de această fâşie îngustă de străvechi pământ românesc, atât de devastat de batjocura geopolitică. Şi, fiindcă guvernanţii de la Bucureşti din 23 august 1939 nu „înţelegeau” când aceste lovituri de pumn sunt trişate şi când sunt adevărate (şi cine e vinovat de slăbiciunea Armatei Române din acea vreme încă nu ni s-a spus), şi cei de azi se fac a nu vedea că poporul român din Basarabia şi Bucovina există în n umăr de 4 milioane, cu puternice tradiţii româneşti, cu mari războaie etnico-culturale ne-pierdute contra dominaţiei ruseşti şi comuniste.
(dacă ar fi gândit altfel toţi basarabenii şi bucovinenii ar fi redevenit - după cetăţenia lor, dar şi după origine -, încă din 1 ianuarie 1990 cetăţeni români şi azi alta era harta Europei Occidentale. Rusia, de pildă, a acordat cetăţenie tuturor osetinilor, transnistrenilor de diferite etnii, inclusiv românilor de acolo, abhazilor etc; Bulgaria, numai după origine, tuturor bulgarilor din Basarabia; Germania, numai după originea nemţească, tuturor nemţilor împrăştiaţi prin fostul imperiu sovietic, inclusiv tuturor nemţilor din Basarabia. Numai România s-a ruşinat de cele 4 milioane de români din Basarabia şi Bucovina, aşa de parcă Mihail Kogălniceanu, B. P. Hasdeu, Constantin Stere, Vasile Pârvan, Gherman Pântea, Ştefan Lupaşcu, Paul Goma, Eugen Coşeriu sau mitropoliţii Naniescu, Plămădeală, Vornicescu – ca să dăm numai câteva pilde - nu ar fi români din Basarabia).
Or, trebuie să fii orb cu totul, vorba românului, ca să nu vezi ce a văzut, de pildă, “Tratatul de pace de la Paris”, din 20 octombrie 1920, care a arătat şi politiceşte foarte moral şi omeneşte foarte demn, că pentru binele păcii generale din Europa, pentru bunăstarea ei generală, Basarabia şi Bucovina trebuie să fie unită cu România de la izvoarele Nistrului şi până la vărsarea lui în Marea Neagră. De ce, aşadar, puternicii acestei lumi (cu tragediile ei umanitare din Cecenia şi Iraq, Georgia şi Afganistan, dar şi cu îngrăşărea fără măsură, şi cu pustiirea peste măsură a sufletelor cetăţenilor euro-atlantici – vezi cazurile demente ale atrocităţilor din şcolile europene şi americane) nu permit - cu atâta înverşunare! - ca micuţa Basarabie şi poporul român din Basarabia să se reunească firesc cu România şi să dispară de la sine un mare focar de instabilitate al Europei? Răspunsul cel mai trist la această întrebare este că ţinta ruperii în două a poporului român la hotarul lui de est (care e jumătate din spaţiul de la Marea Neagră până la cea Baltică, aşa cum stabilise şi “Tratatul de la Paris” din 1920), sângerarea necontenită a celui mai sărac petic de pământ european (sărac din cauza hrăpăreţilor geopolitici), este tocmai starea lui de rană sângerândă, tocmai starea lui de virtuală focoasă nucleară pe capul de pod de la Tiraspol, gata să explodeze după 27 august 1991 în orice clipă. Guvernărilor recente ale României (nu şi ale întregului poporul român) se vede că le prieşte această sângerare necontenită a 4 milioane de români dincolo de hotarul de est al României şi, tocmai de aceea, refuză cu atâta îndârjire să le redea basarabenilor cetăţenia lor românească (guvernul Năstase a întrerupt în 2003 cu totul acordarea cetăţeniei române pentru basarabeni, iar cel condus de C. P. Tăriceanu le-a diminuat considerabil după anunţul de la Bruxelles din ianuarie 2007 al preşedintelui României, Traian Băsescu, că România ar putea acorda cetăţenia românească la cei peste un milion de basarabeni care depusese o cerere în acest sens). Nimic altceva decât cetăţenia lor românească. Atâta le trebuie acestor oameni năpăstuiţi, dar deosebit de harnici şi curajoşi (a spus-o încă Miron Costin) de la cel mai instabil hotar al Europei, pentru a transforma Nistrul din rană sângerândă în hotar de stabilitate al UE.
Problema ne-rezolvată a cetăţeniei române a basarabenilor şi bucovinenilor sugerează o amoralitate politică de proporţii - cu cât mai săraci şi mai batjocoriţi din punct de vedere social, religios şi etnic sunt românii din Basarabia şi Bucovina, cu atâta şed mai bine în funcţii majoritatea politicienilor pragmatici (şi, de ochii lumii, corecţi) ai statutului român. Cu cât mai deşelată este clasa politică basarabeană (mituită copios şi din exterior, şi din interior), cu cât este mai amorală, mai zombificată, mai vândută interesului rusesc şi comunist (de acest interes, iar, nu pot uita mai ales comisarii UE, umiliţi necontenit de gazele ruseşti), cu atât mai bine pentru cei care încearcă şi azi să îndepărteze pe românii din Basarabia şi Bucovina de patria lor fireasca şi de contextul lor european. Dar de ce oare atâta bine pentru ei, şi atâta rău pentru românii care trăiesc în spaţiul pruto-nistrean, cu voia lui Dumnezeu apărători din totdeauna ai neamului românesc şi ai hotarelor Europei?
Cel mai prim răspuns la această întrebare este că nenorocirile e bine să se întâmple altora. Tunul războiului şi jeluirea celui flămând este bine să bată în altă ţară. Dar, totuşi, destul de aproape, aşa ca sătulul şi bine spălatul să audă cum bate tunul şi cum se înghesuie păduchii pe sărmanul (cu părere de rău, român) din ţara de alături (cu părere de rău – Basarabia, străvechi pământ românesc). Al doilea răspuns este cel geografic: făşia îngustă a Basarabiei şi Bucovinei, jumătate din distanţa de la Marea Neagră la cea Baltică, joaca rolul de hotar nu doar între civilizaţia sedentară de tip euro-apusean şi cea nomadică de tip euro-răsăritean şi siberian (polarizate încă din paleoliticul cel primordial), ci şi între cele două şi răsăritul ne-creştin al actualei explozii demografice, însetat prin masmedia cu iluzia bunăstării apusene. Azi Basarabia filtrează valul nomadic al răsăritului (şi în mare măsură reuşeşte, vezi catastrofa umanitară din Italia sau Spania) nu doar pentru a întări securitatea Uniunii Europene, ci şi pentru cea a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, ultima în devenire ca stat naţional. Al treilea răspuns este cel al scenariilor războaielor globale virtuale, pe care Dick Cheney le-a developat la un summit de la Vilnius, când a arătat din deget şi Rusiei, dar şi Uniunii Europene, şi « naivului » George Bush (care vede în ochii lui V. Putin doar tristeţea Câmpiei Ruse, nu şi cele trei litere sumbre KGB). Or, în perspectiva unei re-aprinderi a fitilului războiului la această o jumătate de hotar al Europei Apusene, care e Basarabia cea românească, cele mai multe rachete ruseşti şi americane se vor ciocni de asupra Basarabiei. Capul de pod rusesc de la Tiraspol, răşchirat cu voia de zombi a lui Voronin, şi pe malul drept al Nistrului, nu este doar o simplă prezenţă militară a Federaţiei Ruse pe un pământ pe care ruşii îl vor cu îndărătnicie al lor, ci o realitate geo-strategică de ordinul cel mai superior. Fiindcă fără făşia de pământ a Basarabiei influenţa militară rapidă a Rusiei în zona Balcanilor şi a Mediteranei devine imposibilă (drept dovadă poate servi şi uriaşa ambasadă a Rusiei de la Chişinău, una din cele mai mari din lume). Şi cât timp nu se va schimba actuala generaţie de arme, iar asta se va întâmpla pe la 2030, va fi foarte greu de împins Rusia de la Tiraspol. Cât timp în NATO nu intră şi Ucraina incertitudinea politico-militară din republica Moldova va afecta grav şi securitatea naţională a României, şi pe cea a Uniunii Europene. Dar şi una şi cealaltă pot fi lichidată politic cu o simplă decizie a Parlamentului României – pentru suferinţele uriaşe, inclusiv exproprierea tuturor averilor şi genocidul de proporţii (aproximativ un milion de victime) la care au fost supuşi fără voia lor de fostul regim sovietic românii din Basarabia şi Bucovina care nu au participat direct la aceste atrocităţi redevin cetăţeni ai României! Şi punctum!
Că strămoşii noştri s-au gândit adânc la starea de hotar dintre sedentari şi nomazi a spaţiului pruto-nistrean, inclusiv la evoluţia armelor şi la arta sacră a războiului (de care a scris ca nimeni altul Alexandru Hâjdău, aşa cum a arătat încă în 1932 Mircea Eliade), se vede măcar în felul cum au zidit, cedat (pentru a se retrage în munţii cărunţi sau codrii adânci), dărâmat, recucerit şi rezidit cetăţile lor de pe malul drept al Nistrului unde se mai văd şi azi nu doar oraşele getice de pe harta lui Ptolomeu sau cele din descrierea de la 950 a împăratului bizantin Constantin Porfirogenitul (cu urme de biserici şi cruci din piatră poroasă, locală), ci şi cetăţuile proto-româneşti (sedentare, casnice şi creştine) de la Alcedar sau Echimăuţi sau cele 4 cetăţi ale principatului moldovenesc (Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă) , dar, mai ales cele 87 de complexele monastice rupestre din stânca Nistrului (unele din ele, ca cele de la Socola sau Ţipova fiind adevărate citadele ale creştinătăţii). În timpul primordial al zidirii şi rezidirii, ctitoririi şi re-ctitoriii (cum spune ÎPS Bartolomeu Anania) acestor complexe anume pe malul drept al Nistrului slavii de la Kiev nu se creştinase încă, iar unicul popor sedentar, casnic şi creştin din acest spaţiu era poporul român, născut din străbunii săi şi pe pământul străbunilor săi.
Cum să interpretăm la acest hotar al viitorului nostru care este Basarabia şi Bucovina (şi fără punerea acestei întrebări orice politică degradează în banalitate) aiurirea cu strategii de securitatea naţională a multor politicieni de la Chişinău şi Bucureşti, care se tem să pronunţe sintagma « România de mâine » şi « neamul românesc de mâine » (aşa cum o pronunţa Ştefan cel Mare, cel mai mare politician român din toate timpurile) fiindcă se tem şi de Rusia, şi de SUA, şi de UE, şi de păduchii interni, şi de revărsările de ape interne (cele venite din Ucraina, de pildă, şi le toarnă tot lor în cap fără a face, însă, nimic serios ca viiturile să nu mai nenorocească atâtea sute de mii de români), şi care mai vor să lase nepoţilor şi strănepoţilor lor doar cât mai multă avere furată (dosită mai ales în conturi şi imobile străine) ca să trăiască fără a munci. Aceşti politicieni, cam tot acei de după alt 23 august, cel din 1944, corupţi, ateişti, amorali, urâtori ai culturii şi tradiţiilor românilor, caută interesul naţional al României numai în încâlcitele jocuri geopolitice ale marilor puteri. Există o logică şi a acestor căutări. Dar cel care a proiectat biserica Mănăstirii Hurezi (şi el a fost un arhitect genial), anume acela a ascultat (că de altfel nu era cu putinţă construcţia) şi pe Brâncoveanul, şi pe Mitropolitul, şi pe duhovnicii din stâncile Dealului Ulmului de pe care Hurezi se vede ca o navă sclipitoare a întregii umanităţi. Dar şi glasul Cerului, al lui Dumnezeu. Dar şi răsunetul vechilor construcţii de piatră ale dacilor, aşa cum se mai oglindeau ele pe la 1690 în casa munteanului din aceste locuri, cu etaj şi preafrumos pridvor, şi transcendentali stâlpi, şi mai ales, neasemuite şiraguri de figuri geometrice din care Brâncuşi a şi pus salbă estetică secolului XX.
Aşa a înţeles Brâncoveanu să descrie, prin biserica cu pridvor de la Hurezi, interesul naţional al poporului român la un secol (să nu uităm lucrul acesta) după efortul unificator al lui Mihai Viteazul, şi la doua secole marile biruinţe ale lui Ştefan cel Mare contra lui Mahomed al II-lea, cel mai puternic împărat al vremii. Dar şi Ştefan Muşatinul a scris letopiseţul interesului naţional al românilor tot în arhitectura şi pictura unor biserici (cutremuraţi-vă, cei care trăiţi cu gândul la cele sfinte, de măreţia divină a Cavalcadei Sfintei Cruci de la Pătrăuţi, pictată la finele domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt care reprezintă mersul unor oameni îndumnezeiţi la întâlnirea cu Dumnezeu), accentuând mereu prin post şi rugăciune, că tot ce a realizat a fost voia lui Dumnezeu, şi nu poftele lui de pământean orgolios şi arogant. Alexandru Hâjdău scria încă la 1830 despre aceste posturi şi rugăciuni ale marelui Domnitor, pe care le impunea înainte şi după război nu doar sieşi, boierilor şi ostaşilor, ci şi boilor şi cailor din armată. Tot bătrânul Hăjdău ne mai îndemna să « intrăm în Patrie ca în Templu ». Care este, însă, arhitectura acestui templu? Din această întrebare se iscă întrebare întrebărilor pentru toţi acei care se avântă în politica românească: cum trebuie să fie arhitectură edificiilor pe care trebuie să le ridice actuala elită a poporului român, pentru a nu dispărea tot poporul român în găurile negre ale viitorului, care oricum vin?
Gândul care rezonează cel mai dintâi cu această întrebare este că în noile condiţii ale lumii, când tunurile nu se mai trag cu boii, arhitectura de azi a poporului român pentru necesitatea fiinţării lui în ziua de mâine, nu mai poate trece peste făşia de demnitate şi sacrificiu care este Basarabia şi Bucovina, unde, atât de fantastic, marea majoritate a bisericuţelor de lemn de până la cotropirea ruşilor în 1812, aveau şi pridvor de Basarabi, dar şi turn de veghe de Muşatini. De pe Dealul Ulmului se vede ca în palmă mănăstirea Hurezi; de pe Stânca Şoimului, citadela lui Daniil Sihastrul, se vede minunea Vorneţului ca oglindire a răspunsului lui Dumnezeu la urcuşul mistic al omului creştin; de pe stânca Nistrului, din cele vreo 90 mănăstiri rupestre din acea stâncă, se vede şi Bagdadul, şi Moscova, şi Teheranul, şi cam trecutul cu vederea imperiu indian, şi Kievul (pe care l-a înnobilat creştineşte Petru Movilă), ba chiar şi îndepărtata China (pe care a explorat-o la timpul său spătarul Nicolae). Şi, misterios lucru, oglindirea acestei privelişti, apocaliptice azi din motivul secularizatului suflet comun european, are loc tocmai în fantasticul pridvor basarab de la Hurezi, acolo unde omul şi Divinitatea, după tradiţia creştină românească, şi-au dat întâlnire pentru un destin care, din câte se vede, are nevoie şi de sacrificiul Lui, şi de suferinţa noastră.
Andrei VARTIC Chişinău, Basarabia
-------------------------------------------
De Ce?' |
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
