|
POSTMODERNISMUL ŞI TEORIA CULTURALĂ
Dr. Titus FILIPAŞ
Impresii si pareri personale in FORUM
Trăim într-un timp „post-modern”, se spune frecvent.
Prin ce se deosebeşte „timpul modern”, din care venim noi, cei
influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul „post-modern”, al
vieţuirii de-acum?
Omul postmodern nu dovedeşte credulitatea omului modern faţă de
metanarativ. Altfel spus, omul postmodern dovedeşte „l'incrédulité ŕ
l'égard des métarécits”, l-am citat chiar pe Jean-François Lyotard,
inventatorul conceptului de ‚metanarativ’. Aici este vorba, bineînţeles,
despre „marile poveşti europene” ale timpului modern: „revoluţia de la
1848”, „independenţa de la 1877”, şi „revoluţiile anului 1989”.
În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă
agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat
şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, şi prin cele mai mari
puteri ale sale, „Agenda 21”, care stabileşte planul cadru pentru
„dezvoltarea durabilă”. Atunci, cum este posibilă totuşi „dezvoltarea
durabilă” în timpul postmodern?
„Dezvoltarea durabilă” este o dezvoltare umană centrată pe economia de
piaţă a produselor de calitate, atât în sensul ‚calităţii ontice’, cât
şi al ‚calităţii statistice’. Calitatea ontică a produsului înseamnă
racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de
el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor
personale, a capacităţilor individuale. Iar calitatea statistică a
produsului este controlată de instrumentul managerial Sixsigma aplicat
în industrii, -patentul aparţine firmei Motorola-, dar în cultura română
ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea
datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu
intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală
trebuie să fie însoţite, atunci când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete
ecologice’ care certifică valoarea lor pentru „durabilitatea” noastră
holistică. Dar nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate
ontică’, dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria
culturală.
Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultură, înainte de a defini, -nu
riguros, ci ostensiv-, “Teoria culturală”. Termenul “cultură” se referă
la diverse activităţi umane, fie, -printr-o unificare holistică a
diversităţii-, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate
acţiunile antropice de control şi dominare a naturii.
Cuvântul „cultură” provine din latinescul „colere”, ceea ce se traduce
fie „a locui”, fie „a cultiva”, fie „a onora”. Definiţiile diferite ale
culturii reflectă teorii felurite ale cunoaşterii, ale inţelegerii, sau
criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte
cu titlul “Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions”, în
1952, Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste
200 intrări ale cuvântului “cultură”. În secolul XVIII şi începutul de
veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură şi
Civilizaţie, amândouă fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a
termenului „cultură” reflectă de multe ori stratificarea socială. Adesea
cuvântul „cultură” este utilizat ca o referire la activitaţile unei
elite bogate, la consumerismul exclusivist al acestor elite, şi nu
neapărat în perspectiva naivă din „Împărat şi proletar” („în cupe vin de
ambră”), ci „haute couture”, “fine cuisine”, arhitectura locuinţelor,
achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle
Epoque şi dominarea pozitivismului, antropologii propun o definiţie a
culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de
societăţi. Atunci se exprimă clar ideea relaţei, şi chiar identificarea
culturii, cu “firea omenească”, cu “natura intrinsecă a omului”. Astfel,
rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a
clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri
de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă culturi distincte şi
caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se
pot propaga de la un grup de oameni la altul.
În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu
doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi
pentru că ele constituie tipuri distincte de date, cu metodologii de
tratare diferite. Ca regulă, arheologii ce studiază perioadele de
început ale epocii industriale îşi focalizează cercetarea pe cultura
materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi
de cultura simbolică. Ambele grupuri se arată preocupate, într-un final
integrator, de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii. Mai
mult, antropologii înţeleg prin „cultură” nu doar bunurile materiale de
consum, ci şi procesele foarte generale prin care astfel de bunuri se
obţin, semnificaţiile lor pentru om, relaţiile şi practicile sociale în
care sunt prinse şi surprinse obiectele ori procesele de consum.
Ce-i „Teoria culturală”, şi care-i locul său în cultura română? Când
Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, el făcea
„Teorie culturală”. Căci, întreb, ce a-nsemnat „junimismul”, altceva
decât un sistem de producţie animat de „“nouă meşteri mari, calfe şi
zidari” ai cuvântului ce încercau să construiască, în România, peretele
dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce
veneau din Apus? Iar când, relativ recent, criticul literar Nicolae
Manolescu fonda revista „Studii culturale”, alegea pentru titlul ei
-atât de promiţător, cu imens de multe obligaţii dacă grupul de
„redactori-colaboratori“ e-ndatorat onestităţii intelectuale- tocmai
numele disciplinei ştiinţifice, „numele domeniului”, de care ţine
„Teoria culturală”. Domnul Nicolae Manolescu prezenta noul periodic cu
generozitate: „Iată o revistă academică, deschisă specialiştilor români,
din ţară şi de peste hotare, din domeniul umanioarelor, în primul rând,
dar nu exclusiv.”
Sper că ‚umanioare’ nu era folosit ca eufemism, ori la modul
mock-schlock în care ‚manelele’ sunt un produs Low-Brow Kulture. Nu spun
că-ntr-o revistă de studii culturale n-ar trebui analizate şi astfel de
obiecte. Dar se presupune totuşi că ele n-ar trebui promovate ca modele
de excelenţă.
„Studiile culturale” -bineînţeles, domnul Nicolae Manolescu ştie
aceasta- combină teoria literară, studiile film/video, sociologia ori
‚ştiinţa omului colectiv’, şi antropologia culturală pentru analizarea
fenomenelor culturale în societăţile industriale. Societăţi compuse din
piese lego numite “sisteme de producţie”, cel puţin aşa se spune-n
metodologia standard de acordare a “etichetelor ecologice”, absolut
necesară de a fi-nvăţată de români pentru ca ţara să fie competitivă în
Uniunea Europeană.
Fundamentând ‘etichetele ecologice’, alături de standardele
internaţionale ISO 140XX, “Teoria culturală” este o ‚cale regală’ pentru
înţelegerea lumii postmoderne, a felului cum va evolua, şi mai ales, cum
va (ori cum vom) supravieţui poluării. De altminteri, dintre toate
ştiinţele de până acum, tocmai dezvoltarea „Teoriei culturale” pare a fi
esenţială în această supravieţuire, întârziind venirea Zilei de Apoi,
căci Apocalipsul nu poate fi evitat.
Bibliografia pentru „Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi
întâlnite în locurile cele mai neaşteptate. Astfel, în primul episod al
trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo
ascundea programele de computer pe care le vindea la negru, între
coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul este un
filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru „Teoria
culturală”. Jean Baudrillard a fost puternic influenţat de ‚Oracolul
erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios
că ar fi fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall
McLuhan devenea cunoscut în România prin titlul unei cărţi tradusă în
1975: „Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta că
inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale.
O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptata fragmentare
a societăţii, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea
că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în
gând a Bibliei, sau oricărei cărţi, era un act individualist de
percepere a lumii. În felul acesta se nasc planetele pieritoare ale
Galaxiei Gutenberg, Cărţile, fiecare semnată de un „honnęte homme”.
Dimpotrivă, mediile de comunicare electronice erau prezentate de
Marshall McLuhan drept revenirea la modul colectiv de percepere a lumii.
Ubicuitatea lor manifestă este aceea care duce la emergenţa „satului
global”, formula-i celebră. Însă opera filosofică a lui Marshall McLuhan
e relevantă mai ales prin tentativa lui de normalizare a eticii
mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, a fost
influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin, acela care
gândea că utilizarea electricităţii de către om preia, extinde, şi
amplifică impulsurile neuronale din sistemul nervos.
În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton:
“Mediul este mesajul”. Expresie extremă, ce identifică „forma” cu
„fondul”, şi aminteşte, antinomic aproape, formula „Forma fără fond”.
Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de
televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va numi
Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor
Wachowski. Reamintim că „Matrix” este o producţie cu acţiunea plasată
într-o lume super-high-tech, unde IT, Information Technology ori
tehnologia informaţiei, se va fi dezvoltat până la stadiul în care
generează primul Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau că între
dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legătură.
„Teoria culturală” de azi, deosebit de importantă chiar pentru Banca
Mondială atunci când finanţează proiectele ‚dezvoltării durabile’ şi
măsoară impactul ambiental al „“încălzirii globale”, măsuri după care
sunt acordate, în definitiv, chiar şi etichetele ecologice, se referă în
mod expres la cultura populară. Deci „Teoria culturală” este acel
domeniu al „studiilor culturale” în care-i analizată cultura consumului
de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”,
şi comercializate pe piaţă. Cultura populară acceptă şi o definiţie
negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară nu s-ar putea
spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate
arhaică. Deci cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, mai
mult, este total opusă folclorului. Cultura populară ideală, mesianică,
pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită: „Cultura Etichetelor
Ecologice”. Astfel cultura populară devine parte esenţială a discursului
public.
„Imperialismul cultural” este definit prin cultura populară cea mai
comună: cultura consumerismului. La ora actuală, totuşi, majoritatea
antropologilor, care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame
mobile conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţii sociale
considerate la scări diverse, resping identificarea între cultură şi
consumul de bunuri, deşi unii antropologi participă la proiectele de
studii culturale. Strict teoretic, numai „cultura populară” se
constituie într-o logică a consumerismului.
În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte
tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson
din 1991: "Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”,
este relevant. Deja Marshall McLuhan, ce era un filosof în termeni
informali, dar în mod oficial ocupa funcţia de director la ‘Center for
Culture and Technology’ al Universităţii din Toronto, era solicitat de
oamenii de afaceri nord-americani să ţină prelegeri (bine) plătite
privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi
augmenta consumul, considerat în S.U.A. Motorul Dezvolăării Economice.
Cultura populară devenea o multiplicare a etichetelor consumeriste mai
mult ori mai puţin identice, o copy culture - cultură a copiei.
Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe „scara de
timp a istoriei”, prin transfigurarea subiectului „naturii moarte” din
tablouri în mărfurile identice stivuite pe rafturile magazinelor. Cele
mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum
sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor
de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul lor acoperea
ca o viitură creaţiile expresionismului abstract, căci după Fredric
Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile
de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem
de Kooning.
Deşi joncţiunea aceea cu pericole anunţate a trecut acum, să spunem că
Fredric Jameson mai corela emergenţa postmodernismului cu tipul
particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi
mileniul al treilea, când s-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”,
printre care să râdem, nu?, şi cel al Istoriei. Altminteri este riscant
să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este
respingerea metanarativului. Şi personal tind să cred că interdicţia
impusă metanarativului înseamnă restatuarea indirectă a pozitivismului,
care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon ce
blochează din actul de observaţie fluxul experienţei ontice
ne-standardizate printr-o metodologie acreditată.
Faptul că nu există „anecdotă” care uneşte intrarea intuitivă cu
experienţa pentru a fabrica un nou adevăr universal, în postmodernism
este interzis un op cu titlul „De inventione veritatis”, creează
dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume
înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente
de subiect discursiv conectate boolean? Dincolo de chestiunile ţinând de
tranziţiile arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor
postmodernului poartă în ea conotaţiile unor generalizări sociologice.
„Lumea postmodernă” este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de
societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative: postindustrială,
consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie,
societate media etc.
Dar în primul rând o societate caracterizată prin emergenţa fenomenului
„cool”. Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan,
introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în
categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu
informaţional ca fiind „cool”, dacă el necesită un mare număr de
participanţi umani pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se
referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele
capătă sens doar pentru că sunt privite de multe persoane. Tot la fel,
manelele capătă un sens pentru că „sunt iubite”. Ceea ce McLuhan nu a
trăit să mai vadă, era unificarea globală între text cu potenţialul
conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice, uniune făcută
posibilă de Internet.
Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuatorul
intelectual, Jean Baudrillard , sau „the French McLuhan”, statua
discursivitatea electronică drept „cool”. În practicile discursului
electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de
simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei.
Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentă unei „Terori
exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc? Căci împingând
acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, s-ar conclude că
Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed ar fi fost cei mai
mari „terorişti spirituali” din Istorie. Evident, aceasta reprezintă o
exagerare, şi trebuie să prezentăm lucrurile în dimensiune reală. Într-o
lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem
întreba: Este „cool” un limbaj ?
În cartea sa: „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn
supralicita importanţa factorului „cool”, ce transformă cultura
nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil
de viaţă, ci un limbaj. Astfel, ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’,
extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a
impulsiona creşterea economiei americane. Dacă privim conceptul „cool”
în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de
piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din 'calitatea ontică' a unui
produs care intensifică individualitea, în singularitea sa radicală,
pentru persoana care achiziţionează produsul.
În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea
articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul „cool” ca ‘forţă
revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei
tehnologice: „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and
data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a
satellite on your wrist.” „Cool” rezultă dintr-o suprapunere între
Cornul abundenţei şi conul invidiei. „Cool” este un obiect al societăţii
de consum, de exemplu un gadget etc. la care nu ai acces. Însă invidia
este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare: „Dacă
vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai
este cool.”
Deci încercarea de a prinde şi captura definitiv fenomenul „cool” în
cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi
Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool”: „Oricine încearcă să
definească termenul „cool” constată repede natura lui mercurială, de
argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este
definit drept „cool”, natura sa „cool” se evaporă.” Printr-o
identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând
acel caracter de singularite radicală ce intensifică individualitea.
Fenomenul „cool” este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte
scurt. Adaptarea la cerinţele „cool”, şi integrarea culturii populare,
înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră
între tradiţie şi post-modernitate.
Să mai observăm că în România comunistă, unde „cool” era prohibit, însă
ţara era supusă unui program de asimilare a „revoluţiei
tehnico-stiinţifice contemporane”, protocronismul a încercat să
construiască o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără „cool”.
Dr. Titus Filipaş
Iunie 2006
|
