POVESTEA LU’ STAN-PĂŢITU’- PROFESOR DE ROMÂNIA

(Ceva despre... o fi şi o păţi! - versiunea 2010)

Nicolae Bălaşa

Grafica - Ion Măldărescu, Agero

Dacă cineva mi-ar fi spus în decembrie ’89, că peste douăzeci de ani, am să-mi fac, la fiecare pas, cruci,  năuc de tot ce-mi  stă în jur în această ţară şi dacă aş fi avut,  fie şi numai o joardă la îndemână, l-aş fi plesnit (pe respectivul), fără a mai sta pe gânduri. Astăzi, când mirarea nu are nimic din substanţa  sugerată de Descartes, iar speranţa de atunci e îngenuncheată ca pe vreme când inchizitorii nu mai pridideau cu arsul pe rug, mai că-mi vine să mă iau la palme sau, mai grav, să-mi trag un glonţ în cap, dar n-am cu ce. Mi-aş trage un glonţ, spuneam, nu înainte însă de a-l pupa pe un vecin (ales şi avansat, contextual, prin anii ’50, pe vremea colectivizării, că era mare nevoie de cadre,  de cei ce trebuiau să-ţi frângă gâtul din strungar în activist şi nu mai ştiu ce,  pe la...).  „Domne’! - mi-a zis el - nu te bucura aşa... ca prostu’ că nu se ştie!... În plus, dumneata o să mai prinzi un comunism! Păi, aşa, cum crezi?!” L-am privit pieziş, cu frica ce-mi intrase în oase şi l-am înjurat în gând, după cea m-am depărtat la vreo câteva sute de metri. Mare păcat! Acum i-aş pupa mâna, însă o vrea a mă primi?! Dacă o mai trăi, a avut, cu siguranţă,  vreun F.N.I. sau cel puţin o bancă, două, puse la dospit, să-i aducă, acolo, un oareşce profit, cât de o  vilişoară la Monaco şi o  tinerică, 18-20 de ani, (nu mai mult că-i cade greu la a sa burtică!), să-i ţină de urât... Săracu’! IEu, intelectual, cu coatele tocite, tot ca pe vremuri... Tot ca prostul!... Cred!  E, nu ar fi tocmai rău şi cu credinţa însă, vai de capul meu! Am ajuns să cred că porcu’ zboară!  Şi ca să vezi, capra  făcută, peste noapte, din paraşută, navetă spaţială!... Cred că lupul, pus şef în capul trebii, şi-a schimbat năravul, că la vremuri noi, de acum, nu ar mai fi fost loc de ei, (fosile îndoctrinate), ci de, intelectuali, de înţelepţi, despre care vorbea, ehe, demult, cândva, Socrate... cred!

Ce haită trebuie să fie acea haită ca să cadă pradă altei haite? Eee?! Aşa că las să-mi curgă încă o lacrimă în suflet şi mă întorc, din nou la şcoală, zic eu, să-l învăţ carte pe copilul lui cutare şi cutare, de ceva timp, un veşnic răsfăţat. Că de, are bani în buzunare, celulare, brăţări de aur şi maşină... nici n-ai auzit de care. Ce să mai! Are! Până şi cel ce n-are, are! Tupeu, nevoie mare, că statul, domn’ Ministru, i-a dat libertăţi, nu cumva să fie, te miri când stresat, copilaşul lu’ cutare sau cutare, de un pârlit profesorş. Eu intelectualul, mai ieri şi eu profesorul cu un oarecare rang şi nume, am fost tras pe dreapta unde să fac şi iar să fac, dosare. De carte s-ar ocupa... cutare. E, asta e, să fac dosar de tansferare, portofoliu cât mai mare şi iar dosar,  să iau şi eu o sută de lei în plus, şansa la a nu muri de foame. Să fac dosare şi iar dosare, în care să tot adaug diplome culese de pe unde am fost, tocmai de pe vremea lui Ştefan cel Mare, încoace şi încolo, în Europa, Siberia, pe Lună, Marte  la nu mai ştiu ce întâlnire, diplomă făcută rost, pe ceva peşcheş de la un alt cutare! Of Doamne! La vremuri noi, tot ei că au fost aleşi să fie mai de soi, mi-am zis şi am început să strâng: o diplomă ce-mi atesta că în nu mai ştiu care context, ceva mai... acuş, pe vremea lui Ţepeş, l-am întâlnit pe George W Buch. Într-un alt carton cu  poleială  scrie cum că am făcut şi-am dres ciorba de fasole cu  leuştean, ceva ce n-a mai pomenit pământul. Scrie şi că a aprobat cutare plasat pe scaun la I.S.J. Funcţia! Bată s-o bată, nevoie mare! Nu, că nu sunt prost şi ştiu tocmai de pe vreme lui Vodă ăl Trăsnit că dacă dai, nu ai, însă o şansă ca dosarul tău, hârtii, zeci de kilograme, să treacă, ar mai fi. Punctele să se adune şi în vreo câţiva ani să recuperezi ce-ai dat. Cu creierul chircit, aproape de paralizat, îmi fac o socotelă, scad ce-am dat şi, ca pentru mine, omul beat de bucuria măreţelor realizări, de astăzi, constat că am luat...  praful de pe tobă! Ce-am dat, a fost luat şi rămâne veşnic dat, „fie numele Domnului lăudat!”.  A căzut guvernul, alianţa, dintr-o dată, peste noapte, s-a spart iar eu, profesoraşul, am rămas cu degetu-n gură, că de-aia am votat. Stai domnule! – mă încurajez - am la teşcherea dosarul. Beton! Oricine s-ar instala-reinstala, eu, pe metereze, de dinaitea venirii lor, am câştigat.  A doua zi, un fel de ameţeală, un alt venin în suflet şi... iar m-am cocoşat. Am aflat că regulamentul, cei nou sosiţi, pe loc l-au preschimbat. Aşa că iar m-am adaptat.  În numai două nopţi şi ceva zile am strâns, de pe internet sau dracu’ mai ştie unde, studii, aricole, cărţi... Le-am împachetat şi-n ziua treia, într-un exemplar, la o editură, cu renume, unde e cutare, pe ici, pe colo, cu acţiuni, uşor amestecat, domnule, le-am publicat. Acum e acum! Ce o să zică mai marii I.S.J.  când, făcut de ei şi de sistem un mic rahat, am devenit, ce-i drept, cam peste noapte, un mare consacrat? Patru cărţi publicate, în trei  nopţi şi jumate, nu e de colea! Şi puncte, noi puncte în promovare (vai!), să nu mor de foame, iar am adunat.

Ce dracu’, domnule! Unde-am ajuns? Mă uit în dreapta, în stânga, trec pe la universitate... Şi văd acolo,...  un altfel de rahat, de rang, ceva aparte, pe ici pe colo, uşor cosmetizat. Salariul unui prof, cândva aproape s-a triplat. Norme peste norme, cumulate el a tot câştigat că dacă ai face socoteala nici zi şi nici noapte pe acasă el nu a mai dat. Ce să mai vorbeşti atunci când profu-i în Cameră sau la Senat?! În plus francul câştigat din taxă îşi spune şi aici cuvântul.  Cum s-ar zice, s-a autorizat peşcheşul oficial? Om vedea! Una-i taxa, alta-i... Aici şpaga s-a reinventat, ca domn’ profesor cu rang universitar să intre în lumea bună! Să aibă şi el casă, masă şi maşină la-ndemână că de-aia la şcoală, toamna, îşi duce întreg neamul, rude, satul în care s-a născut chiar dacă de carte nu se mai aude. Universitatea a devenit locul în care prostia-i oficială şi capătă statut. Se tipăresc cartoane pentru toţi ce-au vrut. Şi au plătit pescheşul, au dat şi, fie-mi iertat cuvântul,  fiecare după cum a mai putut. Şi după moment: la licentă suma..., un doctorat, mai mult, chiar dacă hârtia-i tot ca şi omul, un fel de început al marelui REBUT. Eee, - îmi zic - universitarul de bine de rău, tot are, că dă diplome şi celor care ajuns pe funcţii, sus. Diferenţa-i mare! Înghit în sec şi plec, pute mult prea tare! Ajuns  acasă mă privesc în oglindă, uimit. Mă uit şi-n raft unde am adunat hârţoage de la şarlatani, care mai de care, pe bani trudiţi cu ora, de prin ’89 încoace. Simt cum mi se face scârbă  când văd că dintr-un OM, până mai ieri, astăzi am în faţa-mi (transformat de mai marii noştri), doar un biet rahat pălit de vânturi, pe alocuri, de vremuri chiar uscat. Privesc năuc şi încerc măcar să spun: învăţământul l-aţi distrus! Fi-ţi liniştiţi şi noi murim! Mai vreţi şi altceva? Strig, ţip, în pustiu... Privesc în sus şi atunci ridic neputincios din umeri. Deasupra mea, dirijor, stă moţul marelui rahat!

Nicolae Bălaşa

Iulie 2010

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com