Prefer existența de tipul f(x)

Iulian Chivu

Psihologia nu cred că și-a identificat toate legăturile de temelie cu matematica, iar cu logica nu am știință să fi încheiat un armistițiu de lungă durată; cu filosofia, fiindcă face din Ființă un jalnic Individ, am înțeles deja de ce nu are contiguitate. Și mă gândesc la câteva argumente pe care teoreticienii  patologiilor personalității le împing excesiv spre simptome ori spre criterii ale unor tipare prestabilite: Am în vedere, printre altele, International Classification of Diseases, Tenth Revision (ICD-10). Provocarea începe de la noțiunea de pattern (comportamental), în sens internațional de generator de modele; recunoașterea modelelor într-o serie de forme, adică model specific, tipar reprezentând simplificat structura unui fenomen lingvistic, psihologic, sociologic, sens rezumat adesea în expresia trăsături pervazive, adică extinse și persistente. În lumina prevalenței acestor  considerente, personalitatea înseamnă suma caracteristicilor stabile, respectiv patternurile de  răspuns comportamental (stabilitatea).

Matematic, normalitatea este o medie între extreme. Spațial, ea se referă la  extensie, iar temporal se rezumă la persistență. Iată deci cum ICD-10 ne obligă, logic, la o definiție de răspuns: Dacă omul sănătos este doar o statistică, atunci un medic care să nu pună un diagnostic și să nu  dea o retetă este doar o ipoteză. Omul obișnuit, în acest exces de clasificări, este pacient desăvârșit, ca în paradoxul lui Russel[1].Mulțimea tuturor deviațiilor de la normă este tocmai mulțimea tuturor tulburărilor de personalitate, în timp ce norma, așa cum am mai spus, este media între extreme. Dar de unde încep extremele? Egosintonia trăsăturilor se raportează la egodistonia lor ca mulțimi care nu se intersectează; acceptarea de sine și refuzul asumării de sine. Ele definesc Eul tot așa cum o face și aloplastia care nu se intersectează cu autoplastia fiindcă Eul vrea sa schimbe lumea când ar trebui să se schimbe pe el însuși. Psihologia, prin ICD-10, consideră aceste chestiuni patternuri cu semnificație clinică, deși raportarea se face la o funcție: normalitatea ca medie între extreme.

Psihologia tulburărilor de personalitate mi se pare că se îndepărtează, contrar f(x)de tip identitate, tocmai de relație (media între extreme) și ridică un argument fix la o putere variabilă, ca în funcțiile exponențiale. Să luăm, de pildă, în discuție mecanismele de defensă, definite ca procese psihologice mai degrabă subconștiente decât inconștiente, reflexe care se opun unor  pulsiuni să devină conștiente doar ca să nu producă anxietate. Barieră sau filtru, mecanismul de defensă, în clasificarea Kaplan (1994), se întinde pe o plajă largă începând de la  tipul narcisic, ori tipul imatur (ca în cazul pacienților borderline, ca în introecție, în fantezia schizoidă etc.), până la așa-zisele defense mature (altruismul, ascetismul, umorul, sublimarea etc.),de la limita normalității.

Nu iau în discuție  defensele nevrotice în care  ne întâlnim cu afecte detașate de reprezentarea unui fapt și implicarea într-un alt lanț de asocieri [unde f(x) ≈ f(y)], dar am îndoieli serioase că printre acestea putem socoti fără rezerve și intelectualizarea (ca tendință a individului de a încerca să-și domine conflictele și emoțiile prin formulări elaborate), apoi raționalizarea (aproape similară celei dintâi, însă  de această dată psihologii susțin că subiectul forțează o explicație logică ori moral acceptabilă pentru o reacție ale cărei motive reale îi scapă însă) și nu în cele din urmă represia (prin care individul încearcă o defulare a unor presiuni obsesive de conștiință).Russel avea dreptate, așadar! Intelectualizarea, în orice situație și pentru oricine, este ea însăși consecința sumei încercărilor de a te ridica deasupra conflictelor, întrebărilor prin elaborare (problema și soluția).Raționalizarea nu ajunge caz patologic prin forțarea unei explicații atât timp cât aceasta se arată a fi logică. Iar represia este o modalitate naturală de autoapărare a Eului de agresiunea a orice este real și în schimb scapă perceperii ca atare. Activitatea intelectivă, văzută ca funcție, presupune fără doar și poate injectivitatea prin existența unei legături suplimentare în cea de a doua mulțime față de prima și, respectiv, surjectivitatea, când cea de a doua mulțime are un element mai puțin decât cea de la care s-a pornit. Tulburările de personalitate nu exclud  întrutotul cunoașterea științifică, ci numai o administrează la una sau alta dintre limitele între care individul nu poate media. Și în acest caz, paradoxul lui Russel se confirmă fiindcă toate mulțimile se află într-un paradox logic.

Și personalitățile tulburate sunt f(x) atât timp cât asociază elemente ale unei mulțimi cu un element dintr-o altă mulțime sau chiar din aceeași mulțime, adică un domeniu cu un codomeniu.Trăsăturile egosintonice ori cele aloplastice, despre care aminteam mai sus, nu schimbă în realitate conținutul f(x), ci în exprimarea acestei funcții; ori lucrul acesta este o funcție de personalitate f(p). Și  dacă fac precizarea că aici nu vorbesc despre tulburările personalității care se limitează în principal la cele paranoide și schizoide, adică la cele din Clusterul[2] B (predilect imprevizibil, dramatic), cu pacientul permanent în criză și în nevoia nestăvilită de exprimare agresivă, sau din Clusterul C (de tip anxios, temător), ne rămân în atenție  tulburările de la limita normalității (deoarece îndreptarea lor face obiectul educației, nu al unei terapii, iar individul este subiect al unui predicat, nu pacient al unei subiectivități). Probabil că tocmai din această cauză ICD-10 nu include și tulburarea de personalitate  pasiv-agresivă (DSM-IV), ale cărei simptome se referă la încăpățânare, ineficiență, tărăgănare, minciună etc. Pentru diagnoză, psihologii iau în calcul minimum  patru simptome dintr-un total de șapte. Probabilitatea este cu putin sub 50% pentru că această funcție are în vedere universul problemelor, câmpul de probabilitate, funcția de condiționare, evenimente independente, variabile aleatoare și chiar operații cu evenimente, operații cu variabile, dispersii etc. De pildă, universul probelor în minciună[3] este puțin relevant mai ales când sunt  de luat în seamă și incidențe  ale tulburărilor de personalitate depresivă (DSM-IV) de genul pesimiștilor, cazuistică diferită de aceea a anhedonicilor, a criticilor față de cea a introvertiților etc. Probabilitatea este mai mica în cazul tulburărilor  de pattern pervaziv al cognițiilor  și comportamentelor negative (tip DSM-IV TR) când pentru diagnoză se iau în calcul minimum cinci  simptome din șapte (dispoziție, concept de sine centrat pe lipsă de valoare și pe convingeri neadecvate, acuzatorul disprețuitor  față de sine, îngrijoratul, sentențiosul, pesimistul, autoculpabilizatul). Cazurile, fără înclinație spre un sex sau altul, sunt atât de frecvente încât le putem pune sub semnul întrebării prin raportarea la limite, ca f(x)≈f(p). Cel mai adesea, recunosc psihologii, pacientul prezintă tulburări cu caracterisitici mixte și cu atât mai mult limita dintre normal și anormal devine destul de permisivă. Mă întreb totuși dacă modificările  de personalitate după o experiență catastrofică oferă suficiente aspecte clinice pentru a o califica drept patologică. Dacă urmărirea în timp a unei atari situații și datele etiologice sunt minimalizate, înseamnă să ne întoarcem  iarăși la aproximări și calcule probabilistice, la clasificări excesive, nu de puține ori înșelătoare. Aș începe să-mi pun întrebări în legătură cu posibile tulburări de personalitate nu de fiecare dată când un individ se adaptează cu dificultate (aici iau mai repede în seamă nivelul de cultură, credințele, datinile, moralitatea, perceperea Binelui și a Răului etc.). Nu îngrijorează însă de fiecare dată când  cineva declanșează o  dorință accentuată de afirmare (în cauză poate fi oportunitatea subiectivă, calculul eficacității proiectului). Nici dispariția dorinței de afirmare nu  poate fi atât de alarmantă, mai ales în cazul introvertitului, nici ostilitatea evidentă nu trebuie să îngrijoreze decât dacă se generalizează fără să diferențieze. Și în aceste cazuri ICD-10 se grăbește cu diagnosticul socotind ca suficiente atitudinea ostilă față de ceilați (nu știm dacă față de toți sau numai față de unii, ca în cazul fixațiilor ostile), retragerea socială (autoizolarea poate fi în egală măsură protest, dar și penitență), pierderea speranței (dacă nu o măsor în durată și intensitate). Nici detașarea, precum nici retragerea socială nu pot fi hotărâtoare, însă impresia individului de a se afla constant și irevocabil la limită ar începe să îngrijoreze, tot asa cum ar fi de reținut reacția opiomanilor la consilierea psihologică după detoxifierea medicamentoasă. Evoluția poate fi o funcție identitară, capabilă să transforme argumentul în el însuși, sau o funcție constantă, cu valoare fixă, independentă de argument. Defensa reversibilă prin reacții, intelectualizare, represie, umor și chiar asceză este fără îndoială un semnal optimist. Ar fi interesant de știut cum răspunde patologia personalității situațiilor definite prin conceptul das Insichruhen[4]   sau prin das Insichstehen[5] dincolo de profunzimile lor filosofice. Și totuși, dacă nu există om sănătos, există sănătate. Și dacă există sănătate, există viață, iar dacă există viață, există fericire. Restul este modalitate, predicat înstrăinat de subiect. Iată de ce, revăzând cele douăsprezece teme principale ale gândirii existențialiste, mi se pare de prisos să întreb psihologia unde este Ființa, tot așa cum mi se pare ilogic să întreb filosofia unde este Individul. Răspunsul meu este ferm un protest: Refuz să fiu pacientul desăvârșit al excesului de clasificări! Prefer, în schimb, o existență de tipul  f(x). Mai sigur  funcția identitate, care transformă fără îndoială argumentul în el însuși. Omul care încetează să mai fie o funcție e un de-funct.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com