Redacţia AGERO în salută cu bucurie pe prof. Univ. Dr. Ioan ŢEPELEA, preşedintele Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA-Oradea) pentru că ne-a onorat cu trimiterea spre publicare a unor interesante articole. Îi urăm bun venit la revista noastră virtuală, forum de propovăduire a limbii şi culturii române pe mapamond.

 

Îmi vin în minte mereu cuvintele lui Ovidiu Vuia, medicul neuropatolog care a avut curajul de a susţine, cu argumente ştiinţifice, că George Călinescu, marele istoric literar al românilor, a greşit atunci când a acreditat ideea că Mihai Eminescu ar fi murit de sifilis. Fireşte, pentru cei mai mulţi dintre scriitori de azi, dintre poeţii de astăzi, dintre criticii şi istoricii literari etc, problema nici nu contează atât de mult... asta, mai ales, datorită faptului că multe dintre marile personalităţi literare ale României şi-au exprimat un punct de vedere în legătură cu modul în care s-a stins din viaţă marele Poet. Şi totuşi, credem că este necesar să explorăm în continuare situaţia în care a ajuns Mihai Eminescu în ultimii săi ani de viaţă, iar românii, şi nu numai ei, să afle adevărul despre cauzele morţii. Atunci se va putea revedea şi analiza mai exact creaţia sa, opera sa, care reprezintă se pare chiar România însăşi, în ceea ce are ea mai înălţător şi veşnic¹.

Argumentele medicului Ovidiu Vuia par suficient de credibile, pentru a susţine că Eminescu n-a fost nici sifilitic, nici alcolic. Nu pot să cred nici că majoritatea criticilor literari refuză să accepte, că alta ar fi fost cauza reală a morţii lui Eminescu! Mai mult, se pare că idoli ai trecutului au devenit obstacole în calea adevărului ştiinţific. Obsesia generală, de care suferă mulţi dintre scriitorii români, obsesie venită tocmai pe calea idolatriei care ne caracterizează în acest sens, n-ar trebui să ne ţină departe de obligaţiile de conştiinţă. O asemenea obligaţie, iată, ne-o pune în faţă (ne-o pus-o!) şi medicul neuropatolog Ovidiu Vuia, dar nu numai, pentru că, totuşi, nenumăraţi alţi scriitori au ţinut să-şi facă cunoscute opiniile.

      Constantin Cubleşan, de pildă, este şi el unul dintre cei care au scris despre moartea lui Eminescu, şi chiar în revista noastră, la rubrica Eminesciene, despre tot ceea ce nu s-a aflat, despre atâtea aspecte care întunecă şi mai mult istoria tristului eveniment din 15 iunie a anului 1889, când Eminescu a plecat dintre cei vii. Numai răsfoind textele critice ale lui C. Cubleşan din Eminescu în perspectivă critică, Editura Cogito, Oradea, 1997, vedem cât de uriaşă a fost prezenţa Poetului în cultura română. O prezenţă însă contopită definitiv cu pilda omului OM!! Cea pe care nici mai marii acelor timpuri (să ne amintim că în vara anului 1883, guvernul Brătianu se pregătea să semnze Tripla Alianţă (Germania – Austro-Ungaria şi Italia), că politica vremii a impus „dizlocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opoziţie”. Însăşi Maiorescu a marşat la scoaterea din presă a lui Eminescu, pentru a-l impune... numai ca poet ( în comentariul la subiectul A doua viaţă a lui Eminescu (N. Georgescu)). Structura volumului oferit de C. Cubleşan, face o adevărată paradă în critica românească, oferind nenumărate idei ce cer avute în vedere. Astfel Ion Itu, N. Georgescu, Ion Buzaşi, Lucian Drimba, G. Călinescu, Eugen Lovinescu, D. Vatamaniuc, Mircea Eliade, Monica Spiridon, Ioana Em Petrescu, Ion Negoiţescu, A. Rădulescu-Pogoneanu, Marin Mincu, Ion Ianoşi, Gabriel Ţepelea, Ion Rotaru, George Gană. Grid Modorocea şi mulţi alţii, asigură un evantai de opinii privind statutul literar dar şi social al Omului Eminescu, întâmplător atunci cetăţean al Regatului României².

Credem că El, Poetul, are dreptul, măcar acum, la Adevăr! Este, dacă vreţi, nu doar o idee, ci o sumă de idei, care pot explica bunăoară necesitatea unor studii ştiinţifice asupra bolii de care a suferit Mihai Eminescu. Susţinerile lui George Mirea sunt, apoi, parte dintr-o teribilă ilustrare a spiritului plenar şi constructiv al Binelui şi Împlinirii la români. Orice zbatere de gând a scriitorului român, poate sesiza un anume spirit născut de marele Poet, prin creaţia sa, eminescianismul, care urcă şi coboară în adâncurile neamului românesc, în durata sufletului şi fiinţei sale precum un Luceafăr! Faptul că cea mai vehementă şi puternică argumentare, privitor la nevoia impunerii lui Eminescu într-un Empireu autohton şi intangibil, vine din partea celui mai de temut contestatar al miturilor şi „mărimilor” efemere, Tudor Arghezi, este o probă definitorie pentru toţi cei ce nu contenesc să-l creadă pe Eminescu „sfântul prea curat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat”. Eminescianismul, conturat de George Mirea, în tot mai numeroasele sale cărţi, ne dezvăluie un chip ce se suprapune peste chipul unei statui ridicate chiar în Sufletul nostru al românilor. Sunt invocate versurile lui Mihai Codreanu dintr-un sonet-protest faţă de ingratitudinea oficialităţilor timpului: „Nu-ţi trebuie statui nici osanale,/ Căci versul tău cel ferecat în zale/ Mai tare-i decât bronzul şi granitul.../ El e statuia vie-a-ntregii naţii/ Şi marmura-i dura-va-n nesfârşitul/ Atâtor viitoare generaţii”³

De mai bine de un secol, Eminescu nu se mai află înaintea noastră, ci în noi - zice George Mirea -, nu mai este doar ceea ce, cu iubire şi mândrie învăţăm din copilărie şi nu vom înceta cât va fi limba română. Eminescu este sufletul nostru şi ritmul iambic al inimii noastre⁴. Fireşte, cele scrise de George Mirea, ar trebui să le provoace burboane de sudoare cel puţin acelora fugiţi din Catedrala neamului, din Catedrala Limbii Române!!

Privind în urmă, prin ani, spre demersurile dr. Ovidiu Vuia, cel ce a scris cu atâta curaj, şi mai ales ştiinţific, despre boala şi moartea Poetului, răsturnând teorii de mult împământenite, instrumentându-şi în axul fiinţei proprii, ca elemente decisive, profesiunea de medic specialist, cea de cercetător şi, totodată, şi de exeget literar, de creator artist – credinţa că şi patria dar şi Dmnezeu cere ca românii să facă lumină în acest caz, trebuie să recunoaştem ofranda supremă spre care a tins gestul său. Dacă cartea lui Ovidiu Vuia a stârnit şi stârneşte multe controverse, critici de tot felul, important rămâne faptul că s-a încercat şi se încearcă alungarea acelei tăceri ruşinoase aşternute peste moartea şi cauzele reale ale ei în cazul marelui Poet.

Ne întrebăm şi ne mirăm astăzi, cum de oare este posibil să trândăvim, când însăşi fiinţa nemului este pătată de necunoaşterea şi greşitele, poate şi tendenţioasele încercări de îndepărtare a adevărului referitor la împrejurările... în care Poetul s-a despărţit de lumea fizică. Toţi românii au dreptul să ştie adevărul despre Sufletul sufletului neamului nostru, zicea chiar şi medicul Ovidiu Vuia, cel care nu a pretins nici un ban, ca drepturi de autor, dimpotrivă a avut chiar o contribuţie financiară la editarea cărţii amintite. Mai mult, şi-a donat drepturile de autor către interpretul eminescian şi popular Gheorghe Sărac. Se ştie doar că acesta l-a contactat după ce a primit în dar, în Statele Unite, volumul scris de Ovidiu Vuia. Dar, să nu zăbovim prea mult asupra unor chestiuni oarecum ştiute de cei mai mulţi, şi rămase cufundate în întunericul timpului, iată, de mai bine de o sută de ani! Să nu zăbovim, în sensul de a nu întreprinde nimic pe linia iniţiată de Ovidiu Vuia. Invitându-vă la relectura cărţii distinsului cercetător, lucrare publicată şi în România în anul 1996, lucrare circulată cu o mare doză de interes în cercurile intelectuale româneşti şi de peste hotare, vom aminti, dintre multe alte interesante date bio-bibliografice referitoare la scriitori de ieri şi de azi, şi că la sfâşitul anului 1888, deci cu circa o jumătate de an înainte de moarte, Eminescu reuşea să traducă piesa de teatru „Lais”, de Emile Augier⁵, dând astfel o clară mărturie asupra disponibilităţilor sale spirituale. El prezenta o clară memorie, deşi mulţi critici vin să contrazică aceste evidenţe, argumentând că acesta reproducea fireşte poezii compuse anterior, adică pe vremea când era sănătos. Numai că activitatea lui Eminescu de după 1983, şi până la moarte, nu poate fi explicată ştiinţific ca fiind a unui bolnav cu creierul atacat de o boală organică caracterizată prin pierderea progresivă a memoriei, deci a bagajului intelectual. Susţinerile medicului neuropatolog Vuia, cu argumentele clare, de natură ştiinţifică, se cer verificate, analizate pe aceleaşi temeiuri, şi cu o mare responsabilitae morală. Făcând analogie cu istoria prezentului românesc, parcă mai mult ne-am mobiliza în sensul amintit, mai ales că viaţa, prin creşterea puternică a prezenţei media, mai ales, ne-a oferit şi ne oferă suficiente exemple cel puţin asemănătoare. Fie-mi iertată îndrăzneala, dar şi felul în care intelectuali de astăzi, cei mai mulţi, se manifestă în plan profesional, în cazul de faţă al literaturii, nu are în vedere că de fapt spiritul uman, comparat precum criticul francez Goerges Poulet cu „o sferă”, cu o tendinţă continuă de dilatare, cu mişcare, ca o iluzie a spiritului în care simţurile şi inteligenţa ocupă o zonă tot mai extinsă, este precum o armată care-şi înstăpâneşte noi teritorii împigându-şi tot mai înainte avanposturile⁶. Or, chestiuni aparente nesemnificative, cad chiar în fondul socialului, mai ales dacă acesta este dominat politic. Tranziţia noastră, după 1990, este poate explicaţia unui mecanism anchilozat, saturat mult peste limitele unei normalităţi ce mizează nu pe cunoaştere, nu pe o conduită morală, ci mai mult, pe trucuri excentrice, unele din arsenalul totalitarismului de care abia am scăpat.

Laurenţiu Ulici, un critic literar de frunte al generaţiei ’70, apropiat şi entuziast la toate noutăţile caracteriologice impuse şi de generaţiile anterioare, şi mai ales de optzecişti şi nouăzecişti, s-a stins din viaţă în condiţii oarecum ciudate sau insuficient clarificate. Interesul în sensul amintit s-a centrat colateral, pe aspecte de propagandă literară. La fel, mai tânărul poet Ioan Flora, dar câţi alţii, oameni tineri, ca Ioanid Romanescu, Ioan Augustin, Radu Săplăcan, Alexandru Pintescu, Marian Papahagi. Chestiunea este invocată acum tangenţial, dar pe fond cazul lui Laurenţiu Ulici ar fi meritat cel puţin mai multă atenţie. Şi uite aşa, ajungem şi la moartea lui Eminescu, trecut la cele veşnice într-o de necrezut necunoaştere şi neştiinţă, sau, după explicaţiile lui Ovidiu Vuia, se pare, cu „buna ştiinţă” a unora⁷. Desigur aici, nu e vorba doar de critici, cât de oameni, de intelectuali cu pretenţii şi cu o conduită morală neîntinată, conştienţi de valorile culturii şi ale literaturii naţionale. În opinia mea, fiind din cercul acelora care cred că scriitorul român, fie el poet, prozator, eseist, dramaturg, istoric literar, critic etc, este şi a fost mereu cel mai sensibil la propria creaţie, la receptarea acesteia în cercuri cât mai largi. Am avut ocazia să-i cunosc pe mulţi dintre cei din exil, cu unii să mă şi împrietenesc. Dar n-au simţit decât o singură direcţie în care băteau visele lor: o recunoaştere, o impunere, dacă nu acolo în Franţa, în Germania, în Elveţia, în Belgia, în Canada etc, atunci aici, acasă, în România. Şi cu orice preţ! Toţi voiau Premiul cel Mare dacă se poate. Până aici, nimic rău, este o trăsătură generală a scriitorului român, şi nu numai. Deşi modalităţile în care se manifestau fiecare, ţineau de profilele lor psihosociale, de caracter în cele mai multe cazuri!

La Oradea, la ediţia I-a a Festivalului Internaţional de Poezie, din 1997, în sala Teatrului de Stat, când începuse colocviul cu tema „Poezia - o religie pentru mileniul trei”, câţiva invitaţi (Aurel Pantea, de la revista „Vatra”, Lucian Vasiliu, de la revista „Dacia literară” şi întâmplător şi Mircea Petean, poet din Cluj Napoca), au provocat pe poeţii conferenţiari cu întrebări şi opinii colaterale, în afara temei propriu-zise. Spre exemplu, Lucian Vasiliu, s-a exprimat cam aşa: „Să ne spună domnul scriitor Ilie Constantin ce a făcut în ultimii cinci ani?” Aspect care l-a derutat evident pe I.C., pregătit să-şi expună conţinutul intervenţiei. De fapt, multe din intervenţiile anunţate ale scriitorilor români, au fost fie întrerupte, fie „vizate” de „completări” şi alte „obscenităţi” etc. Mai direct şi mai profund s-a dovedit Marian Papahagi, al cărui dicurs, în ton cu evidenţa situaţiei, a susţinut, între altele, că „antologiile de poezie sunt, într-un fel, expresia viitorului în poezie”. Neinvitat de nimeni, adică din proprie iniţiativă, în final „s-a programat” şi George Vulturescu, care în stilul bine cunoscut a ţinut să justifice întâmplarea! De menţionat că în sală, se aflau în jur de 45 de poeţi străini şi fireşte alţi peste o sută din ţară, că problematica şi metoda de lucru uzitată era una îndeobşte bine cunoscută, că cei invitaţi, unii la cererea lor personală, ca o rugăminte către subsemnatul, erau şi din cei care au ridicat probleme (Aurel Pantea). Lăsând la o parte ţinta acestor ieşiri, ele au dat seama despre ceea ce înseamnă... gaşca în lumea noastră literară!

De unde, concluzia, firească că pe intelectualii români nimic nu-i încurcă mai mult decât ... caracterul! Hélčne Dorion, Jean Poncet, Marta Petreu, Ioan Flora, ca şi moderatorii George Astaloş şi Aurel Râu, ceilalţi participanţi cu intervenţii la colocviu, s-au detaşat rapid de „ieşirile” tovărăşeşti, punctând cu seriozitate fel de fel de „amănunte” din zona poeziei şi a evoluţiei valorilor literare universale sau româneşti. Am făcut nu întâmplător paranteza de mai sus, poate şi pentru a surprinde mai bine evoluţiile prin ani ale evenimentelor culturale de la Oradea. Nu vom zăbovi însă prea mult asupra zonei foarte recente, decât pentru a spune că neîndoielnic, şi „revoluţia” română din 1989, şi tot cursul evenimentelor social-politice care au urmat, au impus ideea potrivit căreia cultura a fost şi este încă sub presiunea maleficelor forţe ale trecutului oportunist ceauşist. Să nu ni se spună că nu este aşa, pentru că sunt prea evidente dovezile: Ioan Talpeş, omul de baza al lui Ilie Ceauşescu, devenit consilier prezidenţial şi şef al SIE, Ioan Mircea Paşcu, profesor la „Academia Ştefan Gheorghiu”, devenit ministru al Apărării...

Şi exemplele pot continua, la nesfârşit chiar!! Inclusiv cu exemplificări din zona fierbinte a literaturii!! Încât calea nouă, a libertăţii, a democraţiei, a preponderenţei interesului general în relaţia cu cel individual, continuă să rămână la nivelul dorinţelor! Iată deci, stimaţi cititori, şi unul dintre motivele pentru care am putea spune că nici după 1989, decembrie 22, n-a venit încă timpul să-l iubim cu adevărat pe marele poet care a fost Mihai Eminescu? Ar trebui să avem tăria de caracter a lui George Mirea, în amintirile căruia regăsim soarta scriitorului român înainte şi după decembrie 1989. Cartea sa Perenitatea culturii... Perenitatea lecturii... Perenitatea criticii-reflecţii, Editura ALMAROM, Râmnicu Vâlcea, 2002, este o mărturie incontestabilă.

Strada Eminescu, pe care se află, întâmplător, şi Cercul Militar din Oradea, revista Familia, cea repusă strălucit în activitate de poetul Alexandru Andriţoiu, împreună cu alţi scriitori de seamă ai românilor, între care îi amintim acum doar pe Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu ş.a. De fapt, Alexandru Andriţoiu, locuitor tot pe strada Eminescu (la nr. 39) s-a şi dovedit de la începutul seriei noi a Familiei, nu doar un generos, un boem desăvârşit, ci şi un maestru al relaţiilor umane şi scriitoriceşti, în pofida cursului nefiresc al diriguirii politice româneşti, de după acel decembrie 1989.

Theodor Codreanu, cel remarcat de Adrian Marino în revista Tribuna, 7/1986, dar şi cel ce ni se dezvăluie mult şi din scrierile lui George Munteanu, Al Piru, Solomon Marcus, Zoe – Dumitrescu – Buşulenga⁸ ş.m.a., se dovedeşte mai tare şi mai însemnat pentru literatura română, decât marea masă a celor ce voiseră a-l îndepărta ca ziarist din lumea timpurilor sale.⁹ Pierderea postului de la ziarul Timpul, internarea sa la Neamţ, la 9 noiembrie 1886, tratamentul aplicat, apa rece scoasă din fântână şi aruncată pe el cu găleata, bătaia cu funia groasă de către gardieni, în fine, întregul „instrumentar” antiuman folosit, pune în gardă pe români asupra morţii lui Eminescu, în condiţii mai mult decât suspecte. Vom reveni în numărul următor al revistei noastre, cu partea a doua a studiului post-decembrist despre Eminescu, cel trecut în veşnicie ca poet, şi în moarte ca bolnav sifilitic şi alcoolic.

Avem, oricum şi cartea Transmodernismul a domnului profesor Theodor Codreanu, cea pe coperta căreia, găsim şi definiţia Transdisciplinalităţii: „ ceea ce se află în acelaşi timp, între discipline, ceea ce trece prin ele şi ceea ce e dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în înţelegerea lumii actuale, unul dintre imperative fiind unitatea cunoaşterii” ( Basarab Nicolescu)

Ca unul care am simţit pe propria piele roata istoriei acestor16 ani... de libertate, reintrare în democraţie, de spirit european etc, semnez acum, acest prim articol despre ISTORIA PE DOS A ROMÂNILOR DE DUPĂ 1989. Vreau doar ca Academia Română, dacă există, să mă apere, adică să mă păzească şi să-mi dea concursul, mie şi altora, care presupun că mi s-ar putea alătura pentru a descifra înainte de toate:

1. De ce şi cum a murit Eminescu?

2. La ce a folosit până în 1989 securitatea şi, mai ales, la ce foloseşte acum?

3. Vom putea spune vreodată copiilor noştri că avem şansa să mergem curaţi şi demn înainte? 

(va urma)

 

Ioan Ţepelea 

 

¹ Ovidiu Vuia, Misterul morţii lui Eminescu, Eminesciene, Editura Paco, Bucureşti, 1996, p.

² Constantin Cubleşan, A doua viaţă a lui Eminescu, în vol. Eminescu în perspectivă critică, Editura Cogito, Oradea, 1997, p. 20-24

³ George Mirea, Perenitatea culturii… perenitatea lecturii… perenitatea criticii…, Editura ALMAROM, Râmnicu Vâlcea, 2002, p.20-21 şi 26-34

⁴ George Mirea, op. cit., p. 30-31

⁵ Ovidiu Vuia, op. cit., p. 97-107

⁶ Georges Poulet, Metamorfozele cercului, Editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 92

⁷ Ovidiu Vuia, op. cit., p. 86-96

⁸ Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura Serafimus, Brasov, 1999, p. 264;

⁹ Ibidem, p.157