Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Programul şi programa light

O dilemă şcolărească de tip socratic.

Pledoarie pentru o şcoală lungă, bună şi serioasă

Cora Saurer-Chioreanu

Ro-CHance, Berna, Elveţia

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Chiar dacă societatea ne vrea pro-activi şi reactivi ad libitum, nu putem ajunge la aceste performanţe dacă nu avem în spate o şcoală lungă, bună şi serioasă. Recent discutam despre ceea Ce înseamnă a fi elev într-o şcoală elveţiană, acum revin, în urma declaraţiilor citite în presa românească, asupra conţinutului nu numai a formei, a unui sistem de învăţare, după modelul lui.... Peştaloţiu ( cu capul, cu mâna şi cu inima, semnele ilustrului pedagog elveţian Pestalozzi din sec. XIX).

In lumea iaurturilor degresate şi a produselor light ni s-ar părea politic corect să acordăm tînărului consumator şi o programă şcolară light, cu un număr de participări la ore uşurat şi uşurător pentru el, deasemeni. Dieteticienii în culmea cercetărilor lor gustativ – slăbitoare, revin de cîteva ori pe an şi ne amintesc că poate ar fi mai bine să regustăm din ceea ce e plin de de toate, cîte un pic, cumpătat şi la ore fixe. Pedagogii sau cei obligaţi să ia decizii pedagogice, sunt poate prea obosiţi de ritmul îngreunat al conexiunilor sinapselor şi ne comunică într-o nuanţă ipotetică, cum că tînărul se cam săturase de şcoală, din prea plinul ei... Mda, ar zice bunica mea ca s-a ciumurlit. Adică i s-a aplecat de prea mult, de prea gras şi de prea festiv.

O altă nepoată a aceleiaşi bunici se mira revenind din America, unde nu a văzut decât americani, că noi, europenii mai facem un sos de salată „cu mâna”. Adică turnăm ulei, oţet, lămîie şi ce ne-o mai place şi îl preparăm în 40 de secunde, sau poate într-un minut... La întrebarea ei de ce pierdem noi timpul să facem acest sos, i-am răspuns cum se cuvenea, tot cu o întrebare... „dar tu cu timpul câştigat din făcătura sosului, ce faci? Cu ce îl umpli? Ce cîştigi în societeatea care se vrea win-win, cumpărînd produsul semi-preparat? Ce fel de Timp e cel astfel cîştigat? La ce îţi foloseşte? Faci ceva mai trainic şi ... pe rîu în sus?”

Ce ar şti atunci să facă tinerii cu timpul câştigat din reducerea programului, a orelor, a materiei predate sau nepredate dar scrisă în programe?

Şi aceasta este întrebarea ce mi-a provocat solilocul. Ce activitate se va propune tinerilor în locul orelor eliminate din program? Ce vor face tinerii descărcaţi de povara cursurilor complicate, înnecătoare şi devorante de minute preţioase?

Nu îndrăznesc decît să le amintesc celor care au învăţat precum subsemnata, într-un sistem şcolar prin care am reuşit a ne duce gîndul spre peniţă pentru a fi lizibili azi în presă şi pe alte blogguri, că au fost ore multe pe care le-am petrecut în a pune bazele unei competiţii sociale şi intelectuale care tocmai ea ne-a permis să ajungem la cele scrise mai sus.

Problema majoră care se pune este .... dacă şcolerul are doar 5 ore maximum pe zi şi programă de învăţământ este light... cum va putea înţelege sacrificiul de timp pe care îl impune noţiunea de a progresa sau cea de a reuşi.

Modelul învăţămîntului românesc a fost multă vreme cel francez. Astăzi dascălii şi învăţăceii Franţei ies pe stradă, manifestă zile în şir împotriva reducerilor de posturi şi de programe şcolare. (Joi 15 mai 2008 a fost ultima dintre manifestaţiile cele mai importante pe teme educative şi şcolare în Franţa, o grevă generală în domeniu, cu consecinţe sociale frumos şi amplu descrise în presa franceză). Ne mai vorbind de perspectiva post-universitară unde la concursul naţional de .... factori poştali mai mult de jumătate sunt oameni cu studii superioare. Nu poate fi deci un model cum se învaţă acolo la ei...

Englezii, mai an, întîlneau în faţa centrelor comericale tineri cu pancarte ce interpelau cumpărătorii vîrstnici cu o întrebare retorică „ Nu vreţi să fiţi profesorul nostru?”, din motive de criză serioasă de cadre didactice. Deci nici acesta nu poate fi un model...

Despre învăţătura americana pre-universitară polemica este atît de amplă încît nici măcar nu îndrăznesc a mă apropia. Ne mai rămân modelele spaniol şi italian. Despre cel dintîi, vă pot spune doar anecdotic că tatăl unei fetiţe de 3 ani şi-a înscris progenitura pe o listă de aşteptare de 500 de copii pentru a putea avea un loc „într-o şcoală unde se învaţă carte”, spunând că dacă fetiţa nu este înscrisă la acea şcoală la vârsta de 5 ani... copilei i-ar „sări rândul” la o educaţie adecvată. Părinţii erau pe punctul să o trimită într-o „excursie zilnică” de un ceas dus şi un ceas întors (de autobuz) pentru ca micuţa să poată pătrunde în zona ermetică a educaţei alese...

In Italia văzută de departe absolvenţii de liceu sunt mulţi, dar nepregătiţi pentru intrarea într-o lume a competenţei academice, iar multa şcoală nu i-a învăţat pe toţi cum să se poarte cu cei ce le fac munca de jos şi cărărora în loc să le dea foc ar trebui să le dea... grazie.

Să ne întoarcem atunci la modelul antic, cel al lykeo-ului şi al gymnasio-ului sau al akademiei? La origine, toţi aceşti termeni implicau o educaţie completă a tînărului ateninan, într-un cadru natural agreabil, amenajat pentru activităţi sportive, care să încununeze profilul filosofic al tînărului învăţăcel.

Ne rămâne să privim spre sistemul germano-austriaco-elveţian de învăţare, care ni se pare cazon, dur, cu reminiscenţe de zgomot de cizme în urechi fiindcă ne spune ceva despre ordnung şi disţiplin.

Cam pe acolo suntem.

Ce îşi doresc părinţii? O şcoală ideală, disciplinată, cu ore care se ţin, cu profesori buni, care nu întîrzie, unde se face carte, unde tinerii să poată fi urmăriţi îndeaproape de dascăli, supravegheaţi în evoluţie, cu posibilităţi de extindere a programului în lumea muzelor şi a sportului.

Ce îşi doresc tinerii? Bani mulţi, imediat. Reuşită, faimă. Fără muncă. Fără efort. Fără şcoală, aş spune. Printr-o lovitură (de baghetă) magică.

Discrepanţă imensă între cele două categorii de interesaţi. Râmîne societatea, beneficiarul returului pe investiţie, ce-o fi vrând ea?

Păi între noi fie vorba, dacă lui Federer i-ar fi făcut antrenorul program light, nu cu iaurturi ci cu antrenamente de acest tip, ca să nu îl suprasolicite, oricît de genial i-ar fi fost voleul nu ajungea pe locul întîi nici pe satul Oberwil, de la marginea Baselului, unde se antrena.

Aşa că, fiţi buni şi reîntoarceţi pendula la ora efortului, aceluia cu manualul utilizatorului, în care, de la minister la Domnu’ Trandafir, toţi actorii sistemului să poată explica la unison că modelul adevărat al şcolii de elită este cel al .... burţii pe carte, al disciplinei învăţăturii ca singură cheie de reuşită în timp, indiferent de exemplele efemere ale star-sistemului şi al publicităţii.

Milos Forman, marele cineast, într-un interviu, îi aducea tenacităţii Madonei un semn de admiraţie. La sfîrşitul anilor 60 când el pusese anunţ în căutarea dansatorilor pentru Hair, prima pe lista figuranţilor care stătuseră nopţi lungi la coadă apărea un nume: Madona Cicone.

Ca să revin la subiect, ce propun şcolile de elită elveţiene părinţilor cu bani mulţi sau copiilor cu mare potenţial intelectual, artistic sau sportiv? Un program de activitate echilibrat de 10 ore ocupate pe zi, în care momentul de efort intelectual este completat cu destinderea sportivă sau artistică într-un cadru de nivelare socială absolută (unele introducând chiar uniforma obligatorie pînă la ultima clasă). Un program şcolar care să ţintească bara de sus, nu cea de la limita supravieţuirii şi nici cea verticală, ca ideal de reuşită.

In învăţămîntul de stat, care în mare parte este de competenţă cantonală , orele sunt concepute pe un sistem de 45 de minute, în multe şcoli pauzele sunt de 5 minute, cu o pauză mare dimineaţa şi cu una de două ore la prînz. Cantinele şcolare sunt de multe ori inexistente, sau dacă există nu toate sunt subvenţionate de stat şi se ajunge la suma de vreo 10 euro ( 15 franci elveţieni) pentru o masă de copil. Aşa că părinţii şi tinerii trebuie să se descurce. Pentru multe familii decupajul orar e o problemă, nu toate şcolile din regiune încep la aceeaşi oră, iar vacanţele sunt în timp diferit de la şcoală la şcoală, de la comună la comună. Invăţămîntul liceal este diferit văzut de la canton la canton. In partea franceză lumea merge în număr mai mare la liceu decât în partea germană, unde selecţia este foarte timpurie. Anii petrecuţi în totalitatea lor pe băncile şcolii sunt de 13, în unele cantoane de 12, pînă la facultate. Copiii au rar cîte două după-amieze libere de şcoală pe săptămînă, ei fiind în program pînă la ora 16 – 17 în fiecare zi. Acest lucru nu înseamnă ceea ce s-a creat în România ca semi-internat, ci efectiv cu ore de predare şi învăţare normală.

Programul claselor de elită sportivă sau artistică este amenajat oarecum ŕ la carte pentru a permite sportivilor şi artiştilor să se antreneze şi să studieze, neexistînd licee tipic sportive sau de artă, precum în România.

Liceul nu este un parcurs obligatoriu, marea majoritate a tinerilor pleacă de la 15-16 ani în ucenicie, care este excepţional de bine organizată, permiţînd tinerilor să înveţe o meserie şi dîndu-le în timp şi posibilitatea de a urma cursuri la seral sau fără frecvenţă pentru a se specializa sau chiar a intra după ucenicie, printr-un sistem de pasarelă la universităţi sau înalte şcoli tehnice.

Dacă în România, adaptarea programului light, bine uşurat de greutatea materiei, va putea fi compensat cu structuri de încadrare a preferinţelor, a talentelor sau a îndrumării spre o meserie a tinerilor, vom putea fi fericiţi, educaţional vorbind. Dar a le da drumul pe poarta şcolii după cinci ore amărâte de pseudo-concentrare indisciplinară ca să intre în primul bar de vis-ŕ-vis să se relaxeze de complicaţia integralelor sau ale judecăţii filosofice în trei timpi, nu vom face decît să subliniem tendinţa şcolii cu două viteze: cea speed fără posibilitate de prevenţiune, pentru cei cu bani, care prin forţa lucrurilor se vor bucura şi de programa light a sistemului universitar Bologna, iar pasul piticului, care ştim cu toţii cît e de greu de executat pe traseu lung, ne va servi ca să ne pregătim pentru următoarea olimpiadă „Săritura în gol”. Totul, sub semnul pierderii competenţelor, pentru că de performanţe nu va mai putea fi vorba.

Cora Saurer-Chioreanu

Comentarii de la cititori

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)