|
 RĂNILE
ROMÂNIEI
Istoria nescrisa si profanarea ei
Dincolo de gardul cu zabrele grele, patinate de boala eternitatii,
mormintele sunt magnifice, iar tacerea, sacra. Afara, rromii din Fata
Luncii. Înauntru, evreii, ungurii, polonezii, italienii, rusii,
francezii, nemtii – majoritatea morti într-un razboi oribil, în care au
fost dusmani. Acum s-au împacat si odihnesc împreuna, sub opere de arta
impresionante, de patrimoniu, lasate prada uitarii, degradarii,
profanarii. Istoria nescrisa a României, si a vietii însasi, este
gravata pe fiecare monument în parte si o simti în fiecare aripa cazuta,
de înger îndurerat.
Poarta masiva de fier forjat se deschide cu zgomot de salbaticiune
ranita. Arcada impunatoare, cu inscriptie latina, te priveste ironic:
„esti marunt, ai grija, ai ajuns pe tarâmul unei tacerii care îti va
spune multe!“ Un fior nedefinit îti sageteaza inima, mai ales ca,
undeva, la mijlocul acestui portic, troneaza însemnele Cavalerilor
Teutoni. Ai vrea sa nu patrunzi pe acest teritoriu sacru, dar pasii tai
urmeaza un îndemn mai presus de vointa. Poate e chemarea ostasilor eroi
– altii decât „ai nostri“ - cazuti în razboi, ce nu se pot odihni fara
crucile ce le-au fost smulse de mâini criminale, poate e spiritul
geniului lui Giovanni Batista Peressutti, italianul care a ridicat
bijuteriile arhitectonice numite, acum, „Prefectura“, ori „Primarie“,
ori „Agronomie“, ori „Parchetul Judetean“, ori… Te opresti din
enumerare, pentru ca, dincolo de moarte, Peressutti te priveste de sus,
de deasupra mormântului ajuns o ruina, cu ochii de bronz ai statuii
colosale. Pare sa stapâneasca, cu aceeasi privire, întregul asezamânt în
care oasele nu au cetatenie.
Lânga italianul plecat de timpuriu din Peninsula, pentru a zidi, din
temelii, Craiova (careia i-a lasat mosteniri arhitecturi unice), Capela
Catolica e trista si ranita. Vitraliile sparte, usa ferecata, paianjenii
ce coboara din turla si ating pamântul într-un giulgiu uscat, rupt pe
alocuri, întregesc spectacolul mortii. Catolicii nu se mai pot odihni în
acest loc, pentru câteva minute, înainte de a coborî în întuneric.
Crestinismul ultimului lor drum a fost înterupt brusc, de pagânismul
distrugerilor. Capela, în stare avansata de degradare, nu mai poate
adaposti slujbele lui Dumnezeu, iar în sera, cocheta cândva si unica
într-un asemenea amplasament, nu mai cresc flori, ci gunoaie.
Un înger de marmura zace cazut pe un mormânt sapat pe la 1878. Lânga el,
monumentul de Carrera e rupt în jumatati ce nu se vor mai uni niciodata.
Evreul care zace sub lespedea rece nu va putea, în veci, sa se apere de
blasfemia facuta memoriei sale de catre un tigan iresponsabil. Acelasi
care, poate în aceeasi zi în care a profanat monumentul, a sesizat nu
stiu ce comitet al discriminarii ca românii i-au încalcat cine stie ce
„drepturi“…
Alaturi se înalta, singuratic si singular, un obelisk de marmura neagra.
Pe tablita de bronz mai poti descifra trei nume: Ian Serchievichy, Berta
Kurto, Gustav Kahnn. O placa funerara turnata peste trei morminte, în
anul 1944. Polonez, maghiar si german – poate tineri, poate batrâni, dar
sigur nu prieteni în acea perioada în care au trait – împart definitiv
împaratia mortii, în pace. Inamicii de odinioara, uniti de oasele ce
s-au amestecat în maruntaiele vechiului mormânt, au acum alti dusmani:
pe cei care, cu nesimtire, îsi împrastie fecalele pe lespedea mortuara.
Câtiva pasi mai încolo, peisajul este si mai înfiorator: zeci de cruci –
sau, mai bine zis ce a mai ramas din ele, se întind, mute, pe iarba
arsa. Aliniate milimetric, micutele movilite, de aceeasi dimensiune
toate, acopera osemintele ostasilor si ofiterilor germani. Nu mai au
nume, nimeni nu le aduce flori, lumânarile s-au topit demult, asa cum li
s-a topit amintirea. Peste drum, ce a fost cândva o alee, invadata acum
de buruieni sinistre, un gard forjat, cazut pe alocuri, limiteaza alte
morminte, la fel de aliniate disciplinar ca si primele. Cine s-ar gândi
ca sub pamântul acesta, neudat de nicio lacrima, zac ramasitele a
douazeci de calugarite italience? Nemtii si italienii nu sunt singuri în
acest tarâm al întunericului. Alte peste cincizeci de morminte
adapostesc craniile ostasilor rusi, iar la capatâiul lor troneaza
Mausoleul rusesc, de fapt chiar piatra de temelie a cimitirului. Eroii
polonezi morti departe de casa strabuna sunt si ei îngropati aici.
Cineva îi uraste, si, dintr-o pornire rasista, le-a distrus monumentele.
Acoperit de iedera, ascuns de tufele unui copac necunoscut ce-si
încolaceste crengile în jurul sau, un grup statuar de o frumusete ireala
ascunde, dincolo de drama mortii unei tinere ce a trait în 1700,
tragedia iubirii sale. Parasita de cel iubit, fata si-a gasit sfârsitul
în lama unui hanger. Statuia, care o reprezinta îmbracata în voaluri de
marmura, este pazita de doi lei de piatra, iar îngeri vegheaza pe
mormântul maret, semn ca parintii copilei erau boieri. Curios, în timp
ce în tot cimitirul seceta a facut atmosfera mult mai macabra decât era,
acest coltisor este plin de verdeata si un miros diafan, dar nedefinit,
pluteste deasupra mormântului.
În tot asezamântul, nu gasesti tipenie de om, în afara unei femei
mignone, culte, ce-ti explica, cu lux de amanunte, istoria fiecarui
monument în parte. De la Mirela Leu, ghidul nostru, care este chiar
administratorul cimitirului, aflam ca aici, de ani de zile, se întâmpla
o tragedie mult mai mare decât moartea însasi: profanarea mormintelor,
distrugerea monumentelor – toate facând parte din Patrimoniul României,
furturile statuilor de bronz, dislocarea crucilor si batjocorirea
locurilor în care odihnesc soldatii evrei, sau cei rusi, nemti ori
polonezi, toate relele fiind efectiv încurajate de indiferenta crasa a
autoritatilor locale, dar si a Sectiei 1 Politie.
Femeia, admirabila prin curajul de a administra un asemenea lacas
dintr-un cartier în care pâna si politistilor le este teama sa patrunda,
adica Fata Luncii, ne arata zeci de dosare de mii de pagini, în care
cerea Primariei, pe de o parte, sa asigure paza cimitirului macar cu un
gardian, iar Politiei, pe de alta parte, sa ancheteze profanarea
mormintelor si distrugerea monumentelor. Cele doua institutii au fost,
se pare, de-a lungul anilor, surde, mute si oarbe la solicitarile de bun
simt ale Mirelei Leu. Doar tenacitatea ei face ca cimitirul, el însusi o
opera de arta, sa reziste înca, cu vestigiile lui fantastice, într-o
lume indiferenta.
Iesim pe aceeasi poarta de taina, trecem pe sub aceeasi arcada
magnifica. Ne întoarcem la viata, în prezentul în care un munte de
gunoaie azvârlit chiar în fata Cimitirului Romano-Catolic si Evanghelic
se afla în competitie cu mizeria umana ce distruge istoria. De dincolo
de zidul gros, vântul înalta psalmii mortii ce striga, din întuneric:
„Carpe Diem!“.
Cartierul craiovean ”Fata Luncii” – cunoscut mai mult ca un câmp de
bataie între bandele de rromi ce-si disputa suprematia zonei –
adaposteste, pe strada Bucovat, cimitirele Romano-Catolic si Evanghelic,
des devastate si profanate de tiganii din împrejurimi. Administratorul
celor doua cimitire – desi e doar o femeie! - se lupta de ani întregi,
de una singura, nu numai cu cetele de tuciurii, dar, mai grav, cu
nepasarea functionarilor din Primarie si neimplicarea organelor de
politie, care refuza sa vina la fata locului, atunci când le este
solicitat ajutorul. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre locuri
de veci oarecare, ci despre doua cimitire ce fac parte, datorita sutelor
de opere de arta prezente, din Patrimoniul României.
Mirela Leu, un fel de Xena localnica, care se lupta, de ani de zile, cu
nepasarea autoritatilor, este singura femeie administrator de cimitire
din Craiova. Menirea ei este cu atât mai grea, cu cât locasul
eternitatii nu este nici Sineasca, nici Ungureni, nici Cimitirul de
Nord, acolo unde si-au facut locuri de veci mai marii actuali ai Baniei.
Tatal si bunicul ei au fost, la rândul lor, administratorii cimitirelor
Romano-Catolic si Evanghelic, iar Mirela cunoaste istoria fiecarui
mormânt ori monument, precum si povestea fiecarui decedat.
Cele doua cimitire, care se întind pe o suprafata de peste opt mii de
metri patrati si de care Mirela Leu are grija ca de ochii din cap, au
fost lasate de izbeliste, din motive necunoscute înca, de autoritatile
locale, chiar daca aici se odihnesc tocmai osemintele celui care a
proiectat si a construit sediul Primariei Craiova si al Prefecturii
Dolj, marele constructor italian (si fost Consul al Consulatului, din
Banie, al Italiei), Giovanni Batista Peressutti. În timp ce în alte
cimitire ale Craiovei, ce nu enumera, în interiorul lor, nici macar un
monument patrimonial, primaria a dislocat cinci, sase, ba chiar si opt
comunitari, care mai lucreaza si în doua ture, iar la Sineasca sau
Ungureni sunt prezenti si jandarmi, cimitirele din strada Bucovat sunt
lasate la voia sortii, reprezentantii Primariei refuzând sistematic sa
trimita macar un gardian în zona.
„Am facut atât eu cât si reprezentantii celor doua culte, dar chiar si
preotul ortodox de aici, peste o mie de cereri, pentru ca avem nevoie
macar de un politist comunitar în cimitire. Nu este uman, nu este
crestineste ceea ce se întâmpla. Pe de alta parte, în cimitir ne-am
confruntat cu sute de profanari ale mormintelor, dar si cu distrugerea
monumentelor care se afla în Patrimoniul statului, motiv pentru care am
facut alte mii de sesizari la politie. În ambele cazuri, raspunsurile au
fost, din partea primariei, ca nu se justifica prezenta gardianului, iar
din partea Sectiei 1 Politie, de care apartinem, ca politistii nu au
treaba cu mortii si, daca vrem, n-avem decât sa ne angajam paznic!“,
declara, extrem de afectata, Mirela Leu. Si ca si cum toate aceste
lucruri nu erau de ajuns, eroii îngropati aici sunt scosi din gropile
peste care, un grup de rromi, s-au apucat sa construiasca ilegal
cavouri.
Daca reprezentantii Statului Român ar face o vizita în Fata Luncii,
atunci când se sarbatoreste Pastele Catolic, ar avea surpriza sa
constate ca întregul cimitir, atât de singur si trist în restul anului,
este asaltat de sute de italieni, nemti, maghiari, evrei si polonezi,
veniti din tarile de bastina pentru a-si plânge mortii din România. Cu
fiecare an care trece, rudele celor decedati mai gasesc câte un mormânt
profanat, câte un monument distrus, ori semnele svasticii încrustate pe
mausoleuri. Ei pleaca apoi de aici cu sentimentul ca mortii lor dragi nu
au fost ucisi în razboi, ci au murit din cauza nepasarii unui popor
pentru care si-au adus jertfa cândva si care, acum, în loc de flori de
recunostinta, le arunca pe morminte fecale si animale moarte.
Simona Fica
redactor-sef TIMPUL ADEVARULUI
www.ro-reality.com
|
Comentarii de la cititori |
-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------
1. Ce doriti sa ne transmiteti?: 2. Tema / articolul / autorul::
'Ranile Romaniei, autor Simona Fica'
3. Numele si prenumele Dvs.: 'Ion Maldarescu'
4. Adresa Dvs. E-mail: 'ion_maldarescu@yahoo.fr'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix): ''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil): ''
7. Textul mesajului Dvs.: 'Stimata doamna/domnisoara,
Mesajul textului dvs. este trist si in mare masura real (din pacate). Cu
ceea ce nu sunt de acord este tocmai finalul: "... din cauza nepasarii
unui popor pentru care si-au adus jertfa cândva si care, acum, în loc de
flori de recunostinta, le arunca pe morminte fecale si animale
moarte."Poporul de care vorbiti si din care, presupun, faceti parte si
domnia voastra, nu este reprezentat prin gesturile pe care le
mentionati. Nu stiu daca si cum s-au jertfit cei disparuti pentru
poporul de care scrieti, insa este absolut nerelevant. In fata mortii,
toti suntem egali. Revolta dvs. justificata, trebuie redirectionata
asupra celor pe care i-ati amintit in treacat, impotriva lichelelor pe
care toate neamurile le au: evreii, polonezii, rusii, italienii,
francezii, tiganii (nu rromii, ca nu stiu ce natie este asta)... fie ei
oameni ai strazii, copii de bani gata, satanisti ori functionari ai
statului.Este regretabil ca cimitirele, romano-catoloce, cele ortodoxe
ori evreiesti sunt profanate de reziduurile de la marginea societatii,
insa comiteti o imensa si nejustificata nedreptate aratand cu degetul
spre "..un popor (...) care arunca pe morminte fecale si animale
moarte".Presupun ca va veti cere scuze pentru o asemenea afirmatie. Ma
insel?'
|
