Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Claudiu Popescu - RAPORT DE GARDĂ

(principiul cauzalităţii în perspectivă multi-seculară)

Stimate Maestre,

[...] În urmă cu două săptămîni, prin intermediul unui fost coleg, scriitorul Al. Badiu mi-a cerut să vină pe secţie şi să mă însoţească la vizite timp de zece zile, cu scopul declarat de „a urmări în practică faţetele bolilor mintale, în vederea alcătuirii unui personaj”. Citisem critica la adresa ultimei sale cărţi, Raport de gardă, în care era lăudat pentru fascinantele incursiuni în mentalitatea medicilor şi am fost curios şi dispus să-l îl ajut în demersurile sale artistice.

În acea perioadă internasem pe Mircea Faur, un fost profesor universitar de filosofie, vechi pacient al clinicii, care se decompensase psihic pe fondul unei infecţii tuberculoase şi care se prezentase adus de aparţinători în plin puseu de boală: agresase un miliţian pe stradă pe motiv că proferează idei anti-revoluţionare şi că este un trădător al poporului francez.

Întîlnirea dintre Badiu şi Faur este obiectul raportului spontan de faţă. Badiu a considerat că fanteziile filosofului erau cele mai fertile din punct de vedere al materialului şi s-a concentrat numai asupra lor. Redau în continuare prima discuţie decisivă dintre cei doi: interviul pe care scriitorul i l-a luat în prezenţa mea, după iniţierea terapiei tuberculostatice, fără să-l avertizez asupra detaliilor cazului. Traducerea din franceză îmi aparţine.

BADIU ― Să trăiţi! Sînt scriitorul...

FAUR ― (cu dispreţ) Privilegiatul domnului doctor, am înţeles! În franceză, vă rog! Aşa prefer. Nu mă interesează cum vă numiţi.

BADIU ― (neafectat) Dumneavoastră cum vă numiţi? De unde sînteţi?

FAUR ― (mîndru) Leclerc îmi zice, Antoine după numele tatălui meu, care a fost burghez veritabil, bancher, proprietar al Casei de conturi de pe strada Rosiers, numărul 5. Este irelevant unde m-am născut, unde am crescut, atît timp cît e vorba de pămîntul sfînt al Franţei. Importante sînt faptele mele.

BADIU ― Vom ajunge şi acolo. Vă rog mai întîi, domnule Leclerc, să-mi amintiţi în ce an ne aflăm.

LECLERC ― Mă ofensaţi cu insinuările dumneavoastră. Ştiu foarte bine ce dată este: seara lui 17 termidor, cuptor cum îi spuneţi voi românii, al doilea an al Republicii. În dimineaţa aceasta, Convenţia a glorificat faptele temerare ale unor cetăţeni vrednici, Traullé şi Cathala, care au ţinut piept inamicilor. Tot acum, generalul Dugommier luptă împotriva spaniolilor la Saint Sébastien.

BADIU ― Cine sînt aceşti inamici despre care vorbiţi?

LECLERC ― (cu ură) Inamic este orice om care încearcă să suprime libertatea prin forţă sau prin şiretenie curată. Sînt mulţi astfel de trădători, invidioşi pe victoria Revoluţiei noastre.

BADIU ― Aţi participat activ într-o revoluţie? În ce fel?

LECLERC ― (indignat) „O revoluţie”?! Este Revoluţia, domnule! Una singură, prima, unica... (pedant) Desigur că am participat, cu toată fiinţa mea, vă asigur. Am făcut parte din a treia stare şi am cîştigat multe drepturi pentru popor. În ’88, aflîndu-mă la moşia bunicului de pe lîngă Grenoble, am aruncat cu ţiglă de pe clădirea gării asupra garnizoanei regale şi le-am nimerit ofiţerul, tocmai cînd descăleca. Cine credeţi că a avut ideea să căutăm în Bastilia pulbere pentru tunurile confiscate de la invalizi? Şi nu m-am înşelat, căci garda avea o pivniţă întreagă plină cu praf de puşcă. Actele de naştere ale Tribunalului Revoluţionar şi Comitetului de Salvare Publică poartă şi semnătura mea. În timp ce marea frică luase cu asalt teritoriile ţării, am participat cu ţăranii mei la distrugerea castelului celui mai inuman moşier care a existat vreodată, mizerabilul Fayolle. Îmi pare rău că nu am fost prin închisorile Parisului cînd au fost pedepsiţi trădătorii din cauza cărora prusacii şi austriecii au călcat pe pămîntul nostru. Aş fi fost primul care ar fi executat pedeapsa. La moartea tiranului eram aşa aproape de eşafod încît am auzit şuieratul lamei şi ultima-i rugăciune.

BADIU ― Văd că aţi fost esenţial procesului de înnoire. Însă de ce a fost nevoie de această schimbare radicală? Cum a apărut Revoluţia?

LECLERC ― (încurcat) Ei, vedeţi, aici se discută mult şi degeaba. Tatăl meu, un destoinic apărător al adevărului, îmi spunea după ce i s-a închis banca prin decret, că revolta împotriva monarhiei s-a născut din motive financiare: ţăranii sucombau sub multele impozite, care erau mai mari decît cele pentru nobili, iar aristocraţii rămaşi fără arginţi reinstituiau dreptul feudal şi colectarea de taxe, intriga fiind pentru ambii recolta proastă din acel an. Însă mă tem că vîrsta i-a afectat gîndirea. Nobilii nu plăteau impozite, dar oare nu era mai scump că trebuiau să plătească birul sîngelui? Adevăratul motiv este tirania regelui, dezgustătoarea sa opulenţă. Mai mult, nu se mai putea ca burghezia să fie exclusă de la marile îndatoriri din regat, devenise prea puternică. Noi am adus egalitate: nu nobili, ordine, privilegiaţi, clerici şi ţărani, ci cetăţeni, conduşi după o lege de către reprezentanţii lor aleşi.

BADIU ― Clericii se regăsesc justificat în această enumerare?

LECLERC ― (enervat) Dumneata te joci cu focul! Domnule doctor, nu doresc să mai discut cu astfel de parveniţi, luaţi-l din faţa mea pe acest aşa-zis scriitor, pînă nu-i fac o adresă către Tribunal!

De acum Badiu rămîne constant în preajma profesorului, cîştigîndu-i răbdător încrederea şi prietenia. Îl cuceresc precizia şi convingerea cu care boala vorbea în momentele de luciditate propriu-zisă. În cele din urmă reuşeşte să aducă în discuţie şi subiectul delicat al bisericii. Este ultima lor întrevedere, pe care o redau în continuare, după înregistrarea făcută de Badiu, pe care mi-a permis s-o ascult numai în prezenţa sa şi pe care a tradus-o personal.

LECLERC ― (trist) Cînd s-a decretat trecerea multor averi ale clericilor în posesia naţiunii, am participat activ din punct de vedere executiv, însă, vă mărturisesc drept, cu inima îndoită, nu pentru bunuri, ci pentru principiu. Jena aceasta m-a urmărit toată perioada activităţii mele politice şi vă pot jura că tot ea m-a îmbolnăvit de plămîni.

BADIU ― La ce anume vă referiţi?

LECLERC ― Să moară cu dumneavoastră ceea ce vă voi spune!.. Eu am crescut în pietate. Mama mea era foarte pioasă, spre deosebire de tatăl meu, care credea că destinul omului stă în balanţa metalelor preţioase. Cu mama petreceam aproape tot timpul şi mi-a insuflat principiile ei creştine. Am avut o perioadă de intensă lectură ziditoare, cum spunea ea. De aceea nu am acceptat decreştinarea care pornise foarte puternic la începutul Revoluţiei, prin închiderea bisericilor, deşi se asigura libertatea cultelor, prin vandalizarea şi spolierea lor ca pe vremea mazichilor din Orient, prin iconoclasmul parcă rupt din practica unui Leon de acum zece secole, prin cortegiile carnavaleşti leit romane şi prin odioasa sărbătoare a Raţiunii, o neinspirată răbufnire de ateism iluminist. Robespierre s-a apropiat mai mult de adevăr cu decretul din 18 florar. Şi eu cred că există o fiinţă supremă, că sufletul trăieşte după moartea trupului şi că virtutea civică e un bun de dorit, însă cînd l-am văzut îmbrăcat ca un preot şi cu tricolor, cîntînd un imn inventat şi vorbind trei ore ca un profet care aduce vestea cea bună, m-a frapat pateticul şi jalnica strădanie de copiere a unor rituri antice. Părerea mea e că mai întîi incendiez ateismul, ambiţia, egoismul şi falsa modestie din spiritul meu, nu cum a făcut el, dînd foc unor manechine simbolice, similare celor din triburile coloniale. Nu cred că o să sfîrşească bine, am un presentiment.

BADIU ― Şi religia lui Robespierre are multe elemente iluministe: omul, entitate demnă prin fiinţa sa, trebuie să facă bine cetăţenilor şi să evite răul, să servească unei cauze a umanităţii, să serbeze natura, omul, poporul, egalitatea, adevărul, dreptatea, dragostea, familia...

LECLERC ― Chiar şi căzînd în ridicol, serbînd pudoarea, fericirea, copilăria şi bătrîneţea, agricultura şi industria, lucruri care nu au nimic sfînt în sine. Un umanism sec. O aflare în treabă. Înclin să cred că esenţa lui teologică e o eronată căutare a transcendentului care să justifice faptele politice ale Revoluţiei. De aceea sînt şi foarte trist, pentru că îmi dau seama că e posibil să nu avem fundament. Măduva Revoluţiei este însă libertatea la schimb cu moartea. Dumneata ce părere ai?

BADIU ― (uimit) Pare logic ce spuneţi. Regele, care era al doilea tată al poporului, investit cu autoritate de către Dumnezeu, este înlocuit cu autoritatea naţiunii care îşi atribuie puterea să se guverneze singură. Deci trecem de la Dumnezeu la noi... şi trecem printr-un rîu de sînge.

LECLERC ― (zîmbind) Bine ai enunţat, prietene!

BADIU ― Cît despre libertate, nu văd ce a cîştigat Revoluţia. În vremea aceasta trăim sub tirania decadenţei, ca nişte obezi îngrăşaţi cu pămînt şi cu iluzii. Cineva ştie tot ce facem şi ştie tot ce vom face, pentru că ne dictează ca unor şcolari. Marea teroare se repetă mereu, dar cînd va înceta, vom fi ca nişte boi care se vor urni nu prin bătaie, ci pentru că nu se pot împotrivi. Raţiunea pe care o sărbătorea Hébert a tăcut, iar fiinţa supremă a lui Robespierre are chip de monstru... (lăcrimînd) Ce orb am fost!

LECLERC ― (speriat) Care este vremea despre care vorbeşti?

BADIU ― (nervos) Pe Rosier 5 nu a fost niciodată vreo bancă, afară nu e cuptor, e iarnă. Priveşte tavanul! Lumina aceea nu e soare, nici făclie, nici un borcan cu licurici, e un bec electric, care nu exista pe vremea Revoluţiei. Nu aveai cum să ştii de lupta lui Dugommier, poşta face zile pe drum. Biet om, ai aflat adevărul şi ai murit cu libertatea în braţe. Oare aşa voi ajunge şi eu, un înstrăinat ca tine?

În acest moment Faur îşi pierde cumpătul, oricare ar fi fost acela, sare peste masă şi-l sugrumă pe Badiu, ţipînd „Trădătorule!”. Intervin asistenţii şi-i descleştează cu greu.

Pe 22 ianuarie a.c. am aflat de la colegul meu că Badiu nu s-a mai întors de la Festivalul Internaţional de Poezie Patriotică din Kiev şi că a plecat ascuns pe un vapor spre Grecia, împreună cu un călugăr ucrainean, Pavlo Kusvek, fost poet de curte. Din acest motiv, consider că raţionamentul prin care scriitorul a ajuns la o asemenea transformare revelatoare este periculos din punct de vedere administrativ şi trebuie să fie cunoscut de forurile noastre teritoriale. [...]

Cu deosebit respect şi aleasă consideraţie,

tovarăş L. N.

Claudiu Popescu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania).

Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com