Avioanele  MIG-21 şi F-16

În februarie 1961, la Bucureşti, mareşalul sovietic Andrei Greciko a recomandat generalului Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, avioanele sovietice IAK-27 R şi IAK-28 R în scopul reînzestrării Escadrilei 38 Aviaţie Cercetare (care avea în acel moment aparate Il-28 uzate moral), precum şi avionul Suhoi-7 B pentru dotarea regimentelor de vânătoare-bombardament româneşti. Cu toate că era vorba despre o recomandare venită din partea unui reprezentant al „Fratelui cel Mare de la Răsărit”, autorităţile comuniste de la Bucureşti nu au importat nici unul dintre avioanele menţionate de comandantul suprem al Forţelor Armate Unite. S-a preferat înlocuirea treptată a aparatelor MIG-15, S-102 şi MIG-17, din patru regimente de vânătoare, cu avioane supersonice MIG-21. Totodată, s-a realizat casarea aparatelor de asalt Il-10 (în număr de 150), iar două regimente de vânătoare (R. 49 şi R. 67 - fostele R. 277 şi R. 158 Aviaţie Reactivă - dotate cu MIG-15 Bis, S-102 şi MIG-17 PF) au fost transformate în regimente de vânătoare-bombardament (31 martie 1960).

Primele avioane MIG-21 F-13, destinate României, au ajuns în ţară în februarie 1962 şi au aterizat pe aerodromul Deveselu (judeţul Olt), unde staţiona Regimentul 91 Aviaţie Vânătoare (înzestrat cu avioane supersonice MIG-19 P şi PM). Acestea făceau parte dintr-un lot de 12 exemplare şi au fost aduse de piloţi sovietici. După finalizarea lucrărilor de extindere a pistei de decolare-aterizare de la Giarmata (judeţul Timiş), toate MIG-urile 21 F-13 au fost mutate lângă Timişoara şi au intrat în dotarea Regimentului 93 Aviaţie Vânătoare. Deşi, în anii ’60, România a primit avioane de vânătoare-interceptare MIG-21 (în diferite variante), o parte dintre aparatele respective erau uzate fizic în momentul în care au fost importate din URSS şi Cehoslovacia. Pentru a evita înzestrarea în continuare cu avioane de luptă „la mâna a doua” (în limbaj occidental, MIG-uri „second hand”), membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au hotărât la 9 noiembrie 1967 astfel: „În legătură cu discuţiile ce au loc pentru încheierea protocolului comercial cu URSS pe anul 1968, partea română să depună în scris cererile şi propunerile sale pentru lărgirea schimbului de mărfuri. În cazul când partea sovietică va proceda la reducerea volumului de mărfuri ce urmează să le importe din R.S. România în anul 1968, să se reducă în mod corespunzător şi volumul mărfurilor pe care R.S. România le va importa din URSS, reducerea făcându-se mai ales pe seama importului de tehnică militară. De asemenea, să se examineze foarte serios problema importului de avioane MIG-21, pentru a nu se accepta decât avioane noi”.

După mai bine de 42 de ani, problema achiziţionării de avioane supersonice  noi pentru armata română a revenit în prim-planul analizelor efectuate în guvernul României şi la Ministerul Apărării Naţionale. De această dată, este vorba despre cumpărarea a 24 de avioane americane F-16, uzate, cu posibilitatea revitalizării lor în schimbul unei sume deloc neglijabile (circa 1,3 miliarde de dolari). Prim-ministrul Emil Boc a fost, la 4 august 2010, în mod cu totul surprinzător, extrem de succint în declaraţii şi a răspuns în mod categoric „Nu!” la întrebarea unui ziarist care dorea să ştie dacă România are banii necesari pentru achiziţionarea de avioane supersonice F-16 „second hand”.

 Evident, situaţia din anii ’60, în care s-au aflat autorităţile de la Bucureşti, se repetă la o altă scară şi cu alţi actori principali care s-au schimbat în mod radical după colapsul U.R.S.S. şi modificările geostrategice survenite pe continentul european după încheierea Războiului Rece. De asemenea, am putut constata că Emil Boc nu este nici pe departe un jurist la cel puţin la fel de bine pregătit, precum era Ion Gheorghe Maurer, iar Traian Băsescu nu este nici pe departe un preşedinte precum Nicolae Ceauşescu. Deşi actualul suspendat a avut, la 4 august 2010, probleme cu o ureche şi a fost nevoit să se deplaseze la Spitalul Militar Central pentru consultaţie, sperăm, totuşi, ca Traian cel Băsescu şi Sfânt să nu rămână definitive „într-o ureche” şi să nu ordone schimbarea portretului său din sediile P.D.L. - aşa cum au făcut înainte de Congresul al XII-lea al P.C.R., propagandiştii lui Nicolae Ceauşescu, cu portretul semi-profil, „într-o ureche”, al acestuia.