Inapoi la istorie sau reevaluarea spirituală a portretului martirului romān din temniţele comuniste

Tudor Petcu

 1.)    Inainte de toate, v-as ruga sa ne focalizam atentia asupra ideii de cunoastere si recunoastere a istoriei recente care si-a pus amprenta asupra constiintei colective romanesti. Ma refer cu precadere la institutionalizarea oarecum superficiala a acestei cunoasteri care atrage dupa sine si o perceptie gresita asupra semnificatiei istoriei recente a poporului roman. Iar cand spun institutionalizare fac trimitere precisa la sistemul de educatie, dar si la diferitele organe de cultura abilitate sa ilustreze esenta trecutului identitar, spiritual si moral al Romaniei supuse represiunii comuniste. Altfel spus, care este viziunea dvs. asupra stadiului in care se afla asa-zisa pedagogie sociala romaneasca cu privire la receptarea trecutului romanesc recent si ce considerati ca ar trebui facut pentru adevarata cunoastere si recunoastere a acestuia?

Din păcate, istoriografia noastră continuă să fie una puternic ideologizată, iar ea se reflectă ca atare şi īn manualele şcolare, ceea ce īmpiedică o cunoaştere şi o asumare reală a istoriei recente. O nouă gīndire unică şi un nou limbaj de lemn tind să ia (dacă nu au şi luat deja) locul celor comuniste. Fiind tot o gīndire şi un limbaj de stīnga, păstrează destule clişee şi idiosincrazii marxiste. Īn plus, s-a dat īn damblaua aşa-numitei «demitologizări» a istoriei : trecutul nu trebuie să mai aibă nimic exemplar şi īnsufleţitor, ci e mai degrabă livrat conştiinţelor tinere ca un depozit de contraexemple, ideea fiind că avem un prezent precar din pricină că trecutul a mers pe căi greşite. Chiar apartenenţa noastră la Ortodoxie a ajuns să fie privită ca un handicap istoric ! Modelele bune de urmat nu mai sīnt īn istoria noastră, ci pe aiurea. Comunismul este prezentat ca un regim abuziv, dar se spune prea puţin despre rezistenţa anticomunistă din īnchisori, din lagăre şi din munţi (zeci de mii de oameni, de toate profesiile şi condiţiile sociale), pentru că a fost adeseori prea «naţionalistă» şi prea «religioasă», deci necorespunzătoare standardelor «europene» actuale. Decīt un adevăr istoric necorespunzător ideologic, mai bine tăcerea !

2.)    Desi s-au realizat anumite documentare pe tema universului concentrationar din Romania comunista si s-au si elaborat cateva publicatii in acest sens, exista totusi un real dezinteres fata de nenumaratii martiri din temnitele comuniste, care, prin lupta lor continua, au cautat sa pastreze aprinsa flacara credintei si a identitatii nationale. Mai trist este ca nici Biserica Ortodoxa Romana nu-i mentioneaza suficient de des, in asa fel incat romanul generic sau ca entitate sociala activa sa fie macar un martor reflexiv atent, pentru a nu spune o minte responsabila. Oricum, exista o mare problema si in legatura cu faptul ca Biserica nu doreste sa-i canonizeze pe baza simplului motiv ca multi dintre martiri au fost simpatizanti sau membri ai Fratiilor de Cruce din cadrul Miscarii Legionare, dar este total de neinteles ignoranta Bisercii ca institutie oficiala sub acest aspect. Care este factorul determinant pentru o astfel de atitudine din partea Bisericii Ortodoxe Romane si in ce masura considerati ca ar trebui sa vorbim despre necesitatea unei purificari a BOR ca institutie?

Şi Biserica, şi Şcoala sīnt īncă pline de oameni care s-au format īn comunism şi au fost cu acesta īn diferite forme de complicitate. Acestor oameni le e greu să facă o critică radicală a comunismului şi să omagieze rezistenţa jertfelnică anticomunistă, pentru că fie se simt cu musca pe căciulă, fie chiar mai au nostalgii comuniste. Biserica Ortodoxă, pe de altă parte, se teme să nu fie asociată cu legionarismul, să nu pară reacţionară şi fundamentalistă, pentru că majoritatea covīrşitoare a celor care s-ar cuveni canonizaţi ca martiri au fost fie legionari, fie membri ai Frăţiilor de Cruce (asimilate tot cu Legiunea). Iar mulţi dintre aceştia au fost chiar preoţi şi călugări. Īntrebarea este : s-au jertfit ei pentru crezul lor politic sau pentru crezul lor religios ? Jertfa a fost, pīnă la urmă, pentru Cruce, Ţară şi Neam, căci aventura politică a tinereţii lor era demult expirată... Dar Biserica ar putea deocamdată să rīnduiască măcar o zi pe an de cinstire a tuturor martirilor din temniţele comuniste, fără nominalizări : s-ar evidenţia astfel, măcar īn conştiinţa credincioşilor, dimensiunea jertfelnică generală a trecutului recent. Din păcate, pīnă acum, Biserica Ortodoxă Romānă nici atīt nu a catadicsit să facă, īn timp ce īn Rusia, mama comunismului, Biserica a canonizat deja nominal sute de martiri ai crucii din Gulag ! Trebuie īnsă spus că există la noi un puternic curent de cinstire a martirilor īn mediile mănăstireşti, ca şi īn sīnul laicatului ortodox activ. Poate că aceste două fronturi, conjugate, vor reuşi, treptat, să sensibilizeze şi ierarhia bisericească. Iar dacă legionarismul e piatra de poticnire, atunci s-ar putea īncepe canonizările cu acei martiri ai īnchisorilor despre care se ştie sigur că n-au fost legionari : un Mircea Vulcănescu, un Daniil Sandu Tudor…

3.)    Gandindu-ma la martirii din temnitele comuniste romanesti, nu pot sa nu aduc in discutie niste nume precum Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau Roman Braga. Mai ales numele lui Valeriu Gafencu constituie o mare pagina din istoria recenta a martirajului roamnesc si nu intamplator Nicolae Steinhardt l-a numit sfantul inchisorilor. In acest sens as fi dorit sa va intreb daca destinul unui martir asemenea lui Valeriu Gafencu poate reprezenta prototipul adevaratului aparator al constiintei identitare si spirituale.

Este indiscutabil că Valeriu Gafencu rămīne un personaj exemplar : nu numai prin moartea mucenicească, nu numai prin īnălţimea şi puritatea trăirii sale creştine, dar şi pentru faptul că a generat o adevărată mişcare duhovnicească printre tinerii deţinuţi, descrisă cel mai bine īn memoriile lui Ioan Ianolide. Şi asta īn condiţiile īn care Gafencu nu era nici preot, nici monah şi nici măcar student īn Teologie. Era un eminent student īn Drept, trecut scurtă vreme prin Frăţiile de Cruce. El depăşise īnsă legionarismul ca experienţă politică şi īnaintea morţii a mărturisit : « «Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la īnceputul īnceputurilor o singură haină: haina lui Hristos!». S-a spus că legionarii ar fi fost antisemiţi incorigibili, dar Gafencu, deşi grav bolnav de plămīni, i-a cedat medicamentele sale unui evreu (Richard Wurmbrand) şi a fost numit «sfīntul īnchisorilor» chiar de către un evreu (N. Steinhardt). Gafencu a murit īn īnchisoare īn 1952, alţii şi-au dus crucea pīnă īn 1964, la graţierea generală (făcută de comunişti sub presiunea forurilor internaţionale). Părintele Gheorghe Calciu, pe care l-aţi pomenit, după ce a fost deţinut politic timp de 16 ani sub Gheorghiu-Dej, a mai făcut 5 ani de īnchisoare politică şi sub Ceauşescu, pentru că s-a opus pe faţă dărīmării bisericilor şi ateizării tinerelor generaţii : 21 de ani de īnchisoare pentru că a crezut īn Hristos şi īn destinul creştin al neamului romānesc !

4.)    Avand in vedere tematica pe marginea careia discutam, nu as putea sa nu-mi aduc aminte de una dintre profundele si cuprinzatoarele remarci pe care le-a facut parintele Arsenie Papacioc, si anume: Comunismul a umplut cerul de sfinti. Intr-adevar, comunismul a reprezentat un asasinat atat virtual, cat si fizic, insa nucleul de credinta si de comuniune cu Dumnezeu a fost fortificat in timpul experimentelor de reeducare care erau puse in practica in diferitele penitenciare comuniste, dintre care Pitesti, Gherla si Aiud atrag si vor atrage cu siguranta atentia intr-un mod deosebit. De asemenea, aceasta idee a parintelui Arsenie Papcioc a fost puternic sustinuta si prin nenumaratele volume de marturii sau monografii, dintre care cartea de marturii a monahului Moise despre Valeriu Gafencu sau cea a lui Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, sunt niste surse cat se poate de patrunzatoare. Asadar, sunteti de acord cu aceasta idee ca represiunea comunista a umplut cerul de sfinti, si cum credeti ca trebuie sa ne raportam la conceptul de sfintenie sub aspectul pe marginea caruia discutam?

Da, a umplut cerul de sfinţi ştiuţi şi neştiuţi de oameni. Despre Părintele Arsenie Papacioc īnsuşi, cīnd s-a eliberat de la Aiud īn 1964, chiar unul dintre torţionari a exclamat : «Iese sfinţenia pe poartă !». E consemnat īn memoriile scriitorului Marcel Petrişor (acum īn curs de reeditare). Există mărturii că marele duhovnic, pe atunci prea puţin cunoscut,, se ruga şi 17 ore pe zi şi n-a putut fi adus să facă nici cel mai mic compromis. Au mai fost astfel de figuri legendare ale rectitudinii īn suferinţă, şi nu neapărat preoţi sau monahi. A fost prinţul Alexandru Ghica, a fost ofiţerul erou Aurel State, a fost bătăiosul Grigore Caraza şi alţii. Unii n-au mai ajuns să iasă afară din īnchisoare : Daniil Sandu Tudor, poetul-monah, sufletul Rugului Aprins de la Antim, a murit la Aiud īn toamna lui 1962, iar Maica Mihaela Iordache (căci au existat şi martire, nu numai martiri) a murit la Ciuc īn primăvara lui 1963.  Sīnt sfinţi īnaintea lui Dumnezeu şi īn sufletele oamenilor, chiar dacă īncă nevalidaţi oficial de Biserică. Icoana Noilor Martiri ai Pămīntului Romānesc de la Mănăstirea Diaconeşti īi poartă pe toţi, ca o Arcă a Īnvieii. Şi e cutremurător că unii dintre aceşti mari mărturisitori, īn pofida inimaginabilelor suferinţe prin care au trecut, mai sīnt īncă īn viaţă, ca Părintele Arsenie Papacioc, de care tocmai am vorbit, sau ca Părintele Justin Pārvu de la Mănăstirea Petru-Vodă. Aceşti martiri din īnchisori sīnt răscumpărătorii vremurilor īn faţa oamenilor şi īn faţa lui Dumnezeu,  Ei ar trebui să fie reperele renaşterii naţionale, dacă noi am fi cu adevărat demni de propriul nostru trecut. Dar nu prea sīntem…

5.)    In masura in care sunteti de acord, as dori sa facem cateva trimiteri si la rolul intelectualitatii romanesti din strainatate in cunoasterea si transmiterea indecentei istoriei recente a Romaniei. Nu pot trece cu vederea cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Pitesti, sau cea a lui Paul Goma, Patimile dupa Pitesti, carti ce au incercat sa ilustreze atat cat a fost cu putinta mlastina disperarii ce a facut obiectul dramei romanesti din perioada 1948-1964. Este drept, ele au fost contestate chiar de catre anumiti supravietuitori ai temnitelor, considerandu-se ca astfel de carti nu gradul necesar de obiectivitate si claritate, intrucat autorii lor nu au fost implicati direct in ceea ce se intampla in temnitele comuniste. Care este pozitia dvs. fata de acest aspect si cum ar trebui sa ne raportam la astfel de surse bibliografice? Ar putea ele totusi sa constituie o baza – sau mai bine zis o faza – incipienta pentru intelegerea semnificatiei represiunii din Romania comunista?

Pe līngă rezistenţa anticomunistă din ţară, a existst şi un numeros Exil anticomunist romānesc, care s-a străduit mult să deconspire ororile comuniste de acasă. Prima carte despre Piteşti, cea a lui Dumitru Bacu, a apărut īn 1963, īn Spania, iar īn 1971 a fost tradusă şi īn engleză. A mai fost Demascarea lui Grigore Dumitrescu, apărută iniţial īn Germania, apoi cărţile ilustrului disident Paul Goma, iar mai tīrziu Fenomenul Piteşti – sinteza lui Virgil Ierunca, pe care toată lumea īl ştia, ca şi pe soţia lui Monica Lovinescu, de la postul de radio «Europa Liberă», care şi-a avut şi el rolul lui major īn subminarea regimului dictatorial. Sigur că, după 1989, au apărut īn ţară mărturii sau studii mai extinse şi mai precise (Ion Ioanid, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Ioan Ianolide etc., etc.), dar meritele primilor deconspiratori nu sīnt mai mici, ci cărţile lor se vor consulta īntotdeauna cu folos. Despre reeducarea de la Piteşti (1949-1951) – cea mai cumplită experienţă concentraţionară din spaţiul european – există deja o bibliografie enormă, iar despre faza tīrzie a reeducării de la Aiud (1960-1964) există acum excelenta analiză a fostului deţinut politic Demostene Andronescu, care este şi unul dintre marii poeţi ai īnchisorilor, pe linia lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr. E īncurajator că īn vremea din urmă au īnceput să se implice tot mai mult īn studierea fenomenului concentraţionar şi o seamă de profesionişti ai istoriei, mulţi dintre ei tineri, de la care sīnt de aşteptat marile sinteze definitive. Să sperăm că ele nu vor īntīrzia, la rīnd cu canonizările ! Şi că vor afla suficiente urechi şi inimi deschise…

Tudor Petcu
Doctorand Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucuresti

Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (Romānia), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com