|
Revoluţiile arabe şi România
Florian
Pantazi
Revolutiile din lumea araba
au surprins multi observatori ai scenei politice internationale, mai
ales din tarile vestice. Acestea au fost comparate, nu fara o oarecare
indreptatire, cu valul revolutionar din 1989, care a inlaturat
structurile totalitare din tarile blocului estic.
Romania zilelor noastre trece prin aceleasi dificultati ca Tunisia, tara
maghrebina unde a inceput totul. Tunisienii au reputatia unui popor bine
educat. Ca si la noi, o buna parte a tinerilor sunt absolventi de
institute si universitati, dar nu isi gasesc un loc de munca decent in
tara de origine. Foarte multi dintre tinerii tunisieni sunt siliti fie
sa lucreze ca ospatari, cameriste sau vanzatori ambulanti de fructe, fie
sa lucreze sezonier in Libia, sau – pentru cei mai norocosi dintre ei –
in tarile Uniunii din nordul Mediteranei. In ultimii ani, am intalnit nu
putini doctori, ingineri sau profesori romani care sunt siliti sa
lucreze in tari ca Spania, Italia sau Grecia din cauza ca economia
romaneasca, cu toata cresterea inregistrata in anii 2004-2007, nu este
inca capabila sa ocupe in mod adecvat forta de munca disponibila, sau sa
o plateasca decent.
In ambele cazuri, modelul economic de tip neoliberal a generat crestere
economica, insa a adancit foarte mult inegalitatile sociale. Tunisia,
spre exemplu, a fost considerata, pana la izbucnirea revolutiei, cea mai
performanta tara din Africa din punct de vedere al cresterii economice.
Unde se strangeau profiturile si cine beneficia de ele este cu totul
alta poveste, de care am aflat cu totii numai dupa izbucnirea
revolutiei.
Desi exista multe asemanari intre revolutiile arabe si cele din 1989 din
zona noastra, exista totusi si deosebiri fundamentale. Regimurile
pro-vestice sau pro-americane din tari ca Tunisia, Egipt, Iordania,
Bahrain sau Yemen, nu pot fi comparate cu regimurile comuniste autarhice
din centrul si estul Europei. Acestea din urma s-au aflat vreme de
cincizeci de ani angajate intr-o lupta ideologica cu regimurile
democratice ale occidentului, iar abuzurile lor erau denuntate periodic
in mass-media tarilor vestice. Cu totul alta a fost situatia in lumea
araba, unde regimurile represive ale lui Ben Ali, Mubarak sau Ali Saleh
au fost sprijinite cu sume importante de Statele Unite sau, in cazul
Tunisiei, cu fonduri de dezvoltare si acces la pietele Uniunii Europene.
Sprijinul vestic a continuat si dupa izbucnirea revolutiilor din Tunisia
si Egipt, spre exemplu. La momentul izbucnirii revolutiei tunisiene,
doamna Alliot-Marie, fost ministru de externe, s-a deplasat la Tunis
pentru a oferi dictatorului Ben Ali sprijin logistic si expertiza
politieneasca a Frantei. Parca nedorind sa fie mai prejos, doamna
Clinton a spijinit, prin declaratiile ei, regimul Mubarak din Egipt,
descriindu-l ca stabil si in control in chiar saptamana in care caderea
acestuia devenise iminenta.
Tranzitia tarilor arabe spre democratie
In urma revolutiilor, care vor continua probabil pana la caderea
ultimilor dictatori pe viata din lumea araba, in tari ca Tunisia, Egipt,
Iordania sau Maroc populatia, mai ales tinerii, continua lupta pentru
instaurarea democratiei si pentru a obtine garantii constitutionale
impotriva abuzurilor puterii.
Revolutiile au pus capat presedintiilor pe viata, si – daca consideram
exemplul Egiptului, Libiei sau al Yemenului – a regulii succesiunii
dinastice. In acelasi timp, in cele mai avansate tari arabe, ca Tunisia,
intelectualii si societatea civila au ajuns la concluzia ca tocmai
republica prezidentiala este forma de guvernamant care a facut posibila
ascensiunea politica a unor dictatori extrem de periculosi, hrapareti si
organizati, impreuna cu suporterii lor, in stil mafiot. Astfel, Mansour
Moalla, fondator al bancii centrale tunisiene, doctor in drept si fost
ministru al economiei, considera ca republica parlamentara este singura
forma de guvernamant care ofera garantii sigure impotriva abuzului de
putere sau coruptiei si garanteaza in mod adecvat drepturile tuturor
cetatenilor.
Tunisienii sau egiptenii au serioase probleme cu retelele formale si
informale aparute in perioada dictaturii, care, ca si in Romania,
urmaresc sabotarea tranzitiei spre democratie. Acestea vor ingreuna
semnificativ, asa cum s-a intamplat si in Romania, normalizarea vietii
politice .
Stadiul reformei constitutionale in Romania
Criza economica, institutionala si constitutionala din Romania m-a
condus, inca din 2008, la concluzii similare. Republica prezidentiala la
romani, mostenire politica din vremea comunismului, va trebui abandonata
in favoarea re-instaurarii republicii parlamentare.
Presedintele Basescu incearca in continuare sa gaseasca formule de
reforma constitutionala, dar stilul sau confruntational nu poate asigura
nici pe departe consensul politic de care este nevoie pentru succesul
unui asemenea demers. In plus,problema reala nu este aceea a reducerii
numarului de parlamentari. Importante economii pot fi obtinute si daca
durata unui mandat de parlamentar creste de la 4 la 5 ani, la fel ca
aceea a mandatului presedintelui. Mai important, insa, este ca acesta
din urma sa fie ales de catre parlament si revocat de acesta, nu prin
vot direct. Orice alta discutie privind reforma constitutionala la noi
nu poate reprezenta decat o simpla incercare de a ascunde populatiei
faptul ca republica prezidentiala inaugurata de Nicolae Ceausescu a
devenit o forma de guvernamant toxica pentru Romania.
Florian Pantazi
istoric si ziarist
independent
http://florianpantazi.blogspot.com/
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
