1]Legat de aceasta trebuie să mai arăt că unul dintre colegii (şi şefii) mei din acea paritad, aflat, cu începere din 1987, în relaţii extrem de cordiale cu unul din şefii locali ai unui serviciu de informaţii, dar şi foarte cunoscut pentru numeroasele sale relaţii extraconjugale, între “prietenele” lui numărându-se şi o serie de secretare de comitete de partid din întreprinderile braşovene şi din judeţ, a intervenit pe lângă acestea insistând să nu mai accepte a face parte, după noile alegeri, din structurile de partid şi să refuze absolut orice însărcinări pe linie de partid. Argumentul folosit de el, spre a le convinge să renunţe, era acela că, oricum, în foarte scurt timp, regimul va cădea. În felul acela ele puteau evita necazuri ulterioare pentru trecutul lor politic. Probabil că, având în vedere relaţiile extrem de cordiale cu acel ofiţer de informaţii, de la un serviciu care pare a fi fost însărcinat şi cu supravegherea turiştilor străini, acela l-ar fi avertizat în privinţa iminenţei căderii regimului ceauşist. Se poate trage, aşadar, concluzia că, inclusiv la nivelul serviciilor secrete din ţară se cunoşteau manevrele de eliminare a dictaturii, iar diverşi ofiţeri au dorit să îşi salveze prietenii şi/sau colaboratorii aflaţi în funcţii de conducere în structura organelor de partid. Deci, pe unii nu i-a luat chiar prin surprindere lovitura de stat pusă la cale. Îmi mai aduc aminte cât de tare regreta, în decembrie 1989, acelaşi fost şef al meu, că nu s-a aflat în Braşov în momentul preluării puterii de către demonstranţi. Probabil că ar fi avut anumite însărcinări pe care, prin absenţă din oraş, un le-a mai putut duce la îndeplinire.

Fiind pomenit în serialul meu, din  revista Tribuna, referitor la evenimentele din 1987, acel şef al meu, probabil cu sprijinul direct al acelui ofiţer şi al unor informatori ai Securităţii infiltraţi în presa braşoveană, a declanşat, încă din ianuarie 1990, o devastatoare campanie de distrugere a mea, cel puţin morală, dar şi pentru deturnarea atenţiei mass mediei şi a opiniei publice braşovene, dar şi din ţară, spre mine, scăpând, astfel, basma curată o serie de persoane responsabile şi cu adevărat vinovate din conducerea organelor locale şi judeţene de partid.

[2]Sarcini directe, în acest sens, reveneau activiştilor sectorului propagandă, care verificau, aproape zilnic, fie prin telefon sau chiar prin deplasări pe teren, diverse activităţi ce ar fi contravenit indicaţiilor de la CC al PCR sau liniei partidului.

[3]Frica acestor persoane era determinată de faptul că, de cele mai multe ori, cu mult timp înainte de a anunţa ei la judeţeana de partid, prezenţa unor maşini cu numere diplomatice sau de transportat turişti străini, prezenţa acestora era deja raportată de diverşi informatori locali ai organelor de Securitate. Cel mai adesea, informatorii nu erau alţii decât lucrătorii de miliţie, atunci când ţintele acelor „oaspeţi” le reprezentau satele reşedinţă de comune. Tot după cum mi s-a semnalat, au fost numeroase cazuri când aceşti secretari cu propaganda erau căutaţi la telefon de diverşi activişti de la Secţia de propagandă (cel mai adesea de unul pe nume J. K., care, în timpul demonstraţiei din noiembrie 1987, făcuse fotografii demonstranţilor, probabil ca urmare a vreunui ordin primit pe linie ierarhică), spre a le reproşa „lipsa de vigilenţă” sau „neatenţia” privind informarea în legătură  cu acei străini veniţi pe raza comunelor lor. Pe cei cu care eram în relaţii de prietenie, i-am sfătuit să îşi motiveze necunoaşterea situaţiilor respective prin faptul că erau în acele momente în alte sate de pe raza comunei sau implicaţi în cu totul alte activităţi. Deci, nefiind prezenţi nu aveau cum anunţa ceva despre care nu cunoşteau date concrete. Cu toate acestea, cei în „culpă” erau aspre muştruluiţi ori de câte ori erau chemaţi la judeţ pentru aşa zisele „instruiri” lunare. (După căderea regimului, acesta m-a sunat de mai multe ori la telefon acasă îndemnându-mă să accept să fac parte din CJ al FSN Braşov. Nu ştiu cine l-a informat despre solicitarea insistentă a generalului Florea de a mă prenumără între componenţii respectivului organism revoluţionar. Ulterior, J. K. A dispărut complet din oraş. Unii cunoscuţi de-ai mei din Braşov au susţinut, peste câţiva ani, că ar fi emigrat în Ungaria. Nu pot însă confirma această precizare, însă pot afirma că, până în prezent, nu s-a mai auzit deloc despre el).

[4]Nu-mi mai aduc cu exactitate aminte dacă acea inaugurare a avut loc în anul 1988, spre sfârşit, sau în anul 1989.

[5]Mă refer la fostul director al Cabinetului municipal de partid din Făgăraş.

[6] Cu sprijinul regretatului meu vecin, doctorul Ioan Andronic.

[7]În urma unei vizite pe care ne-a făcut-o s-a simţit brusc foarte rău şi am fost nevoit să îl internez, de urgenţă în spital. Diagnosticul, reconfirmat, ulterior, şi la Cluj-Napoca, era acela de „arterită obliterantă”. Boala era cauzată de fumatul excesiv şi îndelung. Iar soluţia o reprezenta amputarea membrelor inferioare. Dar nu a acceptat niciodată această soluţie, cu toate insistenţele disperate ale mele şi ale altor membri de familie.Ne-a răspuns cu încăpăţânare, de fiecare dată,: „M-am născut întreg şi aşa vreau să mor”. Lucru care, de fapt, s-a şi întâmplat în luna februarie 1991.

[8] Ca să spun întregul adevăr, era nevoie, periodic, să oler mici atenţii (în bani, se înţelege) asistentelor şi personalului medical în grija căruia se afla. Altfel, după cum se ştie, şederea unui pacient în spital un însemna automát. şi tratarea lui corespunzătoare. Un spun aceste lucruri pentru a acuza pe cineva. Aceasta era atmosfera în ţară, în ultimii ani ai vechiului regim, indiferent de domeniul de activitate. Şpaga era mult mai eficiente, la toate nivelurile, decât frica faţă de organele de control politic. Astfel de situaţii erau frecvente prin spitalele ţării, pretutindeni.

[9] Cu prilejul unor astfel de deplasări pe jos mai întâlneam, pe stradă, foşti colegi de liceu sau de facultate, rămaşi, după absolvire, în oraş sau diverşi cunoscuţi. Era pentru mine, deci, şi un prilej de a mai schimba câteva cuvinte cu ei, de a mai afla ce se întâmpla în oraşul studenţiei mele.

[10]Anterior, avusesem naivitatea de a-mi exprima punctul critic de vedere cu privire la regim faţă de o muzeografă, M. S. , de la Muzeul judeţean din Braşov, care, împreună cu soţul ei, un mediocru pictor de panouri publicitare şi de materiale pentru propaganda de partid din municipiu şi judeţ, m-au turnat, în aceeaşi zi, la Securitate (mai exact secretarului comitetului de partid de atunci de la Securitatea din oraş, care era, se pare, consătean cu “pictorul” S.), dar şi secretarei cu propaganda a judeţului, revoltaţi faţă de atitudinea mea de trădare a intereselor partidului şi de neîncredere faţă de Ceauşescu (Pictorul S. mi-a mărturisit, peste câteva zile, revoltat, fapta sa, acuzându-mă aspru pentru cuvintele rostite împotriva regimului în discuţia avută cu soţia lui). Spre deosebire de o serie de trepăduşi, desi aveam, încă din 1988, dovada certă a turnării mele, până în acest moment nu am mai amintit acest incident şi nici nu am căutat să mă răzbun pe cei doi “justiţiari” pentru mârşăvia comisă împotriva mea. Am convingerea, însă, că Dumnezeu îi va răsplăti şi pe ei ca şi pe alţii pentru toate faptele lor.

Constatasem, de asemenea, că, în ultima vreme, printre lucrătorii judeţenei de partid mişunau tot felul de indivizi, care, pe faţă, ascultau discuţiile acestora. Aceştia îşi făcuseră apariţia inclusiv în timpul unor manifestări publice, fie în diverse instituţii, fie în aer liber. Era, aşadar, un avertisment ce îndemna la o oarecare minimă prudente.

[11]Dan Brudaşcu, Dosarele Adevărului: Braşov (1987), Cluj-Napoca, Editura Sedan,1997.

[12] Repartizarea respectivă cuprindea inclusiv distribuirea de arme. O persoană, de la sindicatul judeţean, a arătat atunci: „Aşa bine i-am educat că acum ni se cere să-i şi împuşcăm”. În ce mă priveşte, am refuzat de la bun început ideea de a folosi armamentul, arătând că este extrem de periculos şi un gest inutil, care ar putea avea consecinţe deosebit de grave şi greu de anticipat. Arătam, de asemenea, că niciunul dintre angajaţi nu avea în fişa postului şi atribuţii de ordin militar. Deci, folosirea de arme era contrară oricăror competenţe legale de serviciu. Decizia înarmării activelor de partid, UTC sau de sindicat fusese luată, se pare, la sugestia aceleiaşi fanatice secretare cu propaganda, poate şi ca urmare a altercaţiei dure avute de aceasta cu fostul comandant al Miliţiei judeţene, în urma refuzului, justificat, al acestuia de a folosi forţa armelor împotriva demonstranţilor din 15 noiembrie 1987. Atitudinea mea mi-a adus şi multe necazuri, respectiva individă folosind, ulterior, orice prilej pentru a-mi face viaţa amară, ca răzbunare pentru îndrăzneala de a mă opune soluţiilor ei aberante, în acest caz, dar şi în multe altele.

[13]De la cabinetul primului secretar al judeţului, Petre Preoteasa, din însărcinarea, după cum am aflat ulterior, a secretarului cu probleme organizatorice Gheorghe Dăogaru.

[14]În ziua precedentă fusesem martor la primele manifestări de revoltă ale muncitorimii braşovene, care un numai că a refuzat să condamne evenimentele recente de la Timişoara, prin trimiterea de telegrama de solidaritate faţă de Nicolae Ceauşescu şi faţă de regim, dar, în mod spontan, a părăsit perimetrul întreprinderilor proprii şi au pornit în marş spre central municipiului. Tot atunci s-au constituit primele nucleie de coordonare a revoltei braşovenilor, care au speriat pur şi simplu conducerea municipală şi judeţeană de partid, obligând-o să treacă la măsuri de “salvare”.

[15]Unii, după cum am aflat ulterior, o însoţiseră pe secretara cu propaganda a judeţului la Rupea sau fuseseră trimişi la Făgăraş (cum a fost cazul acelui fost şef al meu, la care m-am mai referit) sau în alte municipio şi oraşe din judeţul Braşov spre a organiza adunări “spontane” de protest faţă de evenimentele din zilele precedente de la Timişoara şi a da glas “susţinerii”, prin telegrama şi scrisori, a regimului, personal a lui Nicolae Ceauşescu.

[16]Când am publicat, în revista clujeană „Tribuna”, în lunile ianuarie-februarie 1990, (la o dată când mulţi „revoluţionari” de mai târziu stăteau cuminţi după perdele, ca să vadă încotro se îndreptau lucrurile) serialul consacrat evenimentelor de la Braşov din data de 15 noiembrie 1987, un trepăduş politic (care fusese direct implicat în desfăşurarea acelor evenimente, fapt subliniat, obiectiv şi cu onestitate de mine, mi-a terorizat vreme de câteva săptămâni, familia, apoi, cu ajutorul altor „colaboratori” ai săi, dar şi turnători la Securitate, a declanşat o campanie violentă de distrugere şi denigrare a mea, campanie care a continuat din 1990 până în prezent) m-a apostrofat: „Ce, mă, tu eşti Iorga?! De ce a trebuit să scrii acele texte?  Cine crezi că o să le citească?. Ştiai că ţi-ai semnat condamnarea la moarte, publicându-le?”. Nu ştiu dacă s-ar fi dorit atunci inclusiv uciderea mea propriu-zisă, însă, vreme de 20 de ani, am simţit permanent efectele gestului meu: o violentă, sălbatică, nedreaptă, mincinoasă şi virulentă campanie de a mă desfiinţa ca om. O serie de turnători, chiar foşti securişti, au întreţinut, prin presă, o permanentă campanie diabolică de distrugere, psihică, morală, dar şi ca imagine publică a mea, fiind acuzat de toate păcatele lumii.

Recent, un fost securist, angajat al unui post insalubru de televiziune, a proferat aceleaşi absurde, mincinoase şi injurioase acuzaţii împotriva mea. Iar CNA, un fel de cimitir al elefanţilor, de inspiraţie comunistă, căruia i-am semnalat infracţiunea, a găsit de cuviinţă, având în vedere faptul că patronul acelui post mizerabil este un apropiat al puterii actuale, că nu se impune nici un fel de sancţiune. No more comments! Căci suntem în ţara tuturor posibilităţilor!

[17]În perioada în care am fost deputat, un coleg din judeţul Timiş povestea frecvent că astfel de turişti, sârbi şi maghiari, în principal, au mişunat frecvent nu doar prin judeţul Timiş, ci şi prin celelalte zone de vest ale ţării. Am dedus din spusele lui, că diverse servicii secrete străine, angajate în răsturnarea de regim din România, îşi repartizaseră (sau li se repartizaseră) anumite zone ale României încă înainte de declanşarea propriu-zisă a evenimentelor. Iar excursiile amintite urmăreau, de fapt, familarizarea agenţilor respectivelor servicii cu terenul, dar şi stabilirea, pe cât era posibil, de prime contacte din rândul populaţiei, având în vedere gradul înalt de nemulţumire faţă de regim existent în ţară.

[18]Îi am în vedere exclusiv pe aceia care, conform precizărilor făcute de recent decedatul Radu Timofte, în calitate de şef al SRI, ca răspuns la o interpelare parlamentară de-a mea, că ar fi încă destul de mulţi securişti sau ofiţeri sub acoperire, care mai au obedienţe şi obligaţii faţă de vechile structuri securisto-comuniste din România. Mai precizez că, în ultima vreme, persoane încă necunoscute mie în ceea ce priveşte apartenenţa lor directă la serviciile secrete, au început să urmărească sistematic şi să facă multe fotografii în zona unde este sediul unei fundaţii pe care am înfiinţat-o spre a putea ajuta şcoli, spitale, instituţii de cultură şi numeroase persoane din judeţul Cluj cu o situaţie materială precară.

Şi când eram deputat, la acelaşi sediu, din blocul de vis ŕ vis, dar şi prin una din angajate, eram urmărit sistematic tot timpul cât eram în Cluj sau la birou. Cu certitudine, faptul că îmi asum deschis răspunderea pentru propriile fapte, dar şi că nu tolerez abuzurile altora, dar nici compromisurile de nici un fel îi determină, poate, pe unii să mă considere „periculos”. Într-o societate fără principii morale, în care tot felul de secături şi mediocrităţi au acces neîngrădit la putere, oameni ca mine sunt nu doar indezirabili, ci chiar şi periculoşi (inclusiv prin faptul că nu s-au înhăitat în tot felul de cârdăşii de spoliere şi jefuire a avuţiei naţionale). Nu exclud întrutotul nici posibilitatea ca, mai ales după aceste noi mărturisiri, să se treacă la materializarea ameninţării proferate, în 1990, de trepăduşul politic amintit de mine şi în textul de faţă – respectiv la  eliminarea mea fizică - sau la noi atacuri calomnioase şi injurioase. O asemenea dorinţă am simţit-o şi înainte, inclusiv din partea unui celebru „cercetător” prin cimitirele patriei, care, înainte de 1989, m-a turnat adesea, pe mine şi pe soţia mea, fostelor organe de securitate şi de partid pentru tot felul de păcate imaginate de mintea lui bolnavă.

Căci la noi se practică, cu deplin succes, astfel de metode de către mulţi din „ziariştii” lui Timofte şi de alţi „condeieri” sau „teleaşti” cu trecut de miliţian sau securist!

[19]Vezi Dan Brudaşcu, Dosarele Adevărului: Braşov (1987), Cluj-Napoca, Editura Sedan,1997.