Cine era copil înca pe la sfârsitul anilor 50 si-a aduce aminte de acest film a lui Alain Resnais cu Emmanuelle Riva si Eiji Okada în rolurile principale. Dar nu povestea lor de dragoste a initiat titlul impresiilor mele din recenta calatorie în România, ci substratul filmului, dansul si balansul între vis si realitate caruia ne supune viata, drama între ce ai vrea si ceea ce este întradevar, care te mâna si conduce la tentative aventuroase indiferent de vârsta, loc si cultura de care dai dovada. Si nu mai putin starea drumurilor din România, realitatea care destrama ori ce vis despre acesta tara asemanator  holocaustul produs de prima bomba atomica aruncata cu peste 60 de ani în urma peste Hiroshima. Cinism fara margini, la intrarea în frontiera te someaza un afis cât toate zilele ca “Taxa de drumuri obligatorie “ , un vis de fapt, deoarece doar turistii nemti, obisnuiti cu disciplina în general, o platesc . Cât a durat ceremonia de plata a celor aproape 20 € n-am vazut nici-un turist român ca sa plateasca acest obol. Aceasta este realitatea ! Mormaind în barba am spus ca am platit odata taxe de drum pentru România ca sa construiasca o autostrada macar în 20 de ani. Un vis ! Realitatea e ca acesti bani au disparut în buzunarul celor care trebuiau sa aibe grije de relaizarea proiectelor rutiere. Sa treci prin centura oraselor din frontiera pe drumumul National Nr. 1 catre Deva este ca un si cum ai juca sotron cu masina.Drumuri denivelate, hârtoape imposibil de evitat, totul platit de cei care achita cinstit taxa drumurilor în România.

În drum spre Deva se afla bastionul romantat al comunismului “Gura Raiului”, popas, ce ne-a adapostit de doua ori în drumurile noastre prin tara si care ne-a întâmpinat cu pancarde si lozinci ce aminteau de fostele vremuri când pe acolo se rataceau poate doar secretarii de partid sau directorii de întreprindere cu pipitele lor.De data aceasta vroiam sa sa evitam locul sperând sa gasim alt adapost în drumul nostru catre Valea Prahovei. Visând la ospitalitatea traditionala româneasca ne-am abatut la o pensiune particulara în Savârsin, aflata nu departe de castelul regal recedat fostelor capete încoronate ale României urmare a unui circ politic lipsit de sens, naiv si nefolositor. Gazda, la înaltimea asteptarilor, atmosfera degajata, prieteneasca în seara când echipa bavareza pierde coroana fotbalistica europeana pe teren propriu. Suntem repede confruntati cu realitatea câmpului de munca românesc : masina cu numar de înregistrare italian precum si oftatul adânc dupa acele timpuri când multe probleme sociale erau gratis si la folosinta tuturor si care azi costa o gramada de bani si sunt rezervate partial doar celor care dispun de resursele monetare de rigoare. Ma uit împrejurul meu si vad un nivel de viata pe care în occident, unde traim de fapt, îl pot ajunge doar o mâna de oameni, nivel pentru care occidentului i-au trebuit sute si sute de ani ca sa-l atinga, acestor oameni doar 20 de ani.

Ma întreb dupa ce ofteaza de fapt? Dupa mai multa prosperitate sau de jena ca la nici 100 de metrii de ograda lor vecinul mai ara cu plugul de lemn tras de o gloaba rapciugoasa. Si asta în prejma castelului regal ! Dar nimic nu e mai contradictoriu decât imaginea satului românesc de azi ! În Ardeal si Banat treci pe lânga sirurile de case parasite de sasii si swabii stramutati în tara lor de und eau plecat cu o mie de ani în urma stramosii lor, locuite în prezent de romi si sinti, unde culoarea portului si viata rurala de altadata e eclipsata de cultura satrei tiganesti, de fuste înfoiate si colorate tipator. Ici colo câte un edificiu nou sau renovat , lânga o casa cu acoperis de zinc si turnulete , ca indiciu al multiculturii românesti de azi între români, nemti, unguri si romi, pe care ori ce dezbatere stiintifica, oricât de înalta, nu o poate explica.Visele minoritatii germane din aceste locuri îngropate în aratura fertila a câmpurilor si ogradelor din Banat si Ardeal  s-au spulberat de o realitate gitano-pastorala lipsita de traditia locului si a dragostei pentru el. O mica exceptie o constitue poate Sibiul  si judetul sau unde se vede cât de cât mâna gospodarului si grija fata de loc, cultura si traditie. Ciudat, trecând prin acest municipiu am întâlnit mult mai putine masini cu numar de înregistrare italian sau spaniol.

O impresie diferita lasa satul Certeze din Oas. Case costruite într-o arhitectura bombastica, majoritatea nelocuite sau neterminate, justifica realitatea sirului de automobile ale capsunarilor si felcerilor plecati pe meleagurile occidentului în cautarea unui câstig mai bun. Reîntorsi acasa, fac sa rasara aceste monstruozitati arhitectonice fara logica si lipsite de cultura traditionala rurala româneasca.Palate din beton si sticla , în fata carora leneveste câte un autoturism german de mare clasa si pret si mai mare, vrând parca se sfideze bojdeuca vecinului, înca nerenovata si fara geamuri si usi thermopane. Ma întreb daca taranul român a fost mereu asa de falos încât sa arate celorlati vecini ca are o gloaba mai de valoare sau o bojdeuca mai mare si mai luminoasa? Oricum Certeze dezamageste orice turist, chiar si pe acela care trece prin fata acestor monumente în graba masinii, fara sa opreasca.

Nu pot însa încheia tema realitatii satului românesc fara sa evoc Brebu, din judetul Prhova. Casele renovate sau costruite în stilul rural românesc, îngrijite. O viata de sat ce pulseaza încurajator, copii la joaca pe mijlocul strazii, curatenie si mâini de gospodari ce parca vor sa dezica total impresiile calatorului acumulate prin alte localitati rurale în tara. Venind dupa multi ani în România si trecând prin satele regatene din sudul tarii, nutream visul sa vad odata aceste case, bojdeuci, renovate, cu ograzile îngijite si lucrate iar înauntrul lor maximul de confort occidental ce-l poate visa si realiza fiecare. Brebu a transformat acest vis al meu în realitate.

Turism ? De unde ? Daca acum 25 de ani întâlneai puhoi de masini straine la granitele României, azi sunt doar camioanele cu remorci printre care poti sa te strecori chiar nevazut în tara. În tot sejurul n-am întalnit decât dou sau trei masini reale din occident cu exceptia celora care lucreaza la capsuni, constructii sau ca felceri prin spitalele occidentale. Chiar daca în trecut marea majoritate a turistilor o constituiau nemtii, reîntorsi sa-si vada plaiurile natale, aceasta constituia totusi un început promitator. Azi nu mai vin nici acesti vizatatori, fiind prea în vârsta ori deceptionati de oferta razleata si sporadica  ori de spiritul  camataresc a celor ce lucreaza în aceasta ramura. Nu poti da cu parul în toti însa. Am întâlnit în mijlocul Sinaiei un local unde se colecteaza mâncare pentru cei saraci.Preturile din local sunt moderate, serviciul foarte personal si civilizat, mâncarea traditional româneasca bine gatita si gustoasa. Patronul aflat la a doua vârsta s-a hotarât sa se apropie de Dumnezeu, studiaza teologia si vrea sa devina slujitorul Sau. La Bistrita am beneficiat de un hotel confortabil, fara repros., pretul fiind fata de occident extrem de mic. De asemenea restaurantul unde am luat masa m-a frapat cu bucataria sa diversa, preturile moderate si un vin din domeniile regale de Segarcea ce nu-l vezi des în raftul magazinelor. De asemenea Popasul turistic “Valea Mariei”, de lânga Satu Mare, un loc de vis dar si de agrement confortabil real în calea celui ce viziteaza Mamramuresul si tara Oasului.

Reîntors la visul casei cu pridvor, teilor si zarzarilor infloriti si la idila rurala mioritica, dupa o perioada de ani lungi te izbesti de o realitate straina, cosmopolita, de la limba crainicului din radioul masinii pâna la firmele magazinelor ce împânzesc centrul oraselor cu nume americane si englezesti. Realitatea anglo-saxona si stilul de viata american spulbera orice imaginatie si vis românesc al unui vizitator venit pe plaiurile natale. Nu stiu de ce echipa  cutare de fotbal are fani si nu suporteri si de asemenea mi-e strain firma unui magazin unde se vând pantofi “All shoes” ce s-ar intitula mai adecvat “Opinca ardeleana”.Chiar daca românul de azi considera ca nu se ploconeste în fata occidentului, anglicizarea

limbii române devine pe alocuri insuportabila. Ramâne ca intrând în biserica sa asculti liturghia în engleza ca sa vezi cum dispar pe rând acele temeiuri ce deosebesc un neam de altul si care ne dau dreptul sa ne numim român. Chiar daca limbajul mediilor fonice si televizate a devenit ceva mai blând, evitând santanul limbajului unui DJ, abundenta cuvintelor si expresiilor englezesti si americane îsi pune amprenta otravitoare asupra oricarei orientari lingvistice românesti contemporane.Chiar daca limbajul calculatorului este întrucâtva imposibil de evitat în limba româneasca, totusi ramâne la latitudinea si responsabilitatea fiecaruia dintre noi sa gaseasca alternativa româneasca de rigoare.

Iar daca cineva îsi închipuie ca lumea vrea cumpere “shoes” si nu opinci, atunci se înseala cumplit, deoarece, cel putin personal, as fi cautat sa gasesc câteva obiecte trainice de încaltari aidoma fostelor opinci.

Generatia tânara ar avea o datorie sfânta, de a pastra graiul, limba si puterea de expresie româneasca.Anglicismele, acolo unde sunt inevitabile,  stâlcesc limba si nu-i confera, cum cred cei ce folosesc aceste expresii, un iz cosmopolit. A stapâni azi cel putin o limba straina este o necesitate când traim într-o Uniune cu alte 27 de tari din Europa. Acest lucru însa nu implica un model lingvistic plin de  maimutareli si expresii cosmopolite ce fac din limba româneasca un exot în tara ei.

Limba este un bun traditional transmis din generatie în generatie, ruptura dintre ele se manifesta mai ales în domeniul etnic .Câti bunici mai citesc azi nepotilor basmele lui Ispirescu, ce s-a ales din cultura româneasca a generatiilor trecute, daca la radio, televiziune si în medii domnesc O.K.-ul , fanii si computerul ?

Tineretul satesc era cel care lupta cel mai mult pentru mentinera unui nivel etnic românesc adecvat.Dar uite ca prin satele din Maramures si tara Oasului, fota a devenit o fusta Minni pâna sub genunchi, prelungirea ei fiind ciorapi din nylon cu dunga si pantofii cu toc cui. Incaltarile barbatilor au sarit de la opinca la pantofii cu lac cu talpa subtire, la mocasini si alte produse total neadcvate mediului si profilului etnic local.

Si atunci se aude un tipat plin de spaima, ca românul trebuie sa consume ce occidentul îi livreaza: rosii si vinete din Olanda, brânza din Italia si Franta, detergent,produse electro casnice si autoturisme germane, etc.etc….. ma întreb atunci de ce stau câmpurile tarii goale si de ce se înghesuie toata lumea la Metro, Cora, Auchon si Lidl, si alte lanturi de supermagazine occidentale ? În loc ca sa solicite produse agricole din tara, sa ajute la promovarea lor dau buzna peste aceste magazine occidentale unde de altfle totul e mai scump si mai fara gust. Dar deh, de ce sa fim mai prejos ca altii ?

Subiectul public numarul unu e “furtul” . Toata lumea îsi exprima revolta si infiereaza cu ardoare acest fenomen, de parca ar fi o inventie nationala ce a aparut de curând. De furat se fura de când e lumea si nu numai în România. Dar fiind atent si analizând oprobiul public al acestui fenomen, parca îmi dau seama ca se critica doar ce vecinul a furat mai mult ca mine sau ca tine si mai ales pe acei, care la cârma tarii, si-au umplut oricum buzunarele, deoarece au trebuit doar sa întinda mâna si sa ia ce li se oferea pe tava

de noua forma de guvernamânt.Dar credeti ca în occident nu fac la fel ? Cei care stau la cârma tarii au doar dreptul ca sa promoveze propietatea privata, fiind personal un exemplu în acest sens. Critica furtului la TV, în ziare si la mesele din  cârciumile de cartier se rezuma deci doar la ceea ce a furat celalalt mai mult si mai bine ca mine si nu de fapt la substratul social nociv al acestui fenomen devenit o pacoste nationala.

Gelozia si pizma s-a întins si peste furt si coruptie dându-le astfel un caracter de competitie, de care pe care si toti la un loc. Am cumparat o sumedenie de lucruri de exemplu, am consumat bunuri, multe dintre ele fara bonul de casa de rigoare.Pâna chiar la benzinarie am fost întrebat odata daca îmi trebue bon. Pai daca nu se platesc taxe si impozite din ce sa traiasca statul asta ? De la nimica vine nimic , asa se scrie economia democratica. Ori democratia vine cu timpul, dupa o perioada când cetateanul va întalege ca tot ce se consuma si se obtine are o valoare, o taxa si un impozit.

Si uite ca am ajuns la finele  calatoriei mele prin tara unde speram ca dupa peste un an de zile de la cererea depusa sa aflu si misterul  sau motivul pentru care între 1980 si 1989  ne-au fost refuzate trecerea frontierelor si vizitele la rudele lasate în urma.

Stând de vorba cu o persoana compententa si cu ample cunostiinte în domeniul securitatii statului, am aflat ca organele actuale de scuritate blocheaza cu buna stiinta anumite dosare sau file de dosar, arhivându-le în diferite locuri greu accesibile Institutiei care da dreptul cetateanului de rând sa-si vada actele întocmite în vremea comunista. De asemenea e îngreunat accesul de o serie de persoane ce au activat în acele vremuri ca turnatori sau informatori mai mult sau mai putin oficiali si care azi detin functii de raspundere în economia româneasca sau în aparatul de stat . Se pare ca nici dupa 20 de ani de la caderea ultimului dictator comunist, aparatul securitatii statului nu-si gaseste profilul si scopul adecvat noilor timpuri ci continua a practica aceleas metode care n-au dus asa si asa la nimic, decât la oprobiul ei si mai mare.

Îmi ridic vocea si strig precum presedintele Reagan în fata zidului din Berlin :“Darâmati aceste practici si dati oamenilor, acum, peste douazeci de ani de la schimbare, dreptul de a studia si citi dosarele personale întocmite de acei care au dus tara de râpa, care n-au dat doi bani pe demnitatea omului, pe drepturile si libertatile sale ! Nu fiti ca ei ! Cinstiti si mai ales aparati cetateanul de rând, fiti cu el si nu contra lui !” Sper ca dupa acest apel Institutia la care m-am adresat sa fie în stare sa-mi raspunda de ce în ultimii zece ani de la caderea Comunismului nu am avut dreptul sa intru în România. Daca nici acum nu va putea, atunci, vorba anecdotei, când Bula dupa peripetii si multe posibilitati ratate, ajunge sub forma de hârtie la toaleta de barbati, zicând: totul a fost în zadar !

Asa cum si realitatea româneasca contemporana  îngroapa sub praful minciunii si înselaciunii toate visurile generatiilor ei viitoare.

Robert Pugler