|
Românii de la est de Bug,
sau debolşevizarea
ANDREI VÂRTIC (foto),
Basarabia
 La
18 ianuarie la Chişinău a avut loc o conferinţă ştiinţifică aproape
imposibilă în România lunii ianuarie a anului 2007. Ea a fost organizată
la Academia de Studii Economie (ASEM) de către profesorul Vasile
Şoimaru, eminent promotor al şcolii monografice româneşti. Conferinţa a
dezvăluit fapte ştiinţifice uluitoare realizate de marele sociolog Anton
Golopenţia, ucis de închisoarea comunistă în anul 1951 (după 18 luni de
la arestarea din ianuarie 1950). Despre el Henri Stahl scria în 1981:
„Anton Golopenţia era o sinteză a mai multora dintre noi: filozof tot
atât cât Mircea Vulcănescu, erudit şi profesor tot atât cât Traian
Herseni, investigator deopotrivă cu mine şi organizator tot atât de abil
ca şi Octavian Neamţu”. Anton Golopenţia a fost membru activ al
echipelor monografice ale profesorului Dimitrie Gusti, unul din ucenicii
şi protejaţii acestuia. El a participat în 1931 şi la cercetarea de la
Cornova, judeţul Orhei, demonstrând cu datele „statisticii necruţătoare”
că populaţia majoritară a Basarabiei este românească şi că are vechime
românească. Acele cercetări, dar şi cele realizate în satele româneşti
de la est de Bug în timpul celui de al doilea război mondial, au fost
comentate şi discutate la conferinţă atât de profesorul american Sanda
Golopenţia, fiica lui Anton Golopenţia, cât şi de ceilalţi vorbitori
(Vlad Pohilă, Grigore Botezatu, Nicolae Băieşu. Silvia Ghinculov,
Ludmila Bulat, Alexei Marinat, Lidia Kulicovski, Vasile Şoimaru, Nicolae
Dabija şi subsemnatul). Fiindcă cele discutate la acest eveniment
ştiinţific remarcabil vor fi publicate într-un volum aparte, iar operă
lui Anton Golopenţia merită cercetată fundamental cu toate resursele
ştiinţifice actuale (ca să devină pernă de căpătâi a celor care iau
decizii pentru ziua de mâine a oamenilor), vom analiza aici doar unele
perspective politico-filozofice ale ei.
Foto: 1a, imagine din
sala bibliotecii ştiinţifice ASEM unde a avut loc conferinţacomemorativă
închinată lui Anton Golopenţia; 1b, Silvia Ghinculov, directoarea
Bibliotecii ştiinţifice ASEM, Sanda Golopenţia, Vasile Şoimaru şi Vlad
Pohilă.
La Cornova, în anul 1931, Anton Golopenţia a observat că românii din
Basarabia, deşi erau marginalizaţi şi terorizaţi de conjunctura
geo-politică, sunt deosebit de receptivi la schimbările lumii, fie
tehnologice, vestimentare sau distractive. Ei acceptă noul la fel de
uşor ca şi orăşenii vest-europeni, rămânând în acelaşi timp tradiţionali
în obiceiurile casnice, inclusiv în cele alimentare şi agricole, felul
de a vorbi, de a-şi cânta doinele sau dansa horele. Adică de a fi
români. Cui trebuia acest „amănunt”? Mai întâi basarabenilor, rupţi cu
hotarele geopolitice de contextul lor etno-genetic. Apoi, diplomaţiei
româneşti, ca să aibă dovezi la „congresele de pace”, aflate sub
presiunea colonialismului rusesc şi a neocolonialismului de tip
comunist. Unitatea etno-culturală a basarabenilor cu ceilalţi români,
demonstrată arheologic, istoric, lingvistic, social, religios, economic
de echipele monografice ale profesorului Gusti în baza unor date de
netăgăduit, a arătat, mai întâi, că Marea Unire de la 1918 nu a fost
„ocupaţie”, aşa cum mai încearcă să demonstreze istoricii bolşevici,
inclusiv cei de sorginte terorist-troţchistă, ci revenire democratică la
firesc. Adică umanism. Apoi, că fiinţa românească din Basarabia era la
anul 1932 totalmente armonizată cu modernitatea europeană şi făcea parte
din contextul civilizator european. Monografia Cornovei restituie
ştiinţific aceste calităţi ale poporului român din Basarabia,
reîmprospătate în anii din urmă mai ales de activităţile culturale şi
ştiinţifice ale profesorului Vasile Şoimaru.
Foto: 2a, stand cu
opera lui Anton Golopenţia expus în timpul conferinţei; 2b, presidiul
conferinţei, în prim-plan - dr. Lidia Kulikovski, directoarea
bibliotecii municipale „B. P. Hasdeu”.
În excepţionala monografie „Românii de la est de Bug” (două volume a
câte 618 şi 928 pagini, scoase la editura Enciclopedică din Bucureşti),
lansată la aceiaşi conferinţă, Sanda Golopenţia a adunat materialele
cercetărilor realizate în 1941-1943 de o echipă condusă de Anton
Golopenţia în satele româneşti de la est de Bug (dar şi urmele acelor
cercetări, refăcute fotografic de Vasile Şoimaru). Formată din 19 oameni
de ştiinţă şi activând în condiţiile de război ale ocupaţiei germane
(este vorba de regiunile Harkov şi Doneţk ale actualei Ucraine), echipa
a descoperit, iar cu cele mai serioase metode ştiinţifice (mărturie ne
sunt cele 1546 pagini de studii, articole şi documente ale cercetării,
publicate de Sanda Golopenţia), că poporul român s-a extins natural (şi
nu militar, accentuăm lucrul acesta) în pusta nord-pontică, inclusiv
prin roire naturală şi transhumanţă. Stabilirea lor anume în acele
locuri a fost, însă, marcată şi de descoperirea la est de Bug a unor
vetre de locuire sedentară identice cu cele româneşti (cele ale
păstorilor români medievali, apoi dacice, dar şi altele mult mai vechi,
cucuteniene/tripoliene). În aceste comunităţi româneşti care s-au
dezvoltat câteva sute de ani în ruptură aproape totală cu arealul
românesc şi în condiţiile vitrege ale guvernărilor ţariste şi comuniste,
echipa lui Anton Golopenţia a descoperit mostre excepţionale de
străveche cultură românească. Scoarţele şi prosoapele, elementele
arhitectonice, tradiţiile sărbătorilor calendaristice şi a celor
religioase, felul de a trăi şi munci în comunitate, dar mai ales
vorbirea românească şi cântecul românesc au constituit o adevărată
revelaţie pentru Anton Golopenţia şi echipa lui.
Foto 3, prosoape
(mîneşterguri) româneşti din satul Horoţkaia, regiunea Doneţk.
Nu putem să nu remarcăm în
fotografiile superbelor scoarţe şi prosoape străvechi simboluri solare
carpato-dunărene, păstrate cu sfinţenie de poporul român şi la est de
Bug. Unele din acele simboluri se regăsesc, de pildă, pe acoperământul
Mariei de Mangop, soţia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Maria de Mangop a
fost adusă de peţitorii domnitorului, cum se ştie, din Crimea, zonă
aşezată ceva mai la sud de cea cercetată de echipa lui Anton Golopenţia.
Or, apariţia simbolurilor străvechi carpato-dunărene pe acoperemântul ei
(cusut, aşa cum susţine tradiţia, de Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel
Frumos, nepoata lui Mircea cel Bătrân) încă nu a fost elucidată. Se ştie
însă că aceste simboluri apar şi pe picturile care îl reprezintă pe
Mircea cel Bătrân, şi în detaliile miniaturilor lui Gavriil Uric şi
chiar în unele elemente ale primelor construcţii religioase de piatră
româneşti (vezi, Valeriu Anania, Cerurile Oltului, 1990). Descoperirea
acestor simboluri în satele româneşti din imediata apropiere a regatului
hersonesian ne dă unele repere importante pentru o posibilă cercetare
arheosimbolistică şi arheolingvistică a misterului relaţiilor dintre
principatele româneşti şi regatul hersonesian. Această cercetare ar
putea fi susţinută şi de colecţia de mostre audio a echipei Golopenţia,
în special a cântecelor populare româneşti înregistrate de Constantin
Brăiloiu. Cinci dintre acele cântece au fost mai apoi introduse de
marele profesor al Mariei Tănase şi în Colecţia Universală a Muzicii
Populare Înregistrate, editate de Brăiloiu la Paris, şi constituie
modele spectaculoase de străveche cultură românească şi universală.
Dintre acestea, invocaţia către Lună, despre care, aşa cum a arătat
Sanda Golopenţia la conferinţă, însuşi Constantin Brăiloiu spunea că
este un „extraordinar cântec liturgic”, reprezintă după opinia noastră,
inelul lipsă al unităţii spirituale indo-europene. Motivele liturgice
foarte vechi din acest cântec, româneşti, dar şi străvechi ariene,
persane şi indiene, ne permit să urmăm mai sigur cercetările „mioritice”
ale lui Mircea Eliade, care a spus despre „Mioriţa” că este o
manifestare a Cosmosului liturgic. Chiar îndrăznim să afirmăm că superba
rugă către lună, culeasă de Constantin Brăiloiu în 1942 într-un sat
românesc din zona Doneţkului, reprezintă una din cele mai magnifice
manifestări ale Cosmosului Lituirgic. Norocul sau întâmplarea a făcut ca
această manifestare sublimă să se realizeze în limba română.
Frumuseţea şi arhaicitatea melodiei, vechimea limbii române, profunzimea
versurilor acestui cântec de numai 47 de secunde, accentuată şi de o
interpretare magnifică, ne arată nu numai primordialitatea temeliilor
spirituale ale neamului românesc, ci şi dăinuirea acestor temelii, şi
indo-europenitatea lor. „Răsai, Lună, decusară” este un document
formidabil al limbii şi tradiţiilor poporului român, dar şi a întregului
spaţiu cultural european, ajuns la noi din cele mai vechi timpuri, iată,
tocmai prin filiera est-bugiană a „sedentarismului casnic” (Alecu Russo)
al poporului român. Mai mult, cercetând cu atenţie cele cinci cântece se
pot descoperi şi zonele de unde acele comunităţi româneşti au venit („pe
drum de anină”) la est de Bug, şi felul cum anume acele cântece au
protejat sufletul membrilor acelor comunităţi sub vremi straşnice, chiar
şi atunci când din considerente de supravieţuire fizică ei nu mai
comunicau în limba română. Astfel aceste 47 de secunde ale cântecului
„Răsai, Lună, decusară”, salvate de echipa monografică a lui Anton
Golopenţia şi multiplicate acum de fiica lui şi de Vasile Şoimaru,
reprezintă metaforic nemurirea sufletului românesc şi ne dau
posibilitate să construim adevărate şi stabile punţi peste marea atât de
agitată a modernităţii globalizate („Cine are fete multe/ Treacă marea
cea cu punte”, spune alt superb cântec descoperit de echipa lui Anton
Gopopenţia la est de Bug). Publicăm aici textul acestui magnific cântec
liturgic românesc (repetăm, definiţia aparţine lui Constantin Brăiloiu),
pentru descifrarea poetico-lingvistică şi filozofică a căruia urmând să
aşteptăm altă oportunitate:
Răsai Lună decusară,
Răsai Lună decusară,
Să se vadă în livadă,
Să se vadă în livadă,
Să cosesc cojoc de iarbă,
Să cosesc cojoc de iarbă,
Să dau murgului să roadă,
Să dau murgului să roadă.
(cântecul poate fi ascultat în format mp3 pe
www.voceabasarabiei.com)
Însă cea mai cutremurătoare descoperire pe care a făcut-o Anton
Golopenţia cercetând comunităţile româneşti de la est de Bug avea să fie
diabolicul mecanism al bolşevizării acelor comunităţi, neputinţa acelor
oameni de a înţelege că ei trăiesc în sărăcie şi subdezvoltare,
nedorinţa lor de a vorbi româneşte cu românii veniţi din România din
teamă că vor fi strămutaţi în România, despre care auzise (de la
propaganda bolşevică) că acolo trăiesc ciobani foarte săraci. Pentru a
re-deschide sufletul acelor oameni Anton Golopenţia a propus un mecanism
subtil, cadourile sub forma unor alimente de primă necesitate (sare,
zahăr, ulei, făină de grâu) care a şi fost realizat de echipă şi a avut
un efect colosal.
Aici trebuie să facem o precizare. Cercetarea evenimentelor istoriei
recente a poporului român, de pildă viaţa şi activitatea mareşalului Ion
Antonescu, sunt de multe ori scoase din contextul acelor timpuri
(tragedia guvernării carliste, invazia comunistă din 1940, răpirea a 30%
din teritoriul României cu peste 6 milioane de cetăţeni, pierderea a
milioane de vieţi omeneşti, impunerea participării la un război mondial
provocat de marile puteri europene, posibilitatea destrămării totale a
statului român) şi puse în actualitate, după nevoile politice şi
etnocentriste ale celui care cercetează trecutul. Aşa şi Mihai Eminescu
a devenit anti-semit sub peniţa unor critici postmodernişti, fără să fi
existat chiar şi termenul „antisemit” în timpul vieţii lui, iar Ion
Antonescu, cu toate păcatele pe care le-a avut (dar ce şef de stat din
acele vremuri de coşmar nu le-a avut?), a devenit „ucigaşul a sute de
mii de evrei şi ţigani în Trasnistria” fără ca să existe urmele acelui
infern, şi fără a se fi pomenit de el la Nurenberg (printre altele, de
ce, oare, Ion Antonescu nu a fost judecat la Nurenberg?). Or, metoda
„cadourilor” despre care este vorba mai sus trebuie privită anume prin
prisma bolşevizării, a sărăciei apocaliptice instalate de bolşevici cu
metoda genocidului necontenit, deznaţionalizare (mai ales prin
necontenită migraţiune), inclusiv a poporului rus, multiculturalism
forţat, colectivizare prin foametea organizată în Ucraina în anii
1931-1942 (declarată recent de Parlamentul Ucrainei genocid), represiile
din anii 1936-1937, cât şi de situaţia specială a acelor teritorii în
contextul războiului pe care cele două regimuri criminale, nazist şi
comunist, îl duceau atunci între ele. Altă nuanţă a acelor evenimente
era şi necesitatea repatrierii acelor comunităţi româneşti sortite
rusificării, metodă folosită frecvent în istorie, iar în acea epocă de
Germania (apoi şi de Israel).
Cercetând comunităţile româneşti de la est de Bug, Anton Golopenţia a
descoperit mecanismul diabolic al bolşevizării acelor comunităţi, aflate
sub teroare comunistă încă din 1917. Fiind un mare cunoscător al
sufletului omenesc, savantul român a conştientizat imediat necesitatea
imperioasă a umanizării prin de-bolşevizare, acţiune „asemănătoare celei
de denazificare” (vezi Ultima carte, 2001, p.155, editată tot de Sanda
Golopenţia). Aşa pachetele cu sare, zahăr, ulei şi făină au deschis
adevărata bogăţie a sufletelor acelor oameni năpăstuiţi de ciuma
comunistă. Foamea, vorba lui Cantemir, i-a făcut muritori, iar potolirea
foamei, vorbitori. Ei au început să vorbească româneşte cu echipa lui
Golopenţia, să o invite în casele lor, să le arăte „bogăţia”, adică
scoarţele şi prosoapele, să se lase fotografiaţi şi „monografiaţi”.
În necruţătoarele interogatorii care l-au şi ucis până la urmă,
comisarii bolşevici s-au interesat în mod special în ziua de 23 martie
1950 anume despre „debolşevizare” şi de modul prin care Anton Golopenţia
se gândea să o aplice în România (vezi în Ultima carte „Sugestii pentru
programul de guvernare al regimului viitor”, p. 156, sau „Acţiunea de
pacificare politică”, p. 157). Atragem atenţia aici asupra faptului că
la 23 martie 1950 era vorba de numai câţiva ani de bolşevizare a
României şi că marele sociolog a putut să descrie atât de precis
mecanismul anihilării fantomei comuniste din mentalul omenesc fiindcă a
cercetat fundamental acest mental în 1941-1943 la est de Bug, în satele
româneşti ce fusese bolşevizate timp de 23 de ani. Gulagul, înfometarea,
împuşcarea inocenţilor fără procese şi fără milă, umilirea prin
utilizarea simţului genetic al supravieţuirii şi chiar băgarea în acest
simţ a ideii că trăind în totală mizerie şi subdezvoltare trăieşti,
adicătelea, în rai, toate astea Anton Golopenţia le-a văzut şi cercetat
la românii de la est de Bug. Fiind şi sociolog, şi economist, şi
filozof, el a intuit că salvarea acelor oameni, apoi şi a tuturor
popoarelor maltratate de bolşevici, este numai „debolşevizarea
asemănătoare acţiunii de denazificare”. Ancheta din 23 martie 1950 mai
demonstrează că algoritmul comunist al bolşevizării a fost atât de bine
conceput de ideologii bolşevici, în special de Vladimir Lenin şi Leon
Troţki, a utilizat atât de bine anumite structuri genetice ale fiinţei
umane, că pentru bolşevizarea efectivă nu erau necesari mulţi ani, chiar
nici multe luni. La 23 martie 1950, în numai 5 ani de teroare comunistă
realizată pas cu pas după scenariile ideologilor de la Kremlin, România
era bolşevizată atât de grav încât salvarea ei se putea face numai prin
„de-bolşevizare”. Trebuie, însă, să subliniem, că urmărind starea
mentalului actual al românilor, atât din România, cât şi din Basarabia
şi Bucovina, despărţiţi iar de la 1 ianuarie 2007 cu ziduri geo-politice
necruţătoare, că acţiunea de debolşevizare despre care vorbea Anton
Golopenţia în martie 1950 încă nu a avut loc. Mulţi din cei care o fac
pe anticomuniştii, inclusiv intelectualii ajunşi la putere şi dincolo,
şi dincoace de Prut, chiar şi politicienii care au condamnat recent
comunismul în România, nu au mers mai departe decât constatarea ororilor
comuniste şi arătarea cu degetul politizat doar a unor „criminali
comunişti”, fără a se cerceta izvoarele bolşevismului şi bolşevizarea şi
fără a se propune şi un mecanism eficace al debolşevizării. Or, acest
mecanism, sau cel puţin părţile lui efective, fusese descoperit de Anton
Golopenţia încă în timpul cercetărilor monografice realizate în satele
româneşti de la est de Bug.
Care ar fi, deci, mecanismul debolşevizării? Ce ar putea ahihila din
mentalul omenesc frica şi umilinţa, subdezvolatrea şi animalitatea,
ignoranţa şi violenţa bolşevică? Felul cum echipa monografică a lui
Anton Golopenţia scoate în prim plan limba vorbită de românii de la est
de Bug după zeci de ani de maltratare fizică şi spirituală, scoarţele şi
cântecele lor străvechi româneşti, obiceiurile calendaristice şi cele
religioase ne arată că mecanismul diabolic al bolşevizării nu a putut
distruge valorile spirituale şi umane de profundis pe care este
construită fiinţa omenească. Frumosul şi mila, legătură mistică,
transcedentală cu Dumnezeu, caracterul de liturghie/missă ascunsă al
acestei legături, redescoperită de Anton Golopenţia şi Constantin
Brăiloiu la românii de la est de Bug, arată şi mecanismul simplu şi uman
al debolşevizării. Recitind azi pe Anton Golopenţia, martirul şi
savantul de geniu, putem spune cu toată seriozitatea că debolşevizarea
poate fi realizată efectiv doar prin revitalizarea fiinţei naţionale,
aşa cum s-a procedat atunci când s-a denazificat şi Germania („Suntem
nemţi, avem tradiţii culturale şi economice excepţionale, deci vom
reînvia, ne vom denazifica şi vom redeveni una din cele mai puternice
naţiuni ale lumii!”). Adică prin umanism.
Un străvechi cântec românesc, un străvechi prosop românesc, un drob de
sare de la Cacica sau Târgul Ocnei purtat pe drumul de anină (nisip) sub
clarul de lună, sunt mai eficace în acţiunea debolşevizării decât toate
tomurile celor care judecă fantoma comunistă doar în vorbe, fără a
întreprinde absolut nimic ca sufletul omenesc să se elibereze din
ghearele ei. Nu facem aici trimiteri prea multe spre realitatea
apocaliptică contemporană a algoritmului Turnului Babel, nu amplificăm
legăturile dintre nazificare, bolşevizare şi globalizare, ci doar
iluminăm în cercetările lui Anton Golopenţia anume algoritmul
împuternicirii fiinţei naţionale ca instrument util, frumos şi subtil al
umanismului ce poate salva şi acest pământ, şi omul ce locuieşte pe el.
Nu intrăm aici în polemică nici cu Martin Heidegger („Doar un zeu ne mai
poate salva!”), dar amintim un vers celebru al lui Mihai Eminescu – „dar
piară oamenii cu toţi, s-or naşte iarăşi oameni”. Pentru fiinţa
spirituală universală acest act, al apariţiei mistice a altor oameni
după ce toţi cei de pe pământ au pierit, e cu putinţă. Pentru omul
trăitor acum pe pământ, a renaşte după dispariţia totală a neamului
omenesc, e cu neputinţă. De aceea este atât de imperios ca în noaptea
care vine, şi ea vine!, să răsară Luna decusară, ca să se vadă în
livadă, ca să putem cosi acel magnific cojoc de iarbă, la care roade
atât de paşnic murgul, atât de necruţător timpul, atât de jucăuş
veşnicia.
ANDREI VÂRTIC
Basarabia
|
Comentarii de la cititori |
-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------
1. Ce doriti sa ne transmiteti?: ''
2. Tema / articolul / autorul:: 'Parere'
3. Numele si prenumele Dvs.: 'Nutiu C-tin'
4. Adresa Dvs. E-mail: 'leopoldor@web.de'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix): ''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil): '0727746127'
7. Textul mesajului Dvs.: ' Ma intreb, in putinele clipe in
care imi permit luxul de a ma departa de ceasul fix al existentei
momentane , cati dintre cei care au putut sa inteleaga , citind
articolul de mai sus , se gandesc de fapt cui ii foloseste aceasta munca
foarte documentata, chiar peste nivelul normal de ingerare al produselor
gasite de obicei pe net. Parerea mea este ca folosesc tuturor(acum, mai
tarziu, cateodata mult prea tarziu ) .
Probabil ca si autorul de drept al multor lucrari in contextul
general al articolului s-a gandit la varianta de a nu fi citite ,
analizate, apreciate, posibil plagiate sau pur si simplu furate. Si
totusi ni le-a transmis, ni le-a dat si poate ca a zis in sinea lui si
" Amin " . ori mai bine zis folositi-l acum, cand vi s-a dat , nu doar
atunci cand intamplator s-a " aninat" de voi, ajunsi la un"aliman".
In fond si la urma urmelor cred ca este caracteristic pentru
romani sa creeze lucruri ce de fapt ei nici macar nu le utilizeaza. Le
da altora fara nici o minima precautie "economica ', pentru ca apoi unul
sau altul sa ni le aduca ca pe niste mari descoperiri sau directii de
dezvoltare de care doar ei ar fi constienti. Posibil sa fie si asta una
dintre menirile noastre, ca neam si popor.
Insa timpul a prins viteza, o viteza ce nu ne mai lasa ragazul de
a fi doar impartitorii a ceea ce avem . Ajungem incet, dar sigur, la
asumarea obligatiei de a fi la randul nostru, ca neam si popor ,
raspunzatori de "gestiunea" ce ni s-a dat. De a-i tine evidenta si
folosul raspandirii ei.
Si asta cred ca nu se poate face decat atunci cand ne vom asuma
cu totii obligatia de a fi romani doar pentru noi, pentru locul si tara
noastra.
Aceasta nu presupune izolare, neintegrare, din contra. Presupune
doar sa ai grija de ceea ce te-a adus pana aici.
Atunci cand vrei sa ai o tara curata o faci in primul rand
pentru ca vrei ca tara ta sa fie curata, nu pentru ca asa ar cere altii
! Atunci cand schimbi ceva, schimbi pentru ca asa merg lucrurile mai
bine, nu pentru ca asa le faci pe plac altora. Atunci cand tu te
consideri si te apreciezi ca om si apartinator unui loc si unei culturi
, facand-o in mod cinstit si adevarat, ceilalti te vor "europeniza "
fara sa le ceri.
Nu tanjirea dupa " ocuparea unui loc la coada " ne va ajuta sa
mergem inainte. Doar asumarea locului real si pentru care trebuie sa
muncim din greu sa-l pastram ( nu ma refer aici la casa, masina sau
piscina ) ne va aseza intr-o scara valorica general valabila peste tot.
Posibil sa para ca divagatia nu-si are locul pornind de la
miezul articolului de mai sus. Insa , in sensul celor spuse mai inainte,
limba romana este o limba veche , bogata, una dintre cele mai vechi
limbi din Europa in primul rand pentru noi, romanii , gestionarii ei.
Cand noi, romanii, vom gandi si o vom aprecia la nivelul ei, insa doar
pentru noi, nu pentru altii, ceilalti se vor grabi sa o europenizeze.
Aici e punctul de legatura cu articolul .
Dar nu va grabiti sa jubilati ! Aceasta nu inseamna decat mai
multa grija si responsabilitate pentru noi.
|
