Evenimentele şi comentariile din jurul datei de 15 martie mi-au reamintit în repetate rânduri de sintagma imprimată din copilărie maghiarilor, determinându-le, de obicei pentru întreaga viaţă, perspectiva din care îi privesc pe români – „popor de slugi“. Ea a reapărut în prim plan, alături de alte „drăgălşenii“ la adresa poporului român, în ultimele şase luni, pe milioane de hărţi, steaguri, declaraţii, chemări, etc., până şi pe hârtia de împachetat, răspândite în Ardeal de promotorii enclavizării etnice şi organizatori ai evenimentului din 15 martie, fără ca unui singur, fost sau actual, preşedinte, ministru, procuror, poliţist, politolog, etc. român să i se fi încruntat măcar o sprânceană.(Adevărul de Cluj, 9 martie 2006)

   Recapitulând performanţele reprezentanţilor poporului român, nu este greu de constatat, oricâte „circumstanţe atenuante“ şi „motivaţii“ s-ar aduce, că aceştia se complac fără remuşcări sau stingheriţi de „anormalitate“, în acest rol. Cea mai bine informată persoană din stat, care le vorbea românilor de demnitate şi domnia legii, îl invită la Cotroceni pe primarul Odorheiului, rasist cunoscut prin manifestările sale nu numai în România, ci şi în Elveţia şi Franţa (datorită scandalului provocat prin atacurile abjecte atât la adresa bisericii greco-catolice, a românilor în speţă, cât şi a Fundaţiei „Basel Hilft“). Îl onorează întoarcându-i vizita pentru a-i mulţumi că nu a proclamat „autonomia“ secuilor ( de fapt „independenţa“ faţă de statul român) ci numai „manifestul“ prin care cereau acelaşi lucru. Nu comentează nici ceea ce a spus Tökes la Odorhei („ne-au luat pământul, să ne dea autonomia“- deşi prin „retrocedările“ a sute de mii de hectare de pădure „secuilor“ li s-au refăcut condiţiile composesoratelor strict etnice, specifice zonei în evul mediu); nici declaraţia involvării Bruxelles-ului în chestiunea autonomiei sau, a condiţionării intrării României în UE de către Budapesta. Defilează prin faţa statuii „secuiului de fier“ (zis rătăcitor), fără să observe că, deoarece oficial a fost interzis, acesta reproduce trăsăturile lui Wass Albert (după constatarea, remarcată nu numai în România, ci şi de ziarele maghiare, vezi „Magyar Nemzet“, 24 mai 2004). Uită să-l întrebe pe primarul purificării etnice cum se simte purtând pentru prima oară eşarfa tricoloră şi nu găseşte de cuviinţă să spună un cuvânt despre discursul negru de resentimente ale vice-premierului şi preşedinte UDMR, adept declarat, împreună cu Şeful delegaţiei României la Bruxelles, al aceluiaş mare patriot maghiar Wass Albert (ale cărui merite - rasist criminal condamnat atât în ţară cât şi în străinătate - sunt binecunoscute).

   Aprecierile şi laudele pentru diplomaţia cu care Preşedintele a dezamorsat un eventual conflict (cine a crezut în zecile de mii de vadimişti gata de luptă?), şi pentru cum le-a spus-o secuilor : „veţi avea atâta autonomie cât va avea şi Craiova“, au fost aproape unanime. Ca şi cum toţi aceştia n-ar fi ştiut ce înseamnă „autonomia secuiască“, indiferent de legile româneşti şi declaraţiile Preşedintelui. Unii politologi (nu de mult consilieri ai lui Vadim), care au întotdeauna lucruri foarte inteligente de spus, afirmă că tensiunile legate de problema autonomiei ( „secuieşti“ dar cu maghiari puri) sunt datorate „intoleranţei româneşti şi grabei maghiarilor. Pentru că de fapt subsidiaritatea, autonomia, totul, şi în acest caz, ar fi normale şi democratice.“

Dacă n-ar fi rămas la generalităţi şi ar fi precizat, adăugând celor de mai sus inevitabila diferenţă specifică, potligologul ar fi ajuns la „democraţia etnică“ bazată pe rasă. În cazul căreia nu ne îndoim că între secui şi maghiari, de mult un trup şi un suflet, va exista înţelegere şi egalitate deplină, dar numai atât. De aceea suntem tot atât de convinşi că în „secuime“, atâta timp cât Wass Albert va fi idolul, iar promotorii filozofiei acestuia unii ca Szasz Jenö, Tökes, Marko sau Frunda nu vom putea vorbi de democraţie.

   A te preface că nu ştii aceste lucruri face parte din mentalitatea de slugă. Dacă Preşedintele ar fi fost ceea ce afirmă admiratorii săi, ar fi cerut de mult instaurarea legii pe întreg teritoriul României şi mai ales în inima ei, în interiorul curburii Carpaţilor. N-ar fi permis etniciştilor fanatici să zburde nestingheriţi nici la Bucureşti, nici în Covasna şi Harghita şi nici la Bruxelles. Şi n-ar fi ajuns să se-mbrăţişeze nici vesel şi nici diplomatic cu ei, la Cotroceni sau în oraşul luptei pentru puritatea sângelui. Dacă cel dintâi slujitor al statului ar fi abordat conform imperativelor interesului naţional şi a prerogativelor Sale, problema, şi dacă respectul Constituţiei şi Legii ar fi devenit insuportabile pentru UDMR, acesta hotărând ieşirea de la guvernare, Preşedintele avea alegerile anticipate, pe care le dorea. Iar dacă de teama unor alegeri anticipate, în care, fără ajutorul frăţesc al PSD, risca să rateze pragul fatidic de 5%, UDMR ar fi hotărât să rămână la guvernare, n-o putea face decât condiţionat de renunţarea la politica strict etnicistă, de şantaj şi provocare. Dacă Preşedintele ar fi fost…

   Un alt eveniment al lunii martie, ce pare a trece aproape neobservat, este modul incredibil în care găsesc de cuviinţă să trateze Biserica Ortodoxă Română, alţi reprezentanţi de frunte ai poporului român, tandemul alcătuit din premier şi ministrul de externe. Pentru a-şi justifica cedările în faţa şantajului Budapestei privind chestiunea „Gojdu“, aceştia încearcă prin presiuni nedemne să smulgă BOR, proprietarul de drept, acceptul la un târg murdar. O spune „nevinovat“ (la TVRi) unul din susţinătorii celor doi miniştrii, D-l Armand Goşu, redactor la „22“. Domnia sa se arată foarte afectat de faptul că BOR nu înţelege avantajele, logica aranjamentului, deoarece „dacă afacerea nu iese aşa cum vrea Budapesta şi cum au promis Tăriceanu şi Ungureanu, relaţiile maghiaro-române vor avea de suferit şi intrarea în UE ar fi periclitată.“

   Logică tipică celor pregătiţi să intre în UE în patru labe, târâş, este logică de slugi, logica celor care găsesc „avantaje“ într-un aranjament nedemn, de circa un miliard de dolari, în detrimentul românilor ortodocşi ( peste 85 % a populaţiei din România). Cei mai îndreptăţiţi să răspundă acestei logici perverse, sunt desigur românii obişnuiţi, şi sper că nu o vor face doar ortodocşii, pentru a dovedi tuturor şi mai ales aleşilor investiţi cu dreptul de a servi poporul român, că nu sunt şi nu pot fi trataţi drept slugi. „Urii de sine“, „frivolului scepticism naţional“, „laşităţii, nepăsării, arbitrariului“, „lipsei de substanţă, laxismului inimaginabil, inconsistenţei generalizate“, „gelatinei“, lipsei unui „minim de caracter“ (Cioran), sper ca majoritatea românilor să le servească o lecţie de verticalitate. Pentru a-şi regăsi speranţa într-un parlament curăţat de găştile complice ale dispreţului şi urii faţă de ei.

 

Gheorghe Olteanu

Germania

20.03.2006