|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
ROMÂNIMEA SANS FRONTIČRE Eugen EVU Impresii si pareri personale in FORUM
Germenele conceptului de „patrimoniu” cultural, se cultivă încrucişat cumva şi mă simt atras de a dialoga prin internet cu oricine vorbeşte deschis superior, empatic. Cred în lucrarea noastră, catedralică, cum ar spune Artur, a scrisului românesc de pretutindeni. Poate că în dimensiunea cosmică a literaturii române, va pogorî Paracletul care să stârpească şi-n interior şi în exterior stihia dihoniei extraculturale. Altfel ca nişte livezi sănătoase, dar prădate de omidă, înflorirea şi înnoirea necesară în veac, s-ar sălbătici.. Aproapele nostru înstrăinat în propria-i ţară, are de meditat cum dealtfel şi aproapele cel de departe, dar semen al nostru „Agero” este, într-adevăr, o revistă modernă, care ne poate reda o anumită coerenţă, deteriorată şi înainte de 1989, trenând şi după într-o interminabilă gălăgie neserioasă. Revista este una de mare impact, un veritabil Forum înălţat, care sensibilizează cum văd, tot mai mulţi scriitori români, inclusiv generaţia înnoitoare, vitală pentru noi toţi, dacă avem rezervele sufleteşti de a continua. Ceea ce arde în această revistă, este fapta sacrificială, dăruirea energiilor proprii,cu avânt altruist, pentru nobleţea simţirii româneşti, cea de vârf, „de sub clopote, de sub vulturi, de sub stele”.
Tot în Germania, dar la Bonn, ani buni, Alexandru Lungu şi doamna sa Vera, au editat o vreme excelenta revistă „Argo”, recent preluată de echipajul mai tânăr, sub genericul „Galateea”, de soţii Anca: o revistă – atelier, elegantă, deschisă întregii diasporei româneşti din lume, mai ales generaţiei şaizeci şi şaptezeci, solidare prin ţinte estetice, în orizont post-modernist. Cer scuze celorlalte grupări, orientări, ori individuale fapte literare, de care nu ştiu. Cred că noi ne putem regăsi inclusiv prin cei dinafară, detaşaţi, deseori mai limpede văzători a ceea ce suntem în propria noastră ţară. Poate că n-ar strica şi piperul unor polemici, în limita bunului simţ şi fără insulte, dar cu scop curativ, catarsic şi exorcizant , dacă e cazul! Nu cu ghioaga, ci cu ascuţimea elegant ă a floretei.
Observăm că mai ales în mediul cultural german, dar şi american, canadian şi australian, literatura română prinde rădăcini. Probabil pe asolamentul spiritual pe care au altoit sintonic, încă Maiorescu, dar au altoit dihotomic Lovinescu, precum şi pleiada de mari exilaţi antebelici. Desigur, cealaltă dimensiune sintonică, filiera franceză, ca să zic aşa, scrisul nostru s-a integrat altfel. Poate că va trebui să medităm comparatist, la această ecuaţie binară: cultura scrisă şi arta franceză pare a înghiţi valorile adoptive, bunăoară românii originari ca Eliade, Cioran, Brâncuşi, Enescu, Ionesco, pledând pentru „împatriere” neaoşă, adică asumându-i propriei lor culturi. E măgulitor, dar şi abuziv şi amar, poate că bunăoară Nicolae Breban, dar şi Pauld Goma, mă vor înţelege. De ce nu şi Gheorghe Grigurcu? Mai ales domnia sa, căci dinspre Dâmboviţa nici o nădejde, vai! Interesant ar fi să dialogăm în acest sens şi cu revista fondată de Călinescu, „Jurnalul Literar” zidită bine acum de o veritabil Pleiadă a greilor francofoniei româneşti.
Ideea – axiomă de sans frontiėre, s-o recunoaştem, dinspre Paris radiază, fertilă şi acutizată azi de conceptul globalizării. În acest sens, literaturile noastre sunt pionierii după fractura post babiloniană! Limbajul primordial, astfel, pare a se restructura prin ontologica sa forţă, a divinului, a revelaţiei. Revenind însă la cei ce „îl nasc pe Dumnezeu în Exil” (ovidiană parabolă!) văd că scriitori români din Germania, parţial saşii şi şvabii originari de la noi – par să fie mult mai ataşaţi, adică de profunzime paideumatică, de patria lor, limba română! Chiar dacă uneori, vorba lui Schlesak, este a doua patrie. Căci, poetizând un pic, inima umană are două odăi, auricul şi ventricul, Iar aorta este râul de legătură cu ancestralul şi astralul. Daţi-mi voie să gândesc poetic, să îmi gândesc extazul, cum splendid şi măgulitor, mă definea recent marele poet şi critic Paul Aretzu ( Viziuni critice, ed. Ramuri, 2006).
Mărturisesc că printre ei, am chiar câţiva prieteni, le cunosc nu doar opera, ci şi viaţa, mai ales cea sufletească. Dealtfel, aceasta transpare ca în cristale, uneori tulbure, căci şi cristalele pot fi rănite, alteori limpezi, transparent, opaline. Metaforic zicând, arta lor îi oglindeşte din interioritate, iar dacă au un climat mai însorit, şi strălucirea prielnică, ne bucură simţurile şi ne încălzesc.
Poeta originară din Brăila, Magdalena Constantinescu-Schlesak, este un astfel de cristal melodios, poezia ei captează şi bucuria fiinţei, dar şi un sclipăt valpurgic ori unul de bocet cu melos originar, o poezie care tânguie cu un grecesc tragism, dorul de acasă, cu sfâşietoare accente bacoviene. Un ezoterism ce vine din magicul substrat al bizantin. De ani buni, o corespondenţă literară unică, a înflorit cumva simpatetic, în două cărţi bilingve, în care sunt „montate” şi alte nume preţioase ale liricii române, germane, croate, române din diaspora,etc.
Această prietenie se răsfrânt bucuros, altruist, exigent, şi asupra unor poetese românce cărora fundaţia „Novalis Kreis” din Műnchen le-a acordat anual premiile pentru poezie sub egida Uniunii Scriitorilor a dlui preşedinte al U.S.G. Bavaria, Robert Stauffer. Ştiu că există la Freiburg, şi la Berlin, scriitori care editează publicaţii în româneşte, unii tonal mai radicali, alţii mai ponderaţi, dar cred că unde e bună-credinţă, polemica are efecte de dorit. Voi scrie, dacă voi avea timp, istorioarele acestor prietenii. Ceea ce vreau acum să spun este că aceşti confraţi ai noştri sunt statornici în a scrie româneşte, pentru ei, patria a rămas limba română.
Desigur, vă amintiţi că Nichita Stănescu, într-o superbă sforţare de autodefinire, îşi exprima Ars-Poetica astfel: „Patria mea e limba română”! Am găsit acelaşi enunţ pragmatic, la un mare francez, aşadar e vorba de un plagiat, francezul are prioritatea. Există şi aşa zisa „falsă memorie” - capodopera lui Baudelaire „Albatrosul” - are în „Albatrosul ucis” al lui Labiş, tot o capodoperă, una parafrazică. Să nu dăm cu parul, chiar dacă Nichita a fost şi cam „roşu vertical” de nevoie, ca mulţi alţii. Adevăratul proces îl va face timpul, căci noi nu suntem japonezi, nici seppu-ku, nici harakii nu ne facem. O fi bine, o fi rău? Stilul parafrazist, fără ghilimele, este dealtfel frecvent, e un simptom al contaminării culturilor, etc. Opinez că un Mircea Cărtărescu, de pildă, este prin structura lui parafrazist, n-am zis eclectic. Aşa a fost şi Marin Sorescu, şi alţii.
Patria scriitorilor români din lumea occidentală, s-a re-calibrat şi ritmicizat în pulsaţie literară mai amplă. Cărţile lor vin şi acasă, sunt scrise şi editate (şi) în ţară, pentru noi, nu doar în cercurile minoritare din Occident .Este enorm de important pentru noi, dacă ne-am traduce reciproc, unde e cazul valoric, pentru a dezpovăra lucrarea celor specializaţi în asta, inclusiv a depăşi monentele de clientelism, uneori imorale. Acel altruism românesc unic, nu a fost distrus de egoismul specific culturilor dezvoltate, din mediile capitaliste performante. Bunăstarea materială diminuează altruismul, efectul alienării individului în capitalism, este unul care duce deobicei la radicalism, ori la uitare de sine pe memoria lungă.
Dieter Schlesak, rezident în Italia şi în Germania - un important scriitor, poet şi filozof, dar şi excelent antologator de lirică românească şi germană, scrie în mod unic despre drama de a avea doua patrii: el fiind originar din Sighişoara, german român, scrie tot româneşte, deoarece limba română îi este cea natală, poate şi deoarece lexiconul nostru este bogat, plastic, esenţialmente de substanţă lirică, aş zice transmutabilă, prin alchimia sufletului.
Andrei Zanca, el însuşi de o forţă expresivă rară, este omniprezent şi în revbistele românilor din exil, dar şi acasă, unde memoria lui spiritualizată teribil, se „repatriază” cu un sfâşietor şi luminos fascicul, ca al unei stele îndepărtate, galbene, sau dacă vreţi ca un lămpaş pe loitrea nopţii, sub cerul Ardealului natal.
Teresia B. Tătaru, originară din satul Nădăştia de Sus, de lângă mănăstirea Prislop, scrie într-o românească ultra-fidelă grafiei antebelice, cărţile ei sub aspect stilistic, cultivă unic grădinile semantice ale identităţii paideumei natale, Haţegului şi Maramureşului. Drama strămutării, a evadării din îngrădirea totalitară, îi este imprimată în fiece roman, ori carte de memorialistică. Militantismul nuvelisticii ei, dar şi a unora dintre evocările erei stalinist-dejiste, este unul al vredniciei acelei generaţii ce îşi numără tot mai puţini corifeii. O venerabilă Doamnă a literaturii noastre, a Memorialului Durerii , dar şi al Neuitării.
Florentin Smarandache, un „oltean de poe-matematică” celebru prin paradoxismul pledat universitar în toată lumea, a sărit pârleazul cândva, via Turcia , lagăre şi avataruri pe care le descrie în câteva cărţi, cu un umor absolut unic, dificil traductibil. Prodigios, chiar exotic, acest scriitor a reuşit să umble prin lume, nesăţios de cunoaştere, pasionat de alte zări culturale, dar mereu acasă prin felul cum simte, scrie şi strigă „Cucurigu”, către Oltul lui Goga, remember: poetul ardelean strecura ideea că „la nevoie, chiar Oltul s-ar muta în altă ţară”. Paradoxismul lui Smarandache mă inspiră, mă distrează, mă incită, aşa că îi dăruiesc o sintamă numai pentru el: Florentine, tu eşti cel mai mare „OltoDox” din lume! P.S. De ce nu te decizi să edităm o carte–n duet, la Hunedoara, măi Neamule? Cu talentul ambilor, dar cu money din New Mexico, pardon, Lexico City, via Gallup!
Despre poetul originar din Alba-Hunedoara, Martin Szegedi, îmi rezerv deocamdată doar nominalizarea. Şi adevărul uitat de cei ce-l premiaseră la „Facla”, în anii ’7o, dar nu i-au mai editat cartea „Plecarea poeţilor” nici până azi, căci a emigrat. El scrie poezie de fulgerare metafizică, într-o limbă română de mare forţă, una ancestrală.
O mare surpriză pentru mine, şi nu numai, este scriitorul originar din Braşov, Victor baron de Coroianu, care trăieşte în Germania, dar a străbătut planeta, într-un mod fascinant. Cărţile sale sunt de-a dreptul patrimoniale, romane, memorialistică, evocări unice. Prin cea anume? Prin aceea că peregrinările în America Centrală, California, Noua Zeelandă, Polinezia Franceză, Australia şi unde, Doamne, n-a umblat acest prolific doctor de suflete ( specialitatea universitară fiindu-i de medicină şi psihologie), s-au transfigurat cuceritor în mii de pagini scrise româneşte, cărţi şi articole prin publicaţiile de pretutindeni. Categoric, Victor B. Coroianu este un scriitor a cărui operă strigă spre Carpaţi, cu acel altruism ce nu poate muri, cum scriam mai sus.Nu văd nimic paradoxal în această non-dimensiune a sufletului românesc. Văd, dimpotrivă, nobleţea ce se susţine din titlul de nobleţe, şagunian, al unui patriot de viţă veche. Cel puţin trei dintre ultimele-i cărţi, editate la Cluj şi Baia Mare, sunt referenţiale major, însă este nu trist, ci ruşinos că relicvariul scufundat al dirijismului, de tip „Sinteze”, umbra cenzurii ceauşiste, ne face să ignorăm o mare prezenţă a literaturii noastre.
Ei bine, am scris aici doar de câţiva dintre românii care ne reprezintă cu mare cinste pe alte meridiane şi nici vorbă a-şi fi uitat patria, acea „patrie din limba română”, patria fiecărui scriitor, din limba lui originară. Românii pot exporta prin excelenţă o mare literatură!
Nici numele şi opera distinsei poete şi romanciere Mariana Zavati Gardner, din Anglia, nu este cum se cuvine cunoscut în ţara de origine. Dealtfel, precizez că eu, nici pe departe, nu cunosc zecile, poate sutele de scriitori care ne reprezintă cu mare cinste, prin valoarea lor pe alte meridiane. Cei invocaţi de mine aici, astflel, sunt doar câţiva ce m-au onorat a-i cunoaşte în aceşti ultimi ani şi colaborează la revista „Nova Provincia Corvina” ori la alte reviste literare din ţară. Oriunde vor fi, tot acasă vor fi receptaţi mai sensibil, risc acest truism.
Un loc special, lapidar acum, îl probează din Italia (Sicilia) eminentul animator internaţional al culturi de expresie neolatină, prof. Angelo Manitta, cu editura, revista şi antologiile sale, în care de o vreme sunt promovaţi şi scriitori români din ţară. Şi francezii au numeroase fundaţii, publicaţii, grupări, sensibile la scrisul românesc, nota bene.
Per conclude, eu ştiu una şi dreaptă: suntem datori, ca scriitori ce trăiesc acasă, în teritoriu, să pledăm mai eficient reintegrarea urgentă a acestora, dacă ei o doresc (!) în Uniunea Scriitorilor din România. Se pare că dinspre Forum-ul nostru, nişte domni pe care i-am ales recent a ne servi interesele în ţară şi-n lume, nu răspund cererii repatrierii antume a lor, prin înscriere recuperatorie, prin operă, inclusiv. Poate filialele Uniunii, sensibile în acest sens, vor deschide porţile: nu pentru „fiii risipitori”, ci pentru conştiinţele care, să recunoască cine se simte (!), au fost mai autentice, neduplicitare, ba s-o spun mai OltoDox: mai necurvite.
Pseudo-post scriptum : Cum l-aş uita pe prietenul George Roca, ori pe Raymond al său, din Australia, care îmi reiese în cale tocmai prin lucrarea adiacentă a dlui Hetco et compania? Dar despre el şi mersul lui aparte pe câmpul geo-energetic de la antipozi, voi scrie Altundeva.
Eugen EVU Iunie, 2006 Hunedoara
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
