RUŞINEA DE A FI ROMÂN

Prof.Vasile Duma

Auzim tot mai mult în ultima vreme expresia „Mi-e ruşine că sunt român!”, rostită de oameni simpli, dar şi de  cei cu o pregătire superioară, de  cei care îşi duc traiul de zi cu zi aici în ţară, dar şi de cei care au ales să câştige o pâine dincolo de graniţe, peste tot în lume. Am decis să scriu despre acest subiect pornind de la un articol al lui Mircea Eliade din perioada interbelică intitulat „A nu mai fi român!”, din care transcriu câteva rânduri: „A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc.”  Să fie vorba şi acum de o modă sau e vorba de altceva, mult mai serios(şi mai grav), apărut în peisajul nostru spiritual? Ce anume îi determină pe români să regrete apartenenţa la neamul românesc? Se ştie că românii nu au avut niciodată o părere prea bună despre ei înşişi, simţindu-se mai prejos altor neamuri, socotind că dintre toţi, noi românii  întruchipăm ce este mai rău, toate defectele umane fiind prezente în firea românului, dar acum asistăm la o adevărată avalanşă de „ lepădări” de ţara natală şi de tot ce este românesc. Cei plecaţi „dincolo” sunt, în marea lor majoritate, decişi să nu revină în ţară, cel puţin în viitorul apropiat, invocând mai ales motive de ordin economic. Cred însă că nu acestea îi fac să le fie ruşine că sunt români. Altele sunt adevăratele cauze, unele mai vechi, altele mai noi.

Românul este şmecher, un post de televiziune promovând luni în şir sintagma „şmecher de…”, pentru a arăta felul cum unii conaţionali încearcă să treacă prin viaţă ocolind legile şi normele bunului simţ. „Calitatea” de a fi şmecher trebuie pusă neapărat în relaţie cu cea de „ a fi deştept”, aici cu sensul de a te descurca, de a obţine avantaje materiale, profitând de anumite carenţe legislative şi „pile” (vezi „băieţii deştepţi” din energie, din gaze naturale, etc.). Românul este apoi descurcăreţ, greutăţile vieţii îl înspăimântă, dar nu îl duc la disperare, căci ştie că o va scoate el cumva la cale. Aşa a fost şi pe vremea „împuşcatului”, când nu se prea găseau de-ale gurii, dar pentru aia „ nimeni nu a murit de foame”(cum auzim adesea spunându-se).

Sunt acestea motive care să ne facă să ne fie ruşine că suntem români? Nu cred, cel puţin atâta vreme cât totul se desfăşoară în interiorul poeticului „ spaţiu mioritic”, la porţile Europei, în Balcani, unde totul este posibil. Cum însă românii sunt azi peste tot în lume, nu se mai mulţumesc să se raporteze doar la ei înşişi, ci şi la ceilalţi, de dincolo. Atunci iese la iveală amploarea fenomenului „ românesc”. În 2007, când am fost primiţi în UE, auzeam pe mulţi spunând că lucrurile se vor schimba şi la noi, în timp ce câţiva mai mucaliţi afirmau că mai degrabă schimbăm noi Europa, decât să ne schimbe ea pe noi. Se pare că aveau dreptate. Românii s-au risipit peste tot în Europa, dar, în afară de euro şi de maşini, nu au prea  adus mare lucru în ţară. Toţi vorbesc admirativ despre viaţa din Occident( disciplină, ordine, curăţenie, respect, etc.), dar, odată întorşi în ţară, revin la vechile obiceiuri(ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim, ca să nu mai vorbesc de gunoiul aruncat peste tot, cu ocazia ieşirilor la un grătar la iarbă verde). În schimb, românii au „exportat” în Europa toate relele cu putinţă: furturi, jafuri, crime, violuri, prostituţie, cerşetorie, etc., de parcă s-ar fi deschis o cutie a Pandorei, românii fiind „campioni” la tot ce este condamnabil într-o lume civilizată. Pentru românul onest, indiferent unde trăieşte, acestea sunt palme care îl fac să roşească, care îl dor mai mult decât munca, de multe ori istovitoare, decât dezrădăcinarea, viaţa dusă printre străini şi nostalgia după „iarba verde de acasă”. A fi arătat cu degetul ( uneori chiar la propriu), pentru simplul fapt că aparţii unui neam care este sinonim în media de pretutindeni cu delincvenţa, este un preţ pe care mulţi români îl plătesc pe nedrept, determinându-i să adopte această atitudine de renunţare  la România. Cum? Devenind cetăţenii altor ţări. În urmă cu 30 de ani am întâlnit în Roma o familie de români. Intrând în vorbă cu ei, mi-au spus că sunt români, dar nu sunt din România. Atunci am pus această desprindere de România pe seama regimului comunist al lui Ceauşescu, dar acum sunt convins că erau şi alte motive, deşi românii încă nu împânziseră Europa şi nu-şi etalaseră „calităţile”. Atunci existau, cred, două tipuri de români: cei din ţară, cărora Occidentul le plângea de milă sub regimul lui Ceauşescu, şi cei de dincolo, cunoscuţi printr-un Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu, Ilie Năstase, Nadia Comăneci, etc. Acum, românii sunt, pe nedrept, toţi o apă şi-un pământ, văzuţi numai prin prisma „ţiganilor”, cum sunt catalogaţi „en gros”. Nu contează calităţile individuale, contează că şi tu eşti român, ca cel care a comis o crimă, un viol, un jaf, etc. Astfel stigmatizaţi, românii, cel puţin cei de dincolo, duc o luptă teribilă pentru a promova o altă faţă a României. Din păcate, noi, cei de aici, nu îi prea ajutăm. Dimpotrivă, le furnizăm numai şi numai veşti rele( şi tot mai mult „material” de proastă calitate). În loc să o ducă mai bine, românii o duc tot mai rău-ca la noi, la nimeni! Şi atunci, pe bună dreptate îşi spun străinii: iată de ce sunt aşa, fiindcă nu sunt în stare să-şi facă ordine nici acasă. Şi primii vinovaţi sunt oamenii politici. Dar şi ei sunt români! Şi   atunci…?!         

Prof.Vasile Duma 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com