Ruşinea de tine însuţi - „Ne-am împăcat
cu istoria!
Ion Măldărescu, Agero
„Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar
trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un
gram de iubire ca s-o înţelegi.” (Nicolae Iorga)
Trăim parcă după legea haosului, într-un fel de „Bellum
omnium contra omnes”.[1]
Istoria se repetă şi, din păcate, majoritatea
românilor nu învaţă din erorile comise. Cea mai mare ruşine
este aceea pe care n-o vede nimeni: ruşinea de tine însuţi.
Câte popoare s-au mândrit cu victoria inamicului, cu faptul
că teritoriul le-a fost cucerit, că ei au devenit slugile
cuceritorilor, că bogăţiile pământului lor au luat calea
străinătăţii? Suntem daci, dar i-am proslăvit pe romani,
lăudându-ne chiar cu originile daco-romane. Din ţara asta au
furat şi turcii şi ruşii şi austriecii şi... După Al Doilea
Război Mondial, la marile mitinguri şi parade era afişat
sloganul omniprezent şi mult preaslăvit: „Stalin şi poporul
rus, libertate ne-au adus!”.
La ordinele nu ştiu cui (ştiu,
totuşi!), ne-am ucis conducătorii cu sânge rece. Pe
trădătorii de ţară i-am aşezat în fotolii ministeriale, i-am
făcut comandanţi ai Armatei Române, iar ei au dat ordin să
fie mitraliaţi tinerii propriei oştiri. Necinstind onoarea
militară, le-au lăsat trupurile neînsufleţite să zacă în
zăpadă, pe caldarâmul îngheţat al străzilor şi le-au agăţat
eticheta „terorişti”, unii i-am scuipat, alţii şi-au uşurat
vezica pe feţele lor. Nimeni nu a dat socoteală nici pentru
crimele comise, nici pentru batjocorirea celor care au
slujit sub drapel. De pe steagul ţării s-a decupat vechea
stemă, vezi, Doamne, brazii, sondele, spicele de grâu
simbolizau comunismul... şi ne-a plăcut, ba chiar ne-am
fudulit cu marea ispravă.
De-atunci, nu mai avem stema ţării
pe steag, confundându-ne simbolul cu al unui stat african.
Pe vremea împuşcatului, după emiterea unei teze,
măscăricii se repezeau să-i înalţe, la nesfârşit, osanale,
fie că ideea emisă era bună, fie că nu. Astăzi, aceeaşi
poveste. Cineva a dat un ucaz şi toată „floarea cea vestită”
a Parlamentului României, secondată de corul robilor a
repetat, precum papagalii, porunca dată. S-au repezit ca
oile lui Panurge să facă plecăciuni în faţa unei fantome
pătate a trecutului, sub deviza „Ne-am împăcat cu istoria!”.
Ecranele televizoarelor au fost invadate de documentarele de
televiziune rearanjate din timp şi adaptate
cerinţelor de moment. Imul regal a făcut să vibreze - cam
răguşit, ce-i drept - membranele difuzoarelor, iar imaginea
fostului monarh a umplut ecranele televizoarelor. Nu
comentez respectul datorat unui om aflat la vârsta
senectuţii, ci nemeritatele elogii aduse fostului monarh.
Constat cu amărăciune aplicarea dublul criteriu de judecată:
„pentru unii mumă, pentru alţii, ciumă!” Este
nedrept! Principalului responsabil al suferinţelor Neamului
Românesc de după Al Doilea Război Mondial i se înalţă astăzi
osanale, trădarea de la 23 august 1944 a fost transformată
în virtute, în vreme ce asistăm impasibili la spectacolul
repunerii la zid a adevăraţilor eroi ai Neamului Românesc.
Ne lăsăm în bătaia vânturilor care „bat aici, din veac în
veac, la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor.[2]
„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”
Morţii noştri se răsucesc în mormânt - nu toţi, unii nu
au avut parte nici măcar de atât - acultând discursul
Senectuţii Sale în Parlamentul României. Ca tot „românul,
imparţial”, ajuns la vârsta înţelepciunii… „prin graţia
lui Dumnezeu şi voinţa naţională... La toţi de faţă şi
viitori, sănătate!” Mihai, fost Rege al României a
glăsuit: „A sosit momentul, după douăzeci de ani (mai
corect spus, după 67 de ani - n.a.), să avem un
comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile
trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv,
agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în
instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult
aminte de anii dinainte de 1989.” [...] „Se cuvine să
rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între
noi şi cu vecinii şi cu fraţii noştri,[3]
să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.” Nu
cunosc cine i-a „sugerat” discursul, dar nu trebuie să fii
exeget al lui Nostradamus pentru a decripta sensul mesajului
şi preferinţele-îndemn ale fostului rege, „către popor”,
pentru următorul circ electoral.
Cine beneficiază astăzi de marea nedreptate comisă de
aşa-numitul „Tribunal al Poporului”? De ce nu chemăm „Trecutul
la judecata Istoriei!”. Sunt întrebări la care nu trebuie să
aşteptăm răspunsuri, atâta vreme cât soarta românilor o hotărăsc
alţii! Un tânăr afirma deunăzi: „Am doar 29 de ani şi nu am
prins mai mult de 7 ani în comunism, dar după ce m-am documentat
o perioadă am ajuns să cred că onoarea şi mândria de a aparţine
unei naţii sunt mult mai preţioase decât libertatea de exprimare
fără ecou. Înainte de ’90 eram mai liberi decât astăzi, mai
independenţi dar nu am priceput!” A avea o părere proprie,
alta decât cea de „bon-ton”, nu înseamnă decât îndrăzneala
exprimării concrete a demnităţii umane. Apreciez drept
pertinentă părerea tânărului - mai realistă şi mai demnă decât a
multor demnitari şi profitori ai momentului ’89. Nu sunt nici pe
departe fan al unor anumiţi domni elitişti, dar faptul că nu
s-au prezentat cu plecăciuni la picioarele matusalemicei
fantome, atestă că bunul simţ încă mai funcţionează în România.
Unii au demnitatea ambiţiei, alţii a situaţiei sociale, puţini
însă au demnitate propriei persoane. „Jos pălăria” în faţa celor
ce nu s-au prostituat, asemenea gloatei demnitarilor, robotizaţi
şi „împăcaţi cu istoria”. Eroii sunt ucişi, trădătorii
preamăriţi! Întreb... retoric: unde-i demnitatea poporului
român?!
