Sadismul şi "omenia"
Din
seria şi volumul în pregătire "Omul ca maşina"
Dr.
Dimitrie Grama, Danemarca
Impresii si pareri personale in FORUM
Este
zguduitoare din punct de vedere moral lectura textelor domnului Mihai
Rădulescu, (n.n. "Istoria Literaturii Romane de Detenţie".) Citind
aceste texte, putem fără nici o greutate să facem o călătorie imaginară
în lumea adevăratei terori, cea creată de comunişti, ( oameni
printre care am trăit), altor oameni, opuşi ideologic. Aici nu este
vorba de o teroare fantezistă de tip "science fiction", ci de una
veritabilă şi reală ce a existat şi ce constituie o temă ce nu mai
trebuie tabuizată. Este vorba în scrierile dl. Rădulescu de un scenariu
al groazei, în faţa căruia încercările futile ale cineaştilor de a reda
realitatea detinuţilor politici din diversele lagăre comuniste sau alte
încercări de a produce groază, par doar nişte redări "folclorice" a unor
obiceiuri locale arhicunoscute.
Adeseori, epitetul "bestial" dat actelor de tortură sau
cruzime, indiferent de segmentul istoric, mi-a creat o confuzie
existenţialistă, deoarece încercam să identific aceste acte cu bestiile
care convieţuiesc acest pamânt împreuna cu Omul. Dar, bănuiesc, că nu
sunt singurul care a ajuns la concluzia că actele de tortură fizică şi
psihologică ne sunt reprezentative şi rezervate doar nouă, fiinţelor
umane.
Animalele, bestiile ordinare, nu folosesc tortura sau alte acte
extreme de sadism în raportul lor, atât între bestiile de aceeaşi
specie, cât şi între specii diferite. In lumea animalelor obişnuite nu
există plăcerea "conştientă" la înfătişarea grotească a rezultatelor
torturii fizice şi psihice. Doar la om există plăcerea cruzimii şi
probabil că aceasta reprezintă una din acele calităţi dubioase, care ne
coboară din rangul de "animale sau vietăţi superioare".
Ma gândesc cum de este posibil din punct de vedere religios, ca
Dumnezeu, care este doar Cel bun şi care ne-a creat după Chipul şi
asemănarea Sa, să accepte că din El s-au rupt aceşte produse aberante,
călăii, torturanţii, monştrii sociali? Ma gândesc: cum de este
posibil din punct de vedere social, ca restul omenirii să accepte,
atunci - când ele au loc, existenţa actelor de tortură? Răspunsul nu
poate fi decât indiferenţă, teamă, pasivitate, lipsă de curaj civic ori
social. Pentru că într-o masură mai mare sau mai mică, aceste acte sunt
cunoscute deja atunci când sunt expediate în culisele groazei. Ma
întreb: de ce o naţiune întreagă îşi apără laşitatea cu vorbe goale şi
mincinoase ca de exemplu: „nu am foşt informati (oficial) de ceea ce se
întâmplă“, „nu am putut crede ca este adevărat“ şi alte "scuze"
similare, pentru că sunt convins că marea majoritate avea cunoştiinţă de
cauză? Iar atunci, când mărturii de acest gen sunt expuse maselor, ele
influenţează şi revoltă sporadic doar anumiţi "indivizi sensibili".
Mă întreb: de ce societatea umană confruntata cu mărturiile şi dovezile
miilor de acte de extrema tortură, nu ia măsuri de protecţie a
indivizilor acelei societăţi împotriva repetării în viitor a acestor
manifestări devastatoare ale spiritului uman?
Se pune atunci întrebarea dacă nu cumva în constituţia umană, în
textura acelei "conştiinţe" cu care ne fălim, este sădită şi „ placerea
prin tortură“, plăcerea de a fi martori la suferinţa fără margini a
semenilor noştri sau în general la suferinţa altei vietăţi oarecare?!
Pentru că nu sunt convins că ar fi vorba de un fel de pedeapsă bine
meritată şi deci atribuită cuiva care este vinovat de „ceva“ anume!
Atunci s-ar mai putea găsi oarece explicaţii, s-ar mai putea "filozofa"
dezinvolt în acest context, dar adevărul este că, cel care face un act
de tortură găseşte realmente satisfacţie în aplicarea ei oricarei
victime: vinovat sau nevinovat, care "îi pică în mână". Şi pe lângă
aceşti "schingiuitori" propriu-zişi, o mulţime de alte fiinţe umane
"normale", pot urmări tortura cu pasivitate sau cu indiferenţă cu o
anume plăcere, ce iată nu pare a fi trebui ascunsă.
Ceea ce de asemenea m-a impresionat citind mărturiile
celor deţinuţi şi torturaţi a fost faptul că orişicine care posedă tăria
fizică ce-i permite până la un anume nivel să îndure tortura, în cele
din urmă este învins şi poate să ajungă volens-nolens să devină prin
intermediul torturii "colaborator" sau un "turnător". Mulţi oameni
incriminează în aceeaşi măsură atât turnătorii de bunăvoie, voluntarii,
cât şi pe cei care au ajuns acolo după ce au fost intensic animalizati
şi despiritualizaţi prin chin fizic. De asemenea se pare că "societatea"
şi mai ales intelectualii săi, găsesc actul de turnătorie, ca fiind mult
mai grav, decât cel al torturării, altfel spus, călăii sunt pe o scală
regresivă a valorilor umane, ceva mai sus situaţi decât turnatorii!
Mă întreb: dar dacă nu ar exista camere de tortură şi călăii şi
dacă mai ales nu ar exista detinuţi de opinie, pedepsiţi pentru că vor
să creadă şi să traiască cum vor ei, ce importanţă ar mai avea
turnătorii? Ce ar putea un turnător să facă în mijlocul unor oameni
adevărat liberi? Vrând-nevrând ajung iarăşi la condiţia omului ca o
maşinărie "creată" şi născută fără conştiinţă şi dirijată genetic de
ambiţii pur egoiste, nici măcar biologice. Doar în acest mod pot să-mi
explic acceptanţa socială a actelor de tortură de orice fel şi din
oricare motiv.
Omul nu are încă o conştiinţă adevarată, ci doar nişte faramituri de
conştiinţă, generate de societate şi educaţie. Omul nu are compasiune
sinceră şi atunci când dă impresia că soarta semenilor îl afectează,
acea stare de angajare în suferinţa altuia este de obicei generată de
spaima subconştientă, că şi el la rândul lui, ar putea deveni victimă
şi că ar putea fi şi el "tratat bestial" de către alţi oameni. Oameni ca
şi el aşa-zis "normali", pe care îi recunoaşte, recunoscându-se!
Dimitrie Grama, Oct. 2006
|
