SATUL AŞEZAT PE UN MORMÂNT

Ioana D. Runcan

„Trec ţigani pe drum, drumu-i plin de fum“

Din toate timpurile, o categorie de oameni defavorizată, lipsită de proprietăţi sau orice fel de drepturi şi privilegii, ţiganii apar pe teritoriul ţării noastre la sfârşitul secolului XIV, muncind ca robi pe lângă mănăstiri sau curţi boiereşti, unde erau însărcinaţi cu aflarea aurului prin albiile râurilor. Ţiganii-aurari. Profesorul Neagu Djuvara descrie apartenenţa lor la o castă inferioară din India, probabil casta paria, pe membrii căreia, cei din castele superioare, nu aveau voie să-i atinga, de unde şi numele acestei minorităţi, scris în primele noastre documente aţigani, cuvânt derivat din grecescul athinganein, a nu se atinge!

Poate că sute de ani de dispreţ social şi-au pus amprenta pe spiritul acestor oameni. Eliminaţi agresiv din comunitate, folosiţi de mămici ca ameninţare supremă pentru pruncii lor (“Dacă nu stai cuminte te dau la ţigani!”), dezinvolţi şi lipsiţi de grija responsabilităţii zilei de mâine, ţiganii s-au strâns în jurul lor înşişi, într-un dans aiuritor, nedorind şi neavând nevoie de ochi străini, care să tulbure cercul fustelor largi colorate sau pe cel al pălăriilor negre. Iar noi, ceilalaţi i-am lăsat în pace, clătinând capul la aşa înţelegere a vieţii.

Case ţigăneşti aşezate pe morminte geto-dacice 

O situaţie năucitoare se întâmplă astăzi la sud de Carpaţi, în jurul unui sit arheologic din Argeş, din jurul unei cetăti geto-dacice; la Cetăţeni, pe o necropolă, s-a aşezat un sat al romilor căldărani, făcând imposibilă construirea şantierului arheologic, care ar trebui să se ocupe de desluşirea trecutului nostru.

S-a întâmplat ca aici, începând din 1968, familii de ţigani au ridicat neautorizat aproximativ 40 de locuinţe din piatra cetăţii geto-dacice. Galăgioşi şi astăzi deja mulţi, ei au ca argument cutuma: “Noi de mici copii căutam aici după comori, iar acum, că avem familii, după piatră”. O ţigancă făloasă, dar aruncând în jur priviri precaute, îşi arată brăţările, găsite în mormântul unei unei femei gete.

Arheologul Dragoş Măndulescu, coordonatorul proiectului parcului arheologic Cetăţeni constată neputincios zona, ca fiind părăsită de autorităţile centrale. Deşi, acest sit este considerat ca fiind al doilea ca importanţă naţională, după Sarmizegetusa. Cetatea a jucat un rol în formarea primului stat dac condus de Burebista, fiind dărâmată de acesta, reconstruită de Decebal şi devenind ulterior curte voivodală a lui Seneslau.

La ora actuală, a rămas doar un colţ din vechile structuri…

De fapt, încurcătura tuturor pare a fi faptul că terenul în speţă are o situaţie cadastrală incertă. A fost plasat de la o cumună la alta pentru administrare, respectiv de la comuna învecinată Stoieneşti spre Valea Cetăţuiei şi invers, fiind într-un final plasat mănăstirii.

Cine le face pe toate cu măsură? Croitorul.

Situaţia nu arată trist doar pe hârtie. Ridicarea tensiunilor din acest loc, implică cel puţin patru tabere: pe de o parte ţiganii, care îşi revendică satul, pe de altă parte mănăstirea, pe de altă parte, autorităţile locale, care parcă nu ar vrea să facă parte din această ecuaţe şi într-un final, cât se mai vede din unghiul de vedere îngust de la Bucureşti, cel la Direcţiei Monumente Istorice, Arheologice, Peisaje Culturale şi Zone Protejate. Directorul instituţiei, domnul Mircea Angelescu propune respectarea legii. Trebuie lămurit odată şi pentru totdeauna regimul juridic al terenului, trebuie clarificat care sunt exact atribuţiile primăriei ca autoritate locală; trebuie elaborate proiecte, care să aibă în centrul lor această cetate. Într-un cuvânt, trebuie clarificate, pentru început lucrurile.

Localnica (foto 2)

Cadrul legal în această ultimă privinţă îl reprezintă Legea 422/2001, unde se explică atribuţiile autorităţilor locale pentru protejarea monumentelor istorice, completată prin Ordonanţa 43/2000. Art.26 prevede, de pilda, că instituţia Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional “iniţiază, dacă este necesar, sau solicită consiililor judeţene sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a monumentelor istorice, în vederea salvării acestora de la distrugere şi degradare”.

Cu excepţia taberei ţigăneşti, cam toţi cad de acord cu soluţia strămutării satului. Problema este, ca de fiecare dată, costurile necesare pentru acest demers; ar însemna că trebuie solicitat un alt teren pentru noul sat, eventual cumpărat de la persone private, or în condiţiile de buget actual, această varianta este o utopie. Anton Mercan, viceprimarul comunei Cetăţuie spune că acolo unde primăria ar avea un loc disponibil, nu sunt utilităţi. Însă  pionii formulei fără de soluţie nu sunt mereu puşi pe gâlceavă. Romii căldărani din Cetăţeni se arată mulţumitori primarului Ion Toader, care după spusele lor, îi sprijină şi le-a dat chiar bani pentru construirea caselor; gurile rele spun că lipsa de implicare a primăriei are miros electoral, cu alte cuvinte, cum că voturile n-ar avea miros.

Îmi spui ce mult mă iubeşti,/ Dar nu ştiu cum îndrăzneşti,/Am aflat ce urmăreai,/Cât de mult tu ma minţeai.

(versuri Nicoleta Guţă, Mi-ai promis)

Autentic trist se arată preotul stareţ, de la mănăstirea de pe dealul din imediata apropiere; acesta explică resemnat plasarea în spaţiu nefastă a pieselor problemei, adică taman în pumnul Munţiilor Făgăraşi. Jos, în vale, se afla satul de ţigani (şi sub sat, mormintele geto-dacilor). Ţiganilor le plac petrecerile pe manele, iar undele languroase sau saltăreţe urcă neruşinate direct sus la mănăstire, tulburând rugăciunea călugarilor şi odihna sufletelor strămoşilor noştri. Bieţii călugari bat cu nadejde clopotul, încercând să surclaseze gălăgia colorată din vale. Şi iată cum, seară de seară, pe cursul superior al Argeşului, între munţii veşnici, se petrece o harmălaie mai dihai ca la o petrecere oraşenească. Deşi, acestea rănesc doar timpanul şi oripilează numai buna-cuviinţă. Lucruri mărunte. S-a întâmplat, însa, că stareţii să fie ciomăgiti cu măturile de cei din vale, dar numeroasele plângeri la poliţia comunei au rămas fără ecou.

În final, pe cine merită să te superi? Pe o mână de oameni ticăloşiti de istorie şi de sărăcia în care îşi duc zilele?  Sau pe cei în drept să ia poziţie cât mai echitabilă pentru convieţuirea în buna-cuviinţă şi cu o teoretică aplecare spre munca arheologilor? Poate numai Istoria ne va judeca pentru cum s-a întâmplat să se ajungă la aşa o greşala şi pentru cum această eroare continuă să se temeinicească, prin pasivitatea apărătorilor de drept ai trecutului nostru şi al bunului mers al comunităţii româneşti.

Ioana D. Runcan

Germania 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com