Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Satul românesc în criză (2)

Corneliu LEU

Continuare

4 Mândria de stabilitate şi de perfecţionare laolaltă cu mediul pe care şi-l perfecţionează este străveche la omul sedentar şi din ea se naşte cultura  specifică rurală.  A venit, însă, împotriva ei incitarea la o fratricidă „luptă de clasă” pe care teoria marxist-leninistă a stârnit-o şi a întreţinut-o demagogic doar spre beneficiul potentat şi dictatorial al noii pături sociale a birocraţiei totalitariste care se diferenţiase  puternic decât restul populaţiei, ne mai asigurându-se competiţia în egalitatea de şanse.  Şi, astfel, această străveche cultură cizelată în timp a fost acuzată de ceea ce are ea mai benefic şi mai productiv: continua generare de „capitalism”, adică de modernizare material-comercială şi de democratizare statal-socială, ambele fiind, la rândul lor, generatoare de libertăţi tot mai mari şi de tot mai mult conţinut pentru conceptul de egalitate. Ceea ce ne face şi astăzi să uităm că prin această cultură se generează, sau se construieşte o societate deschisă, punându-şi amprentele ei asupra persoanei umane care porneşte de la şansele egale ale existenţei comunitare.

Este vorba aici de o emulaţie benefic umană în condiţii de sedentaritate şi nicidecum de sedentarism, termenii respectivi fiind antinomici, mai ales din punctul de vedere al trăsăturilor orânduirii sociale. O demonstrează  ceea s-a petrecut în aceşti douăzeci de ani cu satul românesc: Sedentaritatea lui funciară, care însemna îndelungată tradiţie în cunoaşterea mediului şi a potenţialului, de valorificare şi aprofundarea relaţiilor sociale în cunoaştere, comunicare, morală şi solidaritate, garant al progresului prin stabilitate, perseverenţă  şi competitivitate  în iniţiativă, s-a transformat în sedentarismul inactivităţii şi ineficienţei economice de astăzi. Or, din punct de vedere istoric, în tot ce semnifică diacronia existenţei umane, termenul de „populaţii sedentare” nu înseamnă câtuşi de puţin inacţiune, nu consemnează un fenomen static, necreator şi neevolutiv, ci o anumită cultură care cultivă convingerea omului că-şi poate asigura existenţa prin pricepere creatoare şi nu prin căutarea veşnică în alte locuri, cele vechi pe care a vieţuit o vreme sau un sezon „consumându-se” şi împingându-l în starea migratoare a hazardului. Din punct de vedere istoric, acesta este pasul cel mai mare sau pasul cu adevărat mare faţă de lumea animală, este momentul ajungerii persoanei umane de la instinctul apucător pentru supravieţuire,  la conştiinţa creatoare de supravieţuire în sensul de continuitate a vieţii. Sau, cum spune Tielhard de Chardin: „omul devenit unealtă a Creaţiei Divine”, adică mijlocul prin Care Creatorul asigură continuitatea Creaţiei sale în lucrul necontenit asupra perfecţionării lumii acesteia. A proceda invers, a-l rearunca pe om, chiar şi cu mijloacele moderne ale înrobirii prin aşa zise servicii economice sau financiare care-l pun în situaţia de a nu mai avea el iniţiativa organizării şi gestionării propriei sale vieţi, înseamnă pentru direcţiile funciare ale omenirii acelaşi mare pericol ca şi tendinţa de dictatură asupra unei mase lipsite de iniţiativă, tendinţă care a atentat la însăşi procesul de definire a persoanei umane. Mănuşa de catifea cu bomboana dulce a unei comodităţi în sedentarism, în schimbul renunţării la simţul de proprietate, se dovedeşte a fi o armă la fel de perfidă folosită în acelaşi scop: Unii urmăreau internaţionalizarea puterii dictatoriale printr-o aşa zisă internaţională a proletariatului lipsit de proprietate, alţii urmăresc globalizarea puterii monopolurilor printr-o mondializare a consumatorilor lipsiţi de roadele proprietăţii lor. Este vorba de două modalităţi de alienare a omenirii, de îndepărtare a ei de la competiţionala evoluţie firească al cărei uni scop este  persoana umană şi realizarea ei ca atare în mediul asupra căruia lucrează creator.

            Aşa că, aşezarea, descălecarea, stabilirea unui univers definit, sau mai bine zis a unor universuri înconjurătoare, favorizatoare, stimulative pentru om prin ceea ce-i oferă spre transformare şi ce-i oferă prin stabilitate, devine o etapă definitorie  pentru persoana umană în evoluţia sa şi o marchează tot mai precis, tot mai caracteristic. Vechimea acestui eveniment trăit de ea, prin evoluţia ei, se simte din plin în cultura pe care, socialmente, această persoană o dezvoltă şi pe coordonatele pe care ea personal se dezvoltă.

            Dintr-un asemenea punct de vedere, cred că experienţa noastră de popor cu o veche sedentaritate, provenind chiar din popoare şi populaţii cu o şi mai veche sedentaritate pe aceste locuri, toate aceste experienţe de populaţii sau grupuri de populaţii poate chiar apărute aici de prima dată şi, în ori ce caz, evoluate aici în funcţie de momentele marilor schimbări climatice, geologice, morfologice, de vegetaţie şi de mediu în general, îşi are importanţa ei pentru omenire. Cât în ceea ce ne priveşte, aşa cum amprenta ei genetică este esenţială, ca spiritualitate vine cu toate accentele pe care le pune asupra culturii pe care o practică, a culturii care ne caracterizează şi pe care, de fapt, o trăim. Ea este cea care ne analizează şi ne explică termenul de sedentaritate prin acela de „orizont stabil” acesta, la rându-i, stratificându-se în preocupări stabile: Metode stabile de contact cu mediul, maniere stabile de a aborda existenţa, credinţe stabile ale căror valori se determină şi se verifică în timp. Apoi, cele caracteristice acestei stabilităţi precum specificul hranei cu posibilităţile ei de regenerare şi de asigurare în timp, specificul habitatului, specificul uneltelor cu care prelucrăm cele ale naturii, specificul gândirii tehnice care îşi aduce  contribuţia esenţială la formarea unor priceperi şi unor reguli ale muncii ce ne garantează această existenţă sedentară. Ca şi specificul spiritual prin care  completăm cealaltă latură a gândirii, ca formă a sensibilităţilor noastre, a autostudierii impulsurilor şi instinctelor şi chemărilor pe care le avem, a studierii mediului şi universurilor lui, a contemplării acestora şi a meditaţiei pe marginea modului cum îşi află existenţa ta loc, rost şi mediu propice în interiorul lor.

            Toate acestea constituie la un loc cultura  pe care ne-am creat-o şi în firea căreia trăim, adică tot ceea ce este mai firesc şi mai afirmant ca personalitate pentru fiecare în parte şi, ca obşte, pentru personalitatea colectivă pe care o constituim prin trăsături comune. Iar, dintre aceste trăsături, ruralismul nu trebuie deloc neglijat, nu numai pentru faptul material că are cea mai mare continuitate în societatea noastră şi încă un procent redutabil în actualitate, ci şi pentru faptul că, prin întinderea sa în devenirea noastră, el şi-a pus puternic amprenta atât asupra calendarului nostru biologic cât şi al celui spiritual. Mai mult decât atât: a ajuns să condiţioneze funcţionarea acestora şi, în funcţie de convergenţa lor cu mediul din influenţele căruia au provenit, creându-ne şi oferindu-ne ceea ce ne dorim mai mult: echilibrele fireşti care ne satisfac şi care produc fericirea, bucuria de a trăi.

            Din acest punct de vedere, în competiţia dintre culturile lumii – în accentul lor pus atât pe cultivarea cu cunoştinţe a fiecăruia prin tradiţia familiei şi prin formele publice în pas cu vremea, cât şi pe civilizaţia propriu-zisă, creată şi perfecţionată într-o anumită viziune asupra lumii în general, ca şi asupra  lumii înconjurătoare – au câştig întotdeauna nu cele care au ajuns la stachete mai mari sau mai înalte, cât cele care sunt mai fireşti, mai pe măsura populaţiilor respective. Se ajunge, astfel, la un moment dat ca anumite culturi emanate, cizelate, trăite şi practicate diferit, de diferite comunităţi sau grupuri sociale, să se armonizeze prin schimburi reciproce de valori, tocmai acelea care se demonstrează a fi la fel de fireşti şi pentru alţii, devenindu-le convenabile. Iar, pe măsură ce comunităţile sau grupurile respective îşi dau seama de aceste similitudini care le apropie, creşte şi toleranţa lor faţă de celelalte atribute specifice ale culturii celorlalţi pe care, chiar dacă nu le înţeleg sau încă nu ajung să le înţeleagă, le respectă în virtutea credibilităţii pe care au căpătat-o prin criteriile valorice a căror ierarhie le-a devenit comună.

Este vorba şi de o apropiere şi de o delimitare între culturi produse în acelaşi timp şi în aceeaşi sincronie, realizate prin cunoaşterea reciprocă ce nu mai permite respingerea prejudecată şi poziţia de duşmănie a interesatei manipulări colectiviste manicheist-dezbinatorii: „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”. Act social şi nerealist şi rău intenţionat faţă de conceptul de coexistenţă umană, faţă de practicile lui care demonstrează că, pe măsură ce are loc acel schimb de valori ce corespund simţirii mai multora, delimitarea se face prin respectul faţă de ceea ce, cu toate că nu este convenabil sau nu este interesant pentru unii, este perceput valoric de alţii şi practicat ca atare. Pornind de la ideea unor culturi calate pe diacronia specificului fiecăruia, aşa cum pornim de la tradiţii diferite putem să avem şi unele priorităţi diferite de valori, respectându-ne reciproc opţiunile, delimitându-ne de ele fără a respinge ceea ce nu înţelegem,  refuzând şi refuzându-ne tentativele de prozelitism şi de impunere forţată şi ne deranjându-ne ceea ce se află tradiţional diferit în practica altora. În acest mod omenirea trece de la calea existenţei conflictuale, a excesului de concurenţialitate şi a respingerii valorilor altora, la cea de respect reciproc şi a înţelegerii dreptului celuilalt de a exista învăluit în cultura specifică sieşi.

5            Astfel se configurează modul de devenire a populaţiilor prin culturi proprii, adaptate la universurile proprii, promovându-şi  valorile proprii şi consolidându-le pe acestea într-o tradiţie proprie, afirmându-şi psihologia dobândită şi cizelată într-un mod propriu de modernizare, care are cu atât mai mult succes în ceea ce priveşte binele comun şi bunăstarea fiecărei persoane, fiecărei familii şi fiecărei obşti, cu cât îşi respectă mai mult propriile trăsături şi propriile adaptări afirmându-şi identitatea prin ceea ce îi este firesc.

            Constatarea devine evidentă prin prezenţa contrariului în lumea noastră contemporană, în care societăţile umane sunt cu atât mai bolnave şi mai viciate cu cât se îndepărtează mai mult de firescul existenţei lor tradiţionale, iar decăderea umană apare acolo unde adaptarea forţată la alte condiţii veştejeşte forţa de afirmare prin energii proprii producând grave stări de înapoiere, ceea ce înseamnă înjosirea persoanei. 

În ţările noastre năpăstuite, lumea ţărănimii, ce reprezintă majoritatea populaţiei, a fost, pe parcursul ultimelor două sau chiar trei generaţii, în continuu atacată, umilită, terorizată, obligată la declasare. Tinând seama de acest fapt, considerăm că una dintre cele mai pregnante probleme sociologice ale epocii este antinomia dintre personalism şi colectivism. In acest raport, personalismul se prezintă ca o formă naturală a filozofiei de viaţă izvorâtă din pragmatica existenţei, în vreme ce colectivismul este livresc la origini şi terorist în practică.

De ce oare tocmai ţărănimea a avut nefericirea de a fi disputată sălbatec în confruntarea dintre cele două doctrine? Cred că este vorba aici de faptul că ţăranul, familia sa, bunurile şi tradiţiile sale se înscriu - prin însăşi natura lor - într-o viziune personalistă asupra existenţei, această viziune provenind, desigur, mai degrabă dintr-o experienţă practică decât din teorie. Colectivismul, dimpotrivă, a fost inventat ( artificial, desigur, cum devine foarte limpede de abia astăzi), special pentru a fi opus acestui personalism care n-ar fi permis în nici un fel dirijismul centralizat. Ca teorie, colectivismul a fost impus prin teroare propagandistică în întreaga societate; dar la ţară a căpătat forma monstruoasă a colectivizării forţate. Iar, când foloseşti poliţia şi toate formele administrative pentru a impune o „mişcare filozofică”, devine limpede că e vorba de un rapt căruia i se caută pseudojustificări teoretice. Si astfel, ca teorie, colectivismul rămâne doar o justificare artificială fabricată în interesul celor care au confiscat puterea. Lumea rurală a fost pentru comunism câmpul de bătaie  unde trebuia distrus absolut totul, deoarece acolo se aflau rădăcinile unei concepţii personaliste de viaţă, care-l deranja cel mai mult. Singura şansă, constatată astăzi prin întreaga raţiune filozofică, a fost artificialitatea colectivismului care, prefabricat în laboratoarele marxiste, n-a putut prinde rădăcini. Sau, dacă luăm cuvintele Scripturii: „n-a fost de la Dumnezeu”.

Până la urmă, ceea ce este natural a supravieţuit şi a învins. Dar cu mari traume pentru morala şi conştiinţa umană, traume manifestate printr-o retragere a participării la  viaţa publică, în paralel cu lipsa de interes faţă de piaţa de mărfuri. Deoarece piaţa de mărfuri monopolizată de stat, ca şi ideologia unică impusă oficial, au inhibat şi au anulat spiritul de participare al ţăranului şi al cetăţeanului în general. Prin asta s-a concretizat glorioasa construcţie psiho-socială a regimului totalitar: extirparea genei personaliste din om pentru a-l transforma într-o disciplinată maşină de producţie. Actualmente, ţările noastre sărăcesc din pricina moştenirii acestei mentalităţi de neparticipare atât materială cât şi politico-morală. Rezultă astfel o înăbuşire care poate conveni doar unor politicieni criptocomunişti. Din acest punct de vedere, personalismul nu este numai una dintre soluţiile pe care le oferă o existenţă pluralistă;  el este şi remediul faţă de sechelele colectiviste care ne bântuie.

Dar remediul îşi poate avea efect doar în timp, deoarece abandonarea firescului conduce la alienarea de el, la declasare socială şi morală, la decrepitudine, declasaţii constituind turbulenţa distructivă a societăţilor contaminate.

            Acest lucru poate fi confirmat chiar şi prin scurtul istoric al degradării conceptului creator de mică proprietate rurală în satul românesc al cărui spirit de obşte solidară prin morala creştină şi politicile democratice ale emancipării produse în secolul al nouăsprezecelea a decăzut doar într-o jumătate de secol de statalitate bolşevică dezumanizantă,  continuată cu totalul dezinteres administrativ politic şi statal post-decembrist pentru destinele acestei mari categorii a populaţiei. Este vorba aici de o devenire inversă, retrogradă, produs al desprinderii de morală prin imoralitatea demagogiei comuniste care l-a îndemnat pe om să fure de la statul care îi furase proprietatea ca obiect şi mijloc de producţie; iar, dincolo de aceasta, urmând modelul clasei care i se suprapunea furând privilegii în numele desfiinţării lor.

 Pe deasupra, însă,  această degradare a beneficiat  de o „perfecţionare” ulterioară prin dezamăgirea totală faţă de roadele retrocedării făcute doar în jumătatea ei cea strâmbă, adică în conferirea calităţii de proprietar atât cât conduce ea la obligaţii faţă de stat şi fără nici un sprijin din partea acestuia pentru compensarea celeilalte jumătăţi care ar fi trebuit să completeze obiectul retrocedării: mijloacele de producţie cooperativizate cândva şi care ar fi trebuit să se regăsească în prestări de servicii corespunzătoare. Pe această cale s-a ajuns la „visul de aur” al capitalismului monopolist: Transformarea populaţiei satelor într-o categorie de consumatori la care se continuă şi lipsa spiritului de iniţiativă extirpat de comunism.

Aşa că, ceea ce se mai păstrează ca element cultural românesc în mediul rural este doar de natura patriotismului şi a unor îndemnuri intelectuale venite dinafară. Motorul energetic material al competitivităţii pe terenul micii proprietăţi, ca mediu prielnic de afirmare personală şi de împlinire morală proprie a dispărut; neîncrederea s-a adâncit prin neregăsirea intereselor acestei mici proprietăţi productive în programele de guvernare oferite de spectrul politic actual; elementele declasate îşi află libertăţi mai mari decât în socialism şi îşi pun amprenta retrogradă. Furtul deprins ca o formulă de rezistenţă faţă de minciuna economiei socialiste devine pentru unii vocaţie ca act penal săvârşit pe faţă, mica producţie, dacă se realizează trebuie şi păzită, ceea ce construieşte temeiuri şi mai puternice pentru blazare şi lipsă de activitate. Satul cinstit, bazat pe o puternică morală obştească se topeşte în neantul unor nostalgii pe măsură ce dispare mediul cel bun, prielnic, de împlinire. Pentru că, pierzându-şi capacitatea de a produce împlinindu-se pe sine, micul proprietar îşi pierde şi împlinirea ca moral ridicat şi împlinirea ca morală aplicată.

            Acesta este momentul prezent de la care plecăm în contextul stării actuale de cultură şi civilizaţie a satului românesc, ceea ce ne obligă imperios să acceptăm pasul înapoi spre mica producţie de strictă subzistenţă care să ne scape într-o oarecare măsură de dependenţa  ţăranului faţă de produsele alimentare venite din altă parte; pentru ca apoi, încurajat măcar într-o asemenea iniţiativă minoră, să reclădim spiritul de iniţiativă la următoarele generaţii refăcând din mica proprietate rurală acel motor socio-economic de care, pe bună dreptate, se temea teoria comunistă acuzându-l că generează  capitalism. Ceea ce, în fond, înseamnă că generează egalitatea, independenţa personală şi libertăţile pe care le conferă o adevărată economie de piaţă. Iar societatea românească va putea ajunge astfel la o teorie politică prin care să se arate recunoscătoare acestei generări şi generalizări de capitalism activ, bazat pe structurile progresului naţional.

6  Intrebarea care se pune intotdeauna este: cu cine vom realiza o asemenea reîntoarcere la productivitatea reală a micii proprietăţi?

În cazul nostru ea se continuă şi se nuanţează: Cu cine vom realiza reîntoarcerea la productivitatea ei  şi la întregul fenomen de redresare umană,  fenomen de recăpătare a rădăcinilor şi tradiţiilor de iniţiativă ce vor face trecerea de la subzistenţă la o competitivitate mai amplă, care să poată însemna într-adevăr supravieţuire în sensul calm şi evolutiv al vieţuirii durabile, dacă visul dezvoltării durabile se situează, totuşi, ceva mai departe de noi, iar conceptul lui priveşte mai degrabă mediul în care ne dezvoltăm decât propria noastră dezvoltare?

Iar răspunsul este conţinut în afirmaţia destul de des repetată în aceste rânduri privind nevoia de existenţă firească a omului, în mediul firesc în care îşi găseşte condiţii pentru devenire şi răspuns faţă de aspiraţii. O asemenea nevoie de existenţă firească în mediul natural al satelor ( foarte vizibilă, de fapt, în lume, la rezidenţii cu dare de mână),  ne face să credem atât în întoarcerea unei părţi din familiile ţărăneşti la condiţiile de mediu natural ale proprietăţii lor de familie, în măsura în care aceasta le poate asigura subzistenţa şi le poate compensa relativa pierdere a citadinismului prin libertăţile şi satisfacţiile conferite de situl natural al unei proprietăţi cu care te completezi reciproc, în cicluri de viaţă mult mai prielnice naturii umane, cât şi în sedentaritatea pe care acestea le-o vor conferi acolo generaţiilor viitoare.

Încercăm, ca argumentare întru aceasta, să alcătuim câteva liste cu categorii de subiecte şi de raporturi între ele, la care trebuie meditat pentru o posibilă viziune neoruralistă  asupra aspiraţiilor omului contemporan, a satului românesc în mileniul trei şi a rolului încă important pe care îl are de jucat mica proprietate rurală prin valorificarea ei  în realizarea produsului intern brut al statului modern.     

Starea de sedentaritate şi sentimentul înrădăcinării

-         sunt cele care au produs dezvoltarea unei culturi specifice, a tradiţiilor de familie şi de existenţă obştească prin care suntem marcaţi;

-         sentimentul de casă părintească ce cuprinde întreaga proprietate de familie de care nu ne-am desprins nici astăzi, acolo fiind căminul la care revenim şi adevăratul loc de rezidenţă în mentalitatea de care nu ne-am putut despărţi;

-         identitatea personală trece prin identitatea acestui loc rezidenţial la care revenim;

-         vocaţia de a întreţine acest loc şi legătura cu el ca o continuare a vocaţiei de a ne realiza prin el, pe care, chiar dacă am pierdut-o, o putem recăpăta oricând;

-         universul din care face parte locul de care ne simţim legaţi constituie universurile de care ne simţim legaţi, ele devenind universurile persoanei noastre.

Întrebarea favorabilă argumentării noastre este: În ce măsură convulsiile vieţii citadine vor convinge oamenii la a se restabili în mediul lor natural, mediul unei subzistenţe modeste dar sigure pe mica proprietate de familie?

Aceste universuri care ne marchează prin dezvoltarea noastră în interiorul lor sunt:

-         universul naturii înconjurătoare;

-         universul proprietăţilor fizice şi psihice ca manifestare şi afirmare a persoanei noastre;

-         universul familiei ca devenire şi amplificare a persoanei în rezonanţă cu altele care se trag din aceeaşi rădăcină;

-         universul proprietăţii sau proprietăţilor materiale ca manifestare şi afirmare a persoanei;

-         universul vecinătăţilor ca extindere a persoanei în socializare şi relaţii materiale comune;

-         universul obştei  ca extindere a persoanei într-o spiritualitate comună;

-         universul moralei;

-         universul naţiunii;

-         universul omenirii.

Întrebarea favorabilă argumentării noastre este: Din ce loc al aşezării sale, persoana umană are mai bine conturate aceste universuri? Sau: Cum îşi simte frustrarea aflându-se într-un loc în care îşi pierde conştiinţa unora dintre aceste universuri?

Din îngemănarea acestor universuri rezultă direcţiile culturii care ne caracterizează sau culturile circumscrise acestor direcţii:

-         Cultura apropierii omului de mediu şi a adaptării mediului la priceperea omului (versus cea a acaparării şi spolierii mediului, ce conduce la mentalitatea de migrator, care poate fi şi preistoric dar şi contemporan, de vreme ce îşi află unic rost în căutarea altui mediu de spoliat)

-         Cultura comunicării peste mediu cu forţe transcendente care te îndrumă pe calea: „ceea ce este firesc este folositor> ceea ce este folositor este bine> ceea ce este bine este moral”…

-         Cultura regulilor comune de trai comun;

-         Cultura valorii muncii şi stimulării reciproce (versus nefirescul însingurării umane);

-          Cultura iniţiativei personale  şi a dezvoltării ei cu ajutorul altor persoane, conducând la cultura existenţei comunitare (versus instinctul de năvălire şi rapt)

-         Idem, cultura relaţiilor intercomunitare (versus brutalitate);

-         Idem, cultura libertăţilor umane prin opunerea la brutalitate, rapt şi privilegii;

-         Cultura egalităţii – mai întâi ca producător de bunuri prin libertatea pieţei, apoi în faza superioară de egalitate socială;

-         Cultura existenţei civice şi a independenţei personale (versus dictatură, versus colectivism).

Întrebarea favorabilă argumentării noastre este: Cum ne simţim mai aproape de mediul nostru cultural format pe aceste direcţii?

Conform acestor direcţii ale culturii în care ne naştem şi devenim ca persoană se constituie VOCAŢIA PRIVIND LIBERTĂŢILE ŞI DREPTURILE:

-         asupra proprietăţilor biologice intelectuale, spirituale, fizice şi a celor de bunuri materiale ale persoanei tale;

-         asupra timpului care stă la dispoziţia persoanei tale; asupra acţiunilor şi iniţiativelor tale;

-         asupra perfecţionării naturii umane şi a naturii înconjurătoare;

-         asupra autodeciziei persoanei, ca formă a libertăţii reale recunoscute reciproc.

Întrebarea favorabilă argumentării noastre este:  Care mediu, cel citadin sau cel rural obligă la mai multe constrângeri faţă de asemenea vocaţii?

UNELE CONCLUZII PRACTICE

Meditând la fiecare răspuns în parte, constatăm că, pentru mentalitatea unei părţi dintre noi - şi dintre cei afectaţi de vicisitudini economice conducând la convulsiile unor mutaţii sociale, dar şi dintre cei intelectualmente dezamăgiţi de neconcordanţa îngrădirii libertăţilor naturale în marile aşezări, ca şi în sistemul muncii patronale, cu înţelesurile politice ale democraţiei - constatăm că, în vreme ce mediul citadin modifică şi prin alienări dar şi prin fireşti obligaţii crescânde dimensiunile acestei democraţii, mediul rural şi axarea pe valorificarea micii proprietăţi personale sau de familie, poate fi pentru ei o soluţie de care suntem convinşi că va deveni din ce în ce mai atractivă până se va restabili ca mod de trai. Într-un  asemenea mediu, dezvoltarea persoanei umane beneficiază de cele mai multe elemente de firesc şi de cele mai puţine constrângeri. În vreme ce tot ce înseamnă tehnică introdusă în existenţă înseamnă şi reguli, deci restricţii, deci pierderea unei părţi din timpul de loasir, de destindere sau de meditaţie proprie şi ocuparea lui fie pe direcţia  atenţiei la respectarea acestor reguli, fie la eludarea unor asemenea restricţii, morala satului ca societate stabilă, bazată pe regulile mai intime ale comunităţilor mici, conferă omului un mult mai firesc sentiment de viaţă liberă.

            Bine înţeles, toate acestea cu obligaţia permanentă a administraţiei publice de a-şi îndeplini principalul deziderat: acela al efortului pentru ştergerea diferenţierilor dintre sat şi oraş, dar nu şi a specificului de comunitate mică, bazată pe motorul micii proprietăţi rurale. Adică, în principal ar fi vorba de ştergerea diferenţierilor privind facilităţile publice, serviciile, modul de aprovizionare/desfacere.

            Şi, mai există încă două obligaţii categorice din partea administraţiilor locale şi centrale:

1.      Încurajarea fiecărei comune de a-şi definitiva un plan de lungă perspectivă de dezvoltare bazată în principal pe dezvoltarea valorificării producţiilor micilor proprietăţi rurale, cu evidenţierea tuturor oportunităţilor şi valorilor locale care pot atrage investiţii şi cu evidenţierea unor forţe de muncă în plus, rezultate din timpul liber al lucrătorilor din agricultură, aşa zisul „şomaj parţial” produs de sezoanele fixe ale muncilor agricole, pe care nimeni nu are bunul simţ sau buna credinţă de a-l evidenţia în statisticile naţionale. Includerea tuturor acestora, cu termene fixe de rezolvare sau realizare, în programele de candidatură ale primarilor şi consilierilor locali. Stabilirea, după alegerea acestui corpus politic local, a unei persoane cu funcţii executive, nu aleasă, ci numită pe criteriile calităţilor de profesionist al dezvoltării rurale actuale care, prin cursuri ale unor instituţii de formare ce trebuie să ia fiinţă imediat sau să dezvolte această direcţie pe lângă învăţământul public existent, să fie specializat în  „dezvoltarea prin mica proprietate rurală şi producţia casnică” Acest specialist, care devine factor executiv, trebuie verificat în cunoaşterea arealului comunei respective cu potenţialul care-l caracterizează, printr-o lucrare de absolvire a specializării, bazată pe datele din comuna faţă de care se angajează. Lucrare care va deveni caietul de sarcini avizat de foruri de specialitate şi aprobat de Consiliul local pentru obţinerea funcţiei respective.

2.      Asigurarea unui termen de graţie pe o perioadă foarte îndelungată, calculată în ciclurile naturale ale lucrării şi odihnirii pământului, privind scutirea de impozite şi taxe a întreprinzătorilor de pe mica proprietate agrară, a familiilor antrenate în producţia casnică, a valorificării unui cuantum de marfă peste producţia de subzistenţă. Asigurarea funcţionării pieţelor locale şi a unui sistem de valorificare pe alte pieţe a produselor oferite de „producătorii direcţi”.  Asigurarea formării gratuite a acestor producători şi a consultanţei gratuite în agricultură, fără ca, în următorii cincisprezece – douăzeci de ani statul să mai tenteze a avea diverse încasări de pe urma micului producător rural, fiind vinovat faţă de el tocmai prin faptul că l-a alungat cu asemenea practici pe care le-am comentat îndeajuns în paginile de mai înainte, aşa că nu mai stăruim aici decât asupra  experienţei de perfidă deturnare a Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă: 

            Iniţiată pe baza unor fonduri pesemne structurale sau europene care presupuneau oricum achitarea faţă de una dintre obligaţiile integrării europene din două foarte importante domenii ale acestei integrări: agricultura şi forţa de muncă, această agenţie, după ce s-a lăbărţat funcţionăreşte cu patruzeci şi una de agenţii judeţene tocând fonduri mari dintre cele prevăzute în obligaţiile europene, a ajuns la concluzia că merită să se şi rentabilizeze pe spinarea ţăranului român pe care se lăuda că-l scoate din nevoie. Aşa au apărut cursurile obligatorii de calificare/perfecţionare în practici agricole, horticole şi zootehnice al căror singur atu era faptul că, fără diploma obţinută astfel, producătorul agricol nu putea obţine nici o subvenţie de la stat. Era, de fapt, o neruşinată dijmuire a acestei subvenţii în folosul unui fond de venituri (poate, uneori şi suplimentare) pentru funcţionarii încrengăturilor acestei Agenţii de stat, adică a instituţiei prin care guvernarea îşi demonstra efortul pentru stimularea agriculturii. Mai mult decât atât, atunci când s-au tocat banii respectivi şi fondurile de salarii judeţene şi locale au dispărut, s-a venit cu ideea obligării ţăranului de a cere consultanţă agricolă şi a o plăti pentru a asigura în continuare existenţa acelor funcţionari.

Cert lucru că ultimele abandonări din domeniul lucrării pământului pe mica proprietate rurală, din şirul lung al abandonării care a condus la transformarea acestora în pârloagă, s-a produs în urma unor asemenea măsuri. Cât despre subvenţiile din agricultură, aşa cum apar ele în momentul actual, cred că de multă vreme, absolvenţii respectivi n-au mai avut pentru ce să-şi folosească diplomele.

Există şi un al treilea punct, de data asta nu ca obligaţie a administraţiei publice, ci ca sprijin de parteneriat social venit din partea patronatelor şi a Camerelor judeţene de Comerţ, Industrie şi Agricultură:

3.      Este vorba de acel „şomaj parţial” caracteristic muncii în agricultură şi care reprezintă mai bine de o sută de zile de muncă libere pentru micii producători agricoli în activitate sau potenţiali. El poate fi compensat prin comenzi de producţie la domiciliu a unor piese sau componente industriale  care nu presupun neapărat lucrul în hala fabricii. Practica există peste tot în lume şi nu depinde decât de bunăvoinţa industriaşilor de a defini în cadrul producţiei lor asemenea posibilităţi, mai ales pe plan judeţean, ajungându-se la relaţii contractuale permanente sau sezoniere, a căror evidenţă să fie ţinută şi a căror îndeplinire să fie asigurată tot prin funcţia executivă a specialistului angajat pentru „dezvoltarea comunală prin mica proprietate rurală şi producţia casnică”, acesta având obligaţia de a identifica şi obţine asemenea comenzi, iar instituţia lui devenind şi o interfaţă a muncii la domiciliu cu industria de asamblare care comandă componentele respective, ca şi un planificator real al calificărilor şi recalificărilor în funcţie de posibilităţile de comenzi existente în zonă.

*  *  *

Propunem aceste trei prime măsuri pentru începerea unei vaste şi îndelungi campanii care să  reasigure supravieţuirea satului românesc şi a clasei de mici proprietari agricoli caracteristică lui. Dar caracteristică, în acelaşi timp, întregii noastre deveniri naţionale. La fel cum pe plan internaţional dezvoltarea durabilă a mediului presupune ample proiecte de reabilitări a habitatului natural şi a salvării condiţiilor fireşti ale biosferei, specificul nostru economic şi, mai ales social impune reconstituirea şi vitalizarea în condiţii moderne a acestei pături sociale şi reabilitarea mediului ei spiritual-moral bazat pe tradiţia valorificării proprietăţii proprii, generatoare de competitivitate etică şi de impunere a unor noi valori ale iniţiativei umane, factor determinant în restabilirea unei psihologii de popor care îşi cunoaşte calea de supravieţuire, a unei conştiinţe a posibilităţii de vieţuire durabilă în teritoriul nostru natural istoric determinat, a unui sentiment de învingători în această supravieţuire cu sens de durabilitate a vieţuirii, depăşind spaimele, degringolada, mişcările haotice şi măsurile arbitrare caracteristice celuilalt sens al termenului, care este doar un strigăt de salvare.

Strigătul de salvare îl dăm azi, în condiţiile de criză când, analizând ceea ce ne poate salva din haosul ei,  ajungem la a ne da seama de importanţa micii proprietăţi agricole prin multitudinea ei şi de nevoia de valorificare a iniţiativei celei mai  mari pături a populaţiei României. Şi îl dăm, pentru că apare la vedere pericolul deteriorării morale a acestei populaţii prin paşi înapoi până la pierderea sentimentului durabilităţii pe care îl are omul producător de bunuri proprii, sigur că prin ele îşi poate asigura continuitatea vieţuirii. Iar dacă ne dăm seama de demnitatea naţională pe care ne-o poate conferi un asemenea sentiment, atunci vom înţelege şi de ce, cu aceleaşi procedee ecologice ale reabilitării naturii faţă de care avem această obligaţie fiindcă am degradat-o prin nepermise acţiuni invazive, avem obligaţia să ştergem cât mai repede efectele acţiunilor invazive care au deteriorat satul românesc producător de bunuri şi vocaţia de iniţiativă în muncă a locuitorilor lui.

Nu e vorba de o nostalgie faţă de bucolice aspecte idilice, nici de interpretarea romantică a figurii ţăranului român. Ci de un comandament naţional imperios necesar, care ne readuce cu picioarele pe pământ la idealul foarte pragmatic, dacă ne putem exprima astfel, de a ajunge să trăim într-o ŢARĂ BOGATĂ CU ŢĂRANI BOGAŢI, singura cale de a ne recâştiga mentalitatea de învingători în lupta pentru o VIEŢUIRE DURABILĂ.

La aceasta se va ajunge dacă vom şti mai întâi să ne asigurăm subzistenţa, chiar făcând pasul înapoi necesar, dar consolidându-ne moralul ca voinţă naţională şi reasigurându-ne morala ca voinţă spirituală. După ce vom fi siguri că am atins acest prag de vieţuire durabilă, de abia atunci vom putea intra în rândurile celor care îşi asigură DEZVOLTAREA DURABILĂ, vom putea aspira la ea şi se va putea avea această pretenţie de la noi. 

Corneliu LEU

- citiţi aici partea întâi >>

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com