Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Satul românesc în criză (1)

Corneliu LEU

NUMAI ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE

1.                Paradoxală, ca în multe alte situaţii caracteristice bulversării actuale a societăţii româneşti şi a trădării culturii pe care ea o reprezintă, este nesocotirea uneia dintre şansele cele mai importante ale acestei societăţi, tocmai cea care reprezintă principala

garanţie a capacităţii ei de redresare.  Pentru că, în contextul imperativ al acestei nevoi de redresare, nu numai autorităţile şi programele politice nesocotesc un asemenea atu neoferind nici un stimulent pentru el ba, chiar, punându-i piedici prin inconştiente sisteme de avizare şi impozitare; dar, chiar din punct de vedere teoretic sau programatic se neglijează (şi chiar cei direct interesaţi autoneglijează) faptul că psihologia poporului român este calată pe o mentalitate de mic producător supravieţuitor prin roadele muncii lui individuale sau de familie, care a avut destule prilejuri istorice ca să verifice principiul „prin noi înşine”. Şi, tot din motive bine întemeiate în timp, de la ocupaţiile străine până la impunerea cooperării cu forţa, a devenit destul de neîncrezător faţă de asocierile în care se poate înşela sau poate fi înşelat. O mentalitate atât de adânc înrădăcinată, încât uneori ne joacă feste făcându-ne prea individualişti, prea puţin dispuşi la cooperare când e vorba să ne unim forţele spre a realiza ceva de interes comunitar, prea marcaţi de gardul peste care se află capra vecinului. Dar, în acelaşi timp, cu destule motive de îndârjire pentru a realiza ceva prin proprietatea personală, prin valorificarea acesteia, prin stabilitatea pe care numai aceasta ne-o poate da, mica proprietate devenind, ca sentiment naţional, o prelungire sau o completare a însăşi persoanei umane, ajungând până la a face parte din sfera ei, din sfera de existenţă a omului gospodar. A omului care se întregeşte prin propria-i gospodărie, ca un modest traseu în aspiraţia spre o formă ideală a supravieţuirii, cât mai umanizată printr-un efort dirijat devenit tradiţie şi cutumă; un traseu care depăşeşte necunoscutele celuilalt aspect al termenului, cel al „zbaterii pentru supravieţuire”, contrazicând o asemenea zbatere între necunoscute şi, chiar dacă nu acoperă dezideratul general al „dezvoltării durabile” asigură o parte din acesta pe care aş numi-o „vieţuire durabilă”. Adică, un barem de certitudini prin mişcări sigure de alimentare a vieţuirii; pentru ca abia apoi, după asigurarea realistă a continuităţii ei, să-i abordăm şi elementele de continuitate ale pretenţiilor de dezvoltare.

Pesemne că asemenea motive de aspiraţie şi nădejde ne-au înrădăcinat aici, cultivându-ne temeinic instinctul de-a ne întoarce chiar dacă am fost alungaţi de vicisitudinile istoriei sau atraşi de promisiunile altor geografii, întărindu-ne sentimentul că, noi şi proprietatea noastră pe care am învăţat s-o valorificăm aici, realizăm laolaltă elementul de stabilitate necesar sedentarismului creator cu natura înconjurătoare. Şi, chiar prin asta, ne-am învăţat să ne mulţumim cu nu prea mult, dar să fie al nostru şi, de preferinţă, pe locul nostru, unde ne simţim cât mai mult a fi noi. Noi ca atare cu „nevoile, sărăcia şi neamul”, adică noi cu propria noastră identitate. Cam asta este filosofia micii proprietăţi şi cam de aici decurg eforturile pe care le facem întru desăvârşirea şi adaptarea ei pe sufletul nostru. Pentru că, şi atunci chiar, când o neglijăm, când n-o mai servim ca să-i cerem la rându-i să ne servească, când, poate, nu mai vrem s-o muncim noi ca să-i servească pe alţii,  se cheamă că tot pe sufletul nostru, blazat în acele momente, o facem să fie. Dar, indiferent de asemenea oscilaţii între avântul competiţional creator de bunuri şi blazarea aşteptării unor vremuri mai bune, ambele marcându-ne sufleteşte conform perioadelor istorice prin care am trecut, un sentiment rămâne categoric şi peren, printre celelalte naţiuni ale lumii, noi având cu evidenţă accentul pus pe el: Acela al nevoii de vatră pe care ni l-au întărit bucuriile trăite în mediul natural al dezvoltării noastre ca popor, ca şi acela al conştiinţei de matcă ce ne face fie să ne întoarcem mereu, fie să ne legăm soarta întotdeauna de locul dăinuirii noastre, acolo unde fiecare ştie că se află mica lui proprietate care-i completează fiinţa.

            Din păcate, dezamăgirile repetate pe care le-am trăit în vremurile din urmă  au adus multe motive de blazare: De la siluirea de odinioară a celor mai harnici, care erau modelele satelor, ca să accepte colectivismul netot şi degradant, la libertăţile prin care marii producători de astăzi au interes să nu mai producem ci să consumăm ceea ce cumpărăm de la ei, aducându-l pe sătean în situaţia paradoxală de a fi proprietarul unor bunuri care nu trebuie să producă sau, în ori ce caz, nu trebuie să producă pentru el. Aţele nevăzute ale lipsei de libertate îl legau odinioară prin dependenţa de dictatura statală care voia să transforme complexitatea persoanelor umane în executanţi ascultători, lipsiţi de iniţiativă, dar îi leagă şi astăzi prin dominante economice care tind să ne transforme în consumatori fără producţii proprii. În acest mod, dezamăgirea se manifestă prin inacţiune, iar blazarea prin aşteptarea unor vremuri mai bune. Această aşteptare exprimând într-un fel şi tăria noastră experimentată în vremurile când ne retrăgeam din faţa turcilor sau a tătarilor, dar lăsam în ascunzişuri merinde şi în iazuri peşti, ştiind că n-au cum sta mult şi că ne vom întoarce. Acum însă nu ne mai retragem, dar nu producem şi n-avem nici ce merinde să ascundem, neglijând tocmai mica proprietate la care ar trebui să revenim. Atunci reveneam la ea tocmai ca să o muncim, acum rămânem pe ea, dar într-un mod contrar firii.

Pentru că, prin mentalitatea de mic producător, ţăranul român nu numai că a supravieţuit, dar şi-a construit o adevărată cultură identitară, o înţelegere a lui asupra lumii şi o anume civilizaţie a lui fărâmiţată în mici proprietăţi care, prin producţii de subzistenţă asigură o anumită libertate individuală şi a familiei, o anumită certitudine a vieţuirii caracterizată printr-o legătură directă a persoanei umane cu mediul dăruit lui ca bun de existenţă, exploatare şi chiar afirmare de capacităţi proprii.

Am început prin a caracteriza situaţia prezentă drept paradoxală cunoscând şi explicaţia extirpării spiritului de iniţiativă umană ca practică programată a absurdităţii viziunii paternalist-comuniste asupra lumii, dar şi speranţele tuturor oamenilor de bună credinţă şi cu scaun la cap întru depăşirea acestei sechele. Care, însă, iată că marchează cel puţin două generaţii de populaţie rurală inactivă, a cărei somnolenţă e încurajată politicianist în continuare. S-a trecut, de la obiceiul de a lucra colectivist numai la indicaţiile unei planificări ultracentralizate, la dezobişnuinţa de a-ţi mai gestiona tu proprietatea, la pasivitatea aşteptării unor ajutoare internaţionale sau măcar de la stat, ceea ce a condus la a nu-ţi mai asigura tu însuţi subzistenţa prin produsul propriului tău ogor care ti-a revenit ca proprietate, dar nu si ca mentalitate de proprietar.

 De aici, dintr-o asemenea inconsecvenţă de mentalitate produsă prin viruşii aşa zisei discipline comuniste a subordonării, lipsei de iniţiativă proprie şi sentimentului că poţi fura şi tu de vreme ce statul fură de la tine, provine paradoxul de astăzi, care va deveni mai dureros pe măsura adâncirii crizei: Acela că, în vreme ce toată lumea e conştientă că prin producţia agricolă şi, în special, prin mica producţie ţărănească ce poate antrena câteva milioane bune de oameni se pot acoperi o parte dintre golurile acestei crize, în vreme ce acest atu pune în evidenţă rolul şi rostul micului producător care mai poate avea importanţă în ţările noastre îndelungă vreme, tocmai noi, care păstrăm  în sânge această mentalitate de mic producător agricol de sute şi mii de ani, ni-l neglijăm şi personal, prin lipsa de tragere de inimă de a ne gospodări fiecare, dar şi comunitar, prin lipsa oricăror facilităţi şi îndemnuri venite din partea statului care are, în primul rând, această îndatorire de stimulare a oricărei caracteristici de iniţiativă, de vreme ce criteriul sau principal de apreciere este PIB-ul.

Or, probată în timp istoric, caracteristica naţională a iniţiativei noastre este cea din interiorul micii proprietăţi agricole. Ea ne-a marcat gena şi nu a putut să dispară într-atât în cei cincizeci de ani de criminal experiment comunist pe pielea ţăranului român pe care, în mod declarat-programatic îl considera duşmanul cel mai mare al „socialismului biruitor”, tocmai pentru „mentalitatea sa individualistă” care nu se lasă colectivizată. Nu putem accepta a fi vorba mai mult decât de o eventuală „adormire” a acestui instinct  de a ne valorifica ogorul, instinct cu care s-au născut generaţii şi generaţii de români. Şi facem jocul de cuvinte pornit din acest paradox spunând că: Marea şansă a redresării noastre după criza morală produsă de comunism şi criza materială produsă, iată, de acest postcomunism pe care-l trăim încă strâmb, este tocmai mentalitatea de mic producător a românului. Ca argument că ea nu a pierit şi nici nu a putut fi ştearsă prin tentativa de spălare a creierelor  cu „educaţie” bolşevică, avem celălalt exemplu: al Bisericii. Al Bisericii a cărei anihilare s-a încercat la fel de dur, dar care nu a putut fi ştearsă din sufletele noastre şi s-a reaprins într-o renaştere cu totul triumfătoare astăzi. Or, celălalt element de vechime în sufletele noastre alături credinţei, este tocmai mentalitatea despre care vorbim ca o caracteristică a psihologiei poporului român, iar ceea ce vine să realizeze prima din punct de vedere moral şi spiritual, se aşteaptă de la a doua din punct de vedere material. Se aşteaptă ca existenţa spirituală şi subzistenţa biologică să-şi reia firescul lor drum comun pentru o vieţuire care să se depărteze tot mai mult de conotaţia dramatică a termenului de „supravieţuire”, să-l îndepărteze pe acesta de conţinutul aleatoriu al întâmplării, soluţiilor limită sau rezolvării disperate şi să-i confere  tot mai mult celălalt înţeles: acela de „continuitate bazată pe certitudini”.

            Afirm toate acestea pentru că logica nu poate admite decât faptul că acea nefastă colectivizare a marcat în sufletul nostru sentimentul de desolidarizare caracteristic mulţimilor luate ca masă informă de indivizi şi nu ca unitate de voinţă a unor persoane bine definite; iar ideile benigne de asociere, de cooperare solidară în interesul comun ne oripilează încă prin conotaţiile date lor exact pe dos de demagogia comunistă. Într-o asemenea accepţie termenul de „cooperare” nu mai avea nimic din actul volitiv personal  al omului care vrea să se într-ajutoreze cu semenul său, ci era doar o manevră politică poliţist-obligatorie, însemnând „cooperativizare”; ceea ce este cu totul altceva, situându-se la antipodul duşmănos şi imoral al cooperării. O asemenea logică ne dă dreptul să considerăm că mai trebuie să treacă ceva timp până ce biata noastră fiinţă va uita minciuna despre asociere a economiei socialiste. Ea însemna intrarea sub călcâiul dictaturii economice colectiviste care, din proprietar liber, îl reiobăgea pe om înregimentându-l sub comanda unei abstracte planificări de domeniul absurdului. Aşa că, în acest sens şi cu o atare explicaţie, ajungem să înţelegem justificatele reacţii de respingere sau cel puţin de prudenţă ale fiecărei persoane care a trecut printr-o asemenea experienţă.

Dar, aceeaşi logică, în nici un caz nu poate concepe faptul că, oricât de anihilat a fost sentimentul de proprietate, acesta, care poate fi probat că există din plin în mentalitatea omului, nu a putut fi castrat de instinctul pe care îl propagă: acela de valorificare a proprietăţii, în primul rând în folosul subzistenţei tale şi, apoi mai departe, pentru un eventual câştig care să însemne mai mult decât subzistenţă, adică să însemne un progres. Iar orice categorie de politici naţionale care neglijează existenţa şi persistenţa unui asemenea sentiment şi instinct fixat pe gena familiilor de mici proprietari şi de mici producători agricoli caracteristică satului românesc ce încă reprezintă o jumătate din populaţia ţării răspândită pe multe, foarte multe, cele mai multe zeci la sută din teritoriul ei, sunt de condamnat pentru tentativa de ruinare naţională. Precum orice guvernare care nu găseşte soluţii de stimulare prin facilităţi fiscale, prin încurajări financiare şi chiar prin subvenţie naţională a iniţiativei personale prin care săteanul îşi poate pune în valoare proprietatea cât de mică ar fi şi cât de neînsemnată ar părea, va plăti grav, făcându-ne, de fapt, pe toţi să plătim prin întârzierea redresării pe care ne-o garantează o asemenea genă. Genă pe care, cu toate cele bune şi rele ale ei, săteanul român încă o păstrează. Să nu uităm că, în perioada de înflorire naţională pe care ne-a curmat-o soarta geopolitică la jumătatea secolului trecut, săteanul român ieşit din condiţia de „pălmaş” se identifica mult mai puţin cu calificativul de „agricultor”, care i-ar fi definit numai latura profesională şi, în majoritatea actelor publice sau private, şi atunci când subscria „subsemnatul” şi când era menţionat ca „numitul”, alături de nume era  consemnat cu atributul: „… proprietar în comuna X”. Clar: proprietar pe un bordei, pe o grădină, pe-o sfoară de pământ, pe o întreagă moşie… Oricum, dar proprietar. Asta era formularea de limbaj legislativ a genei pe care am pomenit-o a se fi imprimat din vechimea existenţei noastre ca popor sedentar.

2          Să vorbim puţin despre această genă:

            Un articol despre cercetări foarte recente în care, fiind vorba de probe ADN înseamnă situarea de la sine în domeniul genetic, contesta prioritatea de cultivatori a europenilor care au numai vreo şapte mii de ani de viaţă sedentară lucrând pământul şi crescând vitele, fiindcă s-au găsit printre osemintele lor urme ADN de populaţii africane şi din Orientul Apropiat. Se presupune că acestea ar fi venit aici din luncile Nilului sau Mesopotamiei unde practicile cultivării au spre zece mii de ani şi că i-au deprins cu ele pe pelasgii sau hiperboreenii, până atunci vânători sau culegători. Întristător pentru orgoliul nostru să avem doar şapte mii de ani de aşezare fermă pe teritoriile exploatate dar, dacă ne gândim că mai există şi astăzi seminţii cu mentalitate de culegători-vânători, ne mai consolăm. Iar mândria noastră că de şapte mii de ani ne-am transformat din vânători-culegători în sedentari-producători de bunuri cu iniţiativa personală mereu sporită şi întărită printr-o selecţie naturală, aceast[ justificată mândrie ne este jignită pe parcursul unui singur ultim secol. Ne-a  fost grav jignită şi de către cei care mai ieri au vrut să ne extirpe spiritul de iniţiativă caracteristic acestei categorii umane pe care o reprezentăm. Dar ne este şi astăzi jignită de cei care n-ar mai avea nevoie de noi ca producători, ci ar dori să facem pasul înapoi spre cea de culegători, chiar şi în haina modernă a omului care „culege” produse ambalate. Adică de „consumatori ai produselor altora” - ce mi-e că în primitivism era natura, iar în capitalismul avansat sunt marile trusturi care vor să impună stăpânirea produselor lor?! Pentru că visul unora de a împărţi lumea în furnizori şi cumpărători este cancerul care ameninţă frumosul vis al mondializării prin înţelegere, armonie globală şi solidaritate umană faţă de eventualele pericole obiective care ne ameninţă din afara fiinţei noastre.

            Vorbesc din punctul nostru de vedere, al unei populaţii cu vechime europeană atestată chiar preistoric, cu o cultură înrădăcinată antic, o spiritualitate creată în acelaşi creuzet stabil, o religie atestată apostolic şi o tradiţie milenară de a nu ne lăsa dezrădăcinaţi, de a reveni pe locurile noastre, la proprietăţile noastre, după spulberări aduse de năvăliri şi ocupaţii datate de la Darius la  Lisimach  şi până la recentul „davai ceas, davai moşie, haraşo tovărăşie”. Toate aceste elemente de natură diacronică ce-şi găsesc corespondentul biologic al fixării în genă sau cel spiritual al fixării în tradiţie, ajung, prin devenire, la un  set incombatabil de realităţi care se cheamă identitatea culturală a unui popor, ca şi identitatea culturală a unei anumite zone a lumii. Iar conceptul de identitate culturală cuprinde implicit respectul pentru cultura fiecăruia.

            În cadrul acestei culturi, care ne dă identitate şi care este specific a noastră, se identifică elemente lingvistice pornite de pe teritoriile de aici, într-o perioadă pelasgică a continentului, pentru a deveni limba cuceritoare a antichităţii şi îndreptăţindu-ne să pledăm pentru o latinitate a noastră, cel puţin la fel de veche ca a Latiumului; tot în cadrul ei aflăm trăsături şi obiceiuri continuate de tradiţia şi ritualurile religiei noastre contemporane dintr-o religie mai veche, poate de aceeaşi vechime cu a Scripturii Vechiului Testament; iar ea însăşi este, ca atare, temeiul miracolului stabilităţii şi continuităţii româneşti în mileniul negru al unei Europe invadate şi deteriorate de năvălitori care aveau a ne decapita pe noi mai întâi, înainte de a ajunge la popoarele de la celelalte graniţe ale occidentului.  De la acel 514 înainte de Hristos consemnat de Herodot, năvălitorii sunt mereu alţii iar populaţia care li se opune e stabilă şi, chiar dacă se retrage din calea lor, le aşteaptă sau le provoacă plecarea pentru ca să revină pe aceleaşi locuri. Oare nu este aici vorba tocmai de instinctul de proprietate şi de înrădăcinare în natura respectivă, de asimilare a celor care s-au aşezat asupra lor, de convertire a acelora la credinţa lor, sau de transformare a mediului stabil în „moşie”, adică în moştenire din moşi-strămoşi?… Ce altă semnificaţie poate avea o întreagă istorie a revenirilor pe pământ natal, de la întoarcerea celor pe care îi luase peste Dunăre valul „Retragerii Aureliene” la recoborârea masivă din cetatea Carpaţilor a muntenilor, moldovenilor şi transilvănenilor, exact după ce Tătarii marcaseră ultima năvălire, la strategia otomanilor de a ne călca numai după Sfântul Gheorghe, atunci când ştiau că, veniţi din bejenie, ne-am însămânţat ogoarele şi aveau ce lua, la transhumanţa permanentă a oierilor pe căi de dus şi întors din Carpaţi la Mare şi la Munţii Pindului, până la drama contemporană a sutelor de mii de basarabeni deportaţi la Urali şi peste, care, de îndată ce au putut, s-au întors la rădăcina livezilor lor, ca şi la fenomenul stenic contemporan al căpşunarilor care salvează periodic bugetul valutar al ţării prost administrate reconstruindu-şi încă de pe acum satele unde se vor întoarce?!

            Se configurează, prin toate acestea, o „istorie a continuităţii româneşti pe mica proprietate şi a nativei obstinaţii în valorificarea ei”, întemeiată tocmai pe fenomenul de masă, care presupune amprentarea a milioane de oameni cu sentimentul înrădăcinării lor pe milioane de proprietăţi care, oricât de mici ar fi, fac parte comună cu persoana lor, emanându-şi laolată, om şi mediu, energia supravieţuirii. O asemenea trăsătură, o asemenea legătură dintre persoana umană şi vatra strămoşească, nu se poate şterge cu una cu două. Şi, fiind vorba doar de „cu una-cu două”, una fiind comunismul iar a doua fiind deturnarea nărăvită a sensurilor benigne ale globalizării, putem avea încredere că perenitatea acestei trăsături de psihologie naţională va fi mai puternică decât agresiunile la care ele au supus-o. De asta putem fi siguri. Întrebarea este, însă: Când va reînvinge ea? Când vor ajunge cei care gestionează destinele ţării la concluzia răspunderii pe care o au faţă de o asemenea reînnodare a tradiţiei afirmării noastre prin valorificarea proprietăţii fiecăruia dintre noi; a păcatului grav de sfidare în care cad trădând această principală cale a redresării noastre prin piedici prosteşti, birocratice, sau chiar de rea credinţă; a imperativului naţional de a încuraja, a stimula, a finanţa şi a se dărui întru totul unui asemenea comandament naţional?!

3            Să ne oprim acum asupra unui alt aspect al problemei: Ce trage înapoi acest proces de redresare şi ce ne face să nu folosim atuul pe care l-am putea avea prin trăsăturile specifice menţionate mai sus?

            Răspunsul vine din două direcţii, prima fiind de natură legislativ-statală de care se face vinovată puterea care a funcţionat din 1989 şi până în prezent, dovedind cecitatea formaţiilor politice care s-au perindat la guvernare şi chiar interesele lor străine de interesul naţional. Din păcate, cea de a doua este mai gravă pentru că vine din sufletul omului, din blazarea şi resemnarea la care el a ajuns, din sentimentul zădărniciei confirmat de încercările eşuate, pe de o parte, dar şi dintr-o anumită comoditate care se instalează întotdeauna când renunţi la ambiţiile pentru progres, comoditate neconştientă de regresul social la care conduce pasul înapoi, de gravitatea acestuia. Şi, dacă mai sus am  folosit în  glumă ideea că ar exista unele interese de a ne readuce în stadiul de culegători ai produselor lor ambalate, acum ajungem la aspectul serios al faptului că, în ori ce caz, aceste interese vor să ne elimine ca producători. Ceea ce înseamnă că vor să ne scoată din cadrul antropologic al existenţei noastre, din cutumele economice pe care ni le-am construit şi chiar din statutul nostru social.

Revenind la prima direcţie, cea a măsurilor guvernamentale postdecembriste direcţionate în mod perfid spre diferite grupuri de interese, dar niciodată spre marele interes naţional al motivării muncii ţăranului român, vin şi repet ideea că acesta, adică o jumătate din populaţia ţării, este marele nedreptăţit în cadrul retrocedărilor care s-au făcut întru ştergerea amintirii nefaste a economiei socialiste. Pentru că, atunci când a fost forţat să se integreze acesteia prin colectivizare, ţăranul român a devenit colectivist luându-i-se şi pământul şi animalele şi atelajele şi dreptul de a se duce la piaţă. A intrat, deci, în colectivă cu întregul său sistem de producţie, nu numai cu terenul asupra căruia şi-l exercita. Nu ne interesează faptul că se poate spune acum că era sistemul învechit al plugului cu boi şi al mersului la târg, ci ne interesează că era un sistem valabil în vremea aceea, care ducea economia românească înainte  şi asigura subzistenţa fiecărei familii ţărăneşti. Ceea ce înseamnă că, dacă după patruzeci de ani, progresul tehnic obiectiv, al întregii lumi, a produs trecerea la agricultura mecanizată şi la desfacerea prin supermarketuri, această trecere s-a făcut treptat şi pe baza veniturilor obţinute prin sistemul anterior.

            De aici devine clară ideea că repunerea proprietarilor rurali în posesia pământului pe care l-au avut, reprezintă doar o parte din retrocedarea la care ei au dreptul, obligaţia măsurilor de restituire fiind în egală măsură şi asupra mijloacelor de producţie pe care ei le-au avut şi la posibilităţile de schimb sau desfacere ale comerţului tradiţional. Aceste proprietăţi mobile, ca şi drepturile pe piaţa liberă, făceau parte la acea vreme din coerenţa întregului sistem de producţie. Sistem funcţional care, cu am spus, îşi avea eficienţa lui. Dacă, după patru decenii, s-ar fi făcut dreptate cu adevărat, ar fi trebuit restituită şi mecanizarea respectivă care, însuşită ca dotare din  veniturile provenite de pe acele terenuri, devenise patrimoniu colectiv; ca şi o compensare, sau faciltăţi pentru a face faţă mijloacelor contemporane de desfacere. Adică acelaşi patrimoniu imobil, mobil şi moral-legislativ cu care ţăranii fuseseră obligaţi să „intre în cooperare” ajuns astăzi la forma corespunzătoare a caracteristicilor tehnice ale epocii.

            Cum s-ar fi putut îndeplini un asemenea deziderat? Desigur, nu în forma distructivă, inconştientă şi de rea credinţă cum s-a procedat cu grajdurile şi cu irigaţiile care, şi ele, făceau parte în mod firesc din evoluţia sistemului de producţie realizată prin veniturile aduse de exploatarea terenurilor aceloraşi foşti proprietari. Ar fi fost criminal îndemnul de-a împărţi tractoarele, combinele şi semănătorile luând fiecare piese disparate. Dar a fost duşmănos, inechitabil şi, până la urmă, provocator al falimentului agriculturii şi a incapacităţii de redresare la nivel naţional pe care o trăim şi astăzi, şi faptul că statul şi-a păstrat o vreme staţiunile de maşini şi tractoare punând ţăranului taxe pentru a-i presta servicii şi încă taxe atât de neconcordante cu veniturile din agricultură încât prohibitivitatea lor a condus la renunţarea omului de a-şi mai lucra pământul. Apoi, ca în întreaga proprietate de stat, s-a trecut la dubioasele şi favorizatoarele privatizări, s-a schimbat numai proprietatea în domeniul acestor prestări de servicii, dar proprietarul rural a rămas pe mai departe văduvit de această parte din sistemul de producţie pe care el îl avea pus la punct atunci când intrase în colectivă. La fel cu posibilităţile de desfacere, aşa că putem spune că a fost pur şi simplu furat sau nedreptăţit. Iar, prin faptul că o legiuire necinstită sau inconştientă i-a îngrădit trocul tradiţional şi l-a pus să plătească lucrările mecanice la care el ar fi avut dreptul gratuit, pentru că erau executate de maşinile ce înlocuiseră atelajele sale, săteanul şi familia lui au preferat să renunţe la a-şi mai cultiva pământul. Aceeaşi situaţie şi în materie de desfacere a produselor, unde producătorul direct ar trebui să beneficieze de gratuităţi.

În acest mod, într-o ţară trecută pe calea democraţiei, în care nu numai că s-a vorbit intens despre conceptul de „restitutio in integrum”, dar s-a şi profitat la fel de pe urma lui până la exagerare, singurul nedreptăţit, care nu profită de acesta, este ţăranul român. Or, a rezolva câteva mii de cazuri personale şi a nesocoti jumătate din populaţia ţării nu numai ca drept de proprietate, ci şi în calitatea ei de potenţială forţă de muncă, înseamnă şi trădarea acestui „integrum” la un mod ilicit favorizator, ca şi provocarea de pagube pentru venitul naţional. Această nedreptate pe care o suferă jumătate din populaţia ţării, evident, nu numai cea prin tradiţie menită a-şi aduce contribuţia la Produsul Intern Brut, dar exact cea care poate asigura reducerea substanţială a importului alimentar, depăşeşte nivelul de incompetenţă ajungând pe teritoriul trădării intereselor naţionale. Iar o nouă guvernare, care ar veni după aceşti nenorociţi douăzeci de ani cu buna intenţie de a reabilita legislaţia discrepantă şi împovărătoare tocmai pentru elementul de bază românesc al muncii direct productive, aflându-se în faţa unei alte etape, care nu mai permite rezolvarea prin gratuităţi sau preţuri mici a acestei situaţii, trebuie să fie conştientă de toate compensaţiile la care are dreptul marea categorie de proprietari agricoli pentru a putea redeveni, aşa cum au fost, producători de bunuri agricole. Să fie conştientă că scutirea de impozite şi taxe nu e un drept al lor, ci o datorie faţă de ei; şi că subvenţiile de la stat pentru redresarea producţiei agricole trebuie să asigure un ritm crescând pentru cel puţin două generaţii de mici agricultori ai României, cât au fost şi cele înrobite sistemului ceapist.

În ceea ce priveşte cea de a doua direcţie, să începem cu comoditatea care se instalează în inactivitate şi ne vom da seama de starea de declasare a unei populaţii inactive, comparabilă cu deşertizarea în materie de ecologie. Din păcate, încă şi la nivelul societăţii contemporane, tot ce există ca bună intenţie ecologică se referă numai la realităţile din afara fiinţei umane şi prejudiciile aduse lor. Nu şi la aceleaşi deteriorări şi  aceeaşi alienare faţă de natura-mamă care se produc în interiorul persoanei umane şi care ameninţă cel puţin la fel de grav existenţa omenirii în ansamblul ei. Înţeles astfel, în afara omului sau doar faţă în faţă cu omul, conceptul dezvoltării durabile nu face doi bani. El poate lăsa impresia că ne preocupă asigurarea unei naturi sănătoase locuite de oameni din ce în ce mai bolnavi sau, în orice caz, a căror deteriorare, mai ales mentală, comportamentală, morală, nu este în atenţia noastră. Cât de mare ne-ar fi folosul unei naturi sănătoase găzduind societăţi bolnave?!

Punem întrebarea fiind convinşi că o concepţie ecologică modernă, care poate demonstra că a depăşit stadiul romantic al iubirii de natură, dar şi cel ştiinţific limitat la măsuri ambiental-climatice şi antipoluante doar în privinţa mediului înconjurător, nu are cum să nu ţină seama de POLUAREA MORALĂ care este cel mai mare duşman al dezvoltării durabile şi de mutaţiile nocive de care trebuie ferită persoana umană. Aspectele sunt infinite, iar ecologizarea spirituală este un comandament contemporan care nu-i mai priveşte numai pe biologii şi pe naturaliştii rutinaţi ai simpozioanelor ecologice, ci ţine de politicile de ansamblu ale vieţuirii decente şi demne a persoanei umane. Decente prin condiţiile pe care le capătă ea de la societate şi demne prin creativitatea aducătoare de progres pe care ea şi-o dedică societăţii.

            Nu este loc aici pentru incitantele consideraţiuni ce se pot face pe tema mutării ecologiei de pe fundamentul naturalist pe cel umanist. Dar, chiar dacă ne rezumăm doar la acest pericol contaminant nociv al comodităţii a cărei impresie o lasă inactivitatea transformată în lene şi consum, într-o perioadă precum cea  de faţă, marcată şi de drogaţi şi de interlopi şi de profitori constituiţi ca grupuri de aşa zisă existenţă democratică printre oamenii acţiunii productive a căror armă de apărare nu poate fi decât escaladarea moralei, nu putem să nu ne gândim cu groază la regresul social, la decăderea fatală pentru omenire, dacă ar fi de conceput pentru comunităţile ei să facă antropologic pasul înapoi spre epoca de piatră, când mentalitatea de „neproducător” ne-ar reechivala cu cea de „culegător”, chiar într-o accepţie modernă a pensiilor sociale sau a cerşetoriei.

            Am insistat şi voi mai insista asupra valorilor concepţiei de sedentaritate a vieţii omului ca producător stabil, în locuri bine determinate, cu a căror natură începe să se confunde însăşi natura persoanei lui. Ele sunt cele care au produs omenirii civilizaţiile ca trepte ale evoluţiei ei şi tot din recunoaşterea, însuşirea şi dăruirea pentru aceste valori au apărut conceptele noi, precum cel ecologic sau al dezvoltării durabile. În vreme ce de la migratori, de la orice persoană umană cu mentalitate de culegător instabil, care culege şi pleacă mai departe, apar pericolele spolierii naturii şi lăsării deşertului în urmă, chiar dacă e vorba de năvălitorii primitivi sau de cavalerii de industrie organizaţi contemporan în trusturi care spoliază şi se mută. Este aceeaşi mentalitate de vagabond care întoarce spatele locului pe care l-a pustiit şi se îndreaptă spre altul în acelaşi scop. Or, pentru a asigura armonia dezvoltării durabile, omenirea are nevoie de sedentaritate,  iar persoana umană ca minte şi unealtă a acestei durabilităţi trebuie să ştie că răspunderea pentru sine şi pentru spaţiul în care vieţuieşte o conduce spre a-şi asigura, mai întâi subzistenţa prin acest spaţiu natural şi în cadrul lui, apoi a-şi perfecţiona această subzistenţă într-o vieţuire durabilă, pentru ca, până la urmă, să ajungă a asigura şi locului şi sieşi o dezvoltare durabilă.

Am lăsat mai la urmă alt aspect al stării morale a contemporanilor noştri din mediul rural românesc: sentimentul zădărniciei confirmat de încercările eşuate, tocmai pentru a reveni la obligaţiile pe care statul modern le are , obligaţii de a se păstra modern prin viaţa modernă asigurată cetăţenilor săi şi a nu permite decăderea din modernitate, cu alte cuvinte înapoierea cetăţenilor săi.

Înapoiere ce începe cu cea mai nevoiaşă pătură a majorităţii lor, cu ţărănimea pentru care e prea mult ca, într-o singură jumătate de secol, să primească  două lovituri, una după alta:

-                            Cea a socialismului triumfalist care a procedat în mod deliberat şi permanent la extirparea spiritului de iniţiativă al aşa zisului „individualism ţărănesc ostil colectivizării”, acesta fiind, de fapt, personalismul funciar al ţăranului care, prin secole şi-a calificat priceperea ca stăpân al unei proprietăţi ce trebuie gestionate;

-                            Dar şi cea a micului sau marelui monopolism care ştie prea bine să-şi organizeze producţia în interiorul său şi nu-i pasă  de iniţiativa altuia, ci doar de a-şi asigura cât mai multă clientelă consumatoare.

Or, dacă un popor a procedat la o răsturnare cum a fost cea din 1989 de la noi pentru a se salva de opreliştile dictatoriale prin care se ţinea în viaţă un sistem economic duşmănos şi ineficient, dacă prin asentiment general, fie el şi ulterior actului de răsturnare, a revenit pe calea firească, evolutivă, a economiei de piaţă, înseamnă că el se doreşte a trăi în democraţia generată şi girată de libertăţile capitalismului. Şi, atunci, se pune întrebarea: Dacă avem nevoie de capitalism şi dorim să-l generăm şi să-l consolidăm cum nu se poate mai bine,  suntem atât de orbi încât să nu mai fim atenţi, nu numai la criteriile limpezi de dezvoltare economică prin competitivitatea fiecăruia, dar nici măcar la acuzaţia pe care livresca şi antirealista teorie comunistă o aducea micii proprietăţi ţărăneşti, aceea că ea este „generatoare permanentă de capitalism în proporţii de masă”?… Oare am ajuns atât de puternici şi de bogaţi încât să nu ne mai intereseze forţele care pot genera capitalism progresiv în ţara noastră?!

Prin asta ajungem la locul important pe care îl ocupă consolidarea şi dezvoltarea micii gospodării ţărăneşti  atât pe plan economic, ca generator de cale firească, ascensiv-evolutivă atât pentru subzistenţa familiei românului, cât şi pentru reaşezarea producţiei noastre alimentare în drepturile ei legitime, dar şi pe plan spiritual asigurând continuitate unei culturi specifice nouă care s-a păstrat în creuzetul satului românesc, ca ramură îndelung experimentată şi sedimentată în tradiţiile noastre, a acelor culturi de existenţă sedentară a valorificării mediului în care te-ai stabilit şi ai prins rădăcini prin munca ta pentru această valorificare.

             Pentru că putem vorbi de o cultură specifică micii gospodării rurale, a producţiei agricole şi producţiei de bunuri casnice, a meşteşugurilor populare, a cunoştinţelor ei de mediu şi a spiritualităţii ei legată printr-o morală comunitară bazată pe legi tradiţionale, ca şi prin cutumele unei administrări obşteşti întemeiată pe diferenţieri de drepturi dintre bunurile fiecăruia faţă de drepturile la bunul comun şi ajungându-se până la elementele superioare ale solidarităţii creştine.

Corneliu LEU

- citiţi aici partea a doua >>

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com