ŞCOALA DE AZI - LUMINI ŞI UMBRE (3)

Gheorghe Postelnicu

Regretatul George Beldescu, specialist în psihologia lingvisticii şcolare, afirma în anul 2005, că „învăţătorii şi profesorii au privilegiul de a-şi prelungi viaţa în memoria elevilor, unii veneraţi prin conduita lor socio-profesională şi morală, alţii blamaţi pentru irosirea unor porţiuni din timpul şcolar, irecuperabile, pentru împlinirile vinovate ale programelor de instruire şi educare”. După terminarea şcolii, o parte a oamenilor înlătură aspectele pozitive şi agreabile din viaţa de elev şi reţine constrângerile, întâmplările nesemnificative sau insuportabile. Numai cei care urmează studiile evaluează la standarde reale chipul învăţătorului şi al dirigintelui. În emisiunile de ştiri, profesorii sunt prezentaţi opiniei publice, ca: tipicari, conservatori, pisălogi, fricoşi, rigizi, naivi, brutali, exaltaţi, autoritari, maniaci, circumspecţi, narcisişti. În literatura de ieri, pe care nu o mai citesc românii ocupaţi cu privitul la televizor, ei sunt: generoşi, copilăroşi, altruişti, informaţi, sensibili, blânzi, activi, loiali, gospodari, ordonaţi, credincioşi, familişti, spontani, răbdători, exigenţi, oneşti. Modele de urmat. Puţini telespectatori resping informaţiile primite. În căldura căminului, în lumina multicoloră a ecranului, se creează instantaneu certitudini: profesorii au puteri educative oculte şi nemeritate. Fenomenul de denigrare a precedat încercările de reformare ale sistemului. Consecinţele prezentării unor imagini distorsionate, care pot reprezenta unu la sută din viaţa şcolii, au fost schimbarea atitudinii faţă de instrucţie şi educaţie, iar de aici până la creşterea absenteismului şi a abandonului şcolar nu a mai fost decât un pas. Cred că jumătate din populaţia ţării speră ca miracolul şcolii româneşti să dăinuie, aducând propria contribuţie la întărirea democraţiei şi a eticii româneşti, pe când cealaltă jumătate aruncă cenuşă pe jar, dorind o şcoală slabă, facultativă şi o educaţie permisivă. E posibil, ca teoria politologului Z. Brzezinski (fiecare an de comunism are nevoie de un an de tranziţie), să fie aplicabilă şi învăţământului românesc. Dacă procesul de reformă este condus bine şi dacă nu e criză la nivelul întregii societăţi.

Piaţa românească s-a umplut cu idei de import pentru care nu există suprastructura necesară şi nici mediul familial corespunzător implementării lor. Şcoala tip fast-food ori principiul libertăţii depline sunt respinse şi de cadrele didactice tinere, care nu sunt pregătite să lucreze cu elevii dificili. Şcolarul poate fi indolent, dar să fie cuminte. Numărul lucrărilor de pedagogia învăţării şi de psihologia copilului este foarte mare. Ca şi traducerile. Dar nimeni nu recomandă cu onestitate un model bine articulat, care să ţină seama de datele reale ale şcolii noastre şi iată, ne aflăm acum în faţa celui de-al patrulea sau al cincilea program de reformă. Terapia de şoc nu se poate aplica într-un domeniu atât de sensibil şi, mai ales, nu se poate face fără bani, mulţi bani şi mult aer, pentru că toate şcolile trebuie bine aerisite. Nu ar fi nimic, dacă toate astea nu ar ridica bariere în faţa tradiţiei, într-o beţie a formelor fără fond nemaiîntâlnită de la 1860. Cu această monedă s-au luat doctorate, s-au construit cariere universitare, s-au obţinut funcţii didactice plătite bine. Monopolul sfătuitorilor… Dacă eu aş decide, aş stipula în lege ca secretarul de stat pentru învăţământul preuniversitar să fie un cadru didactic de la ţară. De exemplu, Stelică Stanciu din Goideşti sau Filică Boroianu din Gura Teghii. Cât timp va mai trece până când profesorul-bugetar va fi considerat un rău, iar elevul harnic, un personaj negativ?

Încrederea în moralitatea dascălului este subminată şi de posibilitatea  prelungirii cu până la trei ani (cu altă posibilitate de prelungire) a întocmirii dosarului de pensionare, ceea ce pentru bărbaţi înseamnă 68-69-70 de ani, o vârstă potrivită pentru a scrie memorii sau a cultiva tomate. Consiliul de administraţie al inspectoratelor şcolare aprobă prelungirea activităţii didactice persoanelor considerate indispensabile şcolii: inspectori, metodişti, directori, după ce au făcut mai mult rău decât bine. O fi mai având ore de limba română la Şcoala 11 sinistrul ideolog şi superpedagog al administraţiei şcolare predecembriste, sau ore de fizică la un cunoscut liceu fostul inspector-şef adjunct al aceleiaşi perioade, reşapat postdecembrist chiar inspector general? Mai muncesc, mai muncesc ei pentru binele şcolii buzoiene? Că fără ei, nu se poate. Tinerii să mai aştepte sau să emigreze!

Gheorghe Postelnicu