ŞCOALA DE AZI -

LUMINI ŞI UMBRE

Gheorghe Postelnicu

În mod neaşteptat, despre şcoala românească nu se ştiu multe lucruri, pentru că nu se spun din interiorul ei. În discuţiile televizate au mare preţ părerile „analiştilor” pricepuţi la toate şi ale superliderilor sindicali care stau cu ochii pe locurile din Consiliile Judeţene şi din Parlament. Când intră în direct un dascăl autentic, este umilit şi intimidat de cenzură, dar publicul suveran este satisfăcut. „Dă-i naibii de profesori, că toţi par la fel. Unde sunt apostolii de altădată?” Ce e drept, eroismul absolventului care mergea de bunăvoie la Mila 23 sau la Bisoca şi-a ars combustia. A lucra în „rural” era stimulat cu un spor satisfăcător, dar la presiunea „urbanului” acesta a fost redus la câteva procente, rămânând ridicat numai în localităţile izolate în care nu stau decât sihaştrii, pensionarii şi necalificaţii. Oameni devotaţi meseriei există şi astăzi. Ei muncesc neştiuţi, în singurătate şi izolare, fiindcă onestitatea şi simplitatea îi fac incomozi. Ar putea fi bănuiţi că doresc funcţii de conducere sau recompense materiale. Ies la pensie cu 1200 de lei pe lună, după 45 de ani de muncă şi în doi-trei ani fac infarct, cataractă, cancer sau ajung la balamuc. „Aşa le trebuie, că ne dădeau mult de scris. Odată…”

Personajele reprezentative ale prozei mele sunt cadre didactice, prezentate cu frământările, slăbiciunile şi bovarismul lor. Eu însumi trăiesc de 40 de ani în universul cu lumini şi umbre care este învăţământul românesc. Acesta a avut, cam o dată la 10 ani, împrejurări favorabile de a-şi schimba imaginea în oglinda societăţii, dar le-a ratat. Cei care cred că munca unui profesor poate fi apreciată precum producţia de cereale a unei tarlale se înşală. În ultimii 30 de ani au fost concepute fel de fel de grile, regulamente, fişe de evaluare. Încurajează Legea învăţământului şi Statutul cadrelor didactice, altfel decât formal, munca adevărată, sacrificiul de sine, valoarea? Se susţin examene pentru obţinerea celor două grade didactice, se desfăşoară cursuri de pregătire continuă prin care se acumulează credite într-o cursă neobişnuită a formelor fără fond, dar apropo: s-a împiedicat vreodată cineva de astfel de obstacole? La ce preţ o fi ajuns o titularizare, dar la cât se va licita când se va realiza pe plan local? Satisfacţia financiară maximă este gradaţia de merit, care reprezintă 25% din salariul de încadrare şi se acordă pe o perioadă de 4 ani. De la 1 ianuarie 2010 s-a anulat salariul de merit: 15% timp de un an calendaristic (numai pentru 10% din personalul didactic al unei unităţi). A căzut şi fondul de premiere lunară de 2%, care putea încuraja ducerea la bun sfârşit a unor activităţi desfăşurate în afara orelor de clasă. Proiectul noii legi a învăţământului propune titlul de profesor emerit, cu onorurile administrative şi financiare corespunzătoare. Cine îl va obţine? Ca şi în cazul gradaţiilor de merit, câţiva merituoşi şi foarte, foarte mulţi oportunişti, farsori şi slugi credincioase, cei pentru care participarea elevilor la extracurricular e o afacere personală, metodiştii care nu mor de dragul meseriei, ci al inspecţiilor speciale profitabile. Cea mai ştearsă figură didactică dintr-un onorabil colectiv didactic cu peste 50 de membri s-a încununat cu gradaţia de merit graţie relaţiilor mamei sale cu … Sf. Petru.

De-a lungul timpului am întâlnit situaţii uluitoare şi în ce priveşte manipularea fazelor superioare ale concursurilor şcolare. La sport e simplu, lucrurile se pun la punct cu cronometrul, fluierul, ruleta, dar nici la română, matematică, istorie nu e complicat: cum-necum se află subiectele cu douăzeci şi patru de ore mai înainte, sau se face trafic de lucrări între corectori, şi câte şi mai câte, în favoarea îmbogăţirii palmaresului profesional.

Despre felul în care în 1990-1991 au ajuns în şcolile reprezentative din municipii şi profesori de mâna a doua, ştie toată lumea. Regulamentul l-au făcut cei care lucraseră în propagandă şi în presa de partid împreună cu autoliderii sindicali care şi ei, nu-i aşa, voiau să scape de padocurile şcolare de la ţară. Şi s-au pus pe treabă, dezvoltând, printre altele, industria mică a meditaţiilor particulare, în complicitate cu autorii programelor şi manualelor şcolare şi cu cei ai variantelor stupide ale examenelor pe care trebuia să le susţină absolvenţii (aţi uitat cele 100 de variante ale examenului de capacitate din 2007?). Inepuizabili, oportuniştii s-au zbătut nu să scrie cărţi, manuale, lucrări ştiinţifice, că doar din astea nu obţineau nimic. S-au zbătut să fie numiţi an de an în comisii şi paracomisii plătite generos pentru preşedinţi şi vicepreşedinţi, deşi munca efectivă o făceau de cele mai multe ori secretarul, informaticianul şi corectorii, remuneraţi de cinci-şase ori mai puţin. Încercând odată să port o discuţie pe teme literare (cărţi, autori, tendinţe, publicaţii) cu un titular postdecembrist al catedrei de limba română a unui renumit colegiu, individul s-a dovedit preocupat exclusiv să etaleze numărul elevilor meditaţi, cât şi izbânzile agricole din acel an. Dascăli de acest fel nu cunosc înfrângerea, deziluzia, impasul. Concilierea cu Elevii şi Şcoala. Doar părerile lor contează. Şi hegemonia. O nouă lege a învăţământului îi va ţine departe de funcţiile de conducere, de comisii şi comitete? Niciodată, atâta timp cât acestea nu sunt limitate la unul sau două mandate, înainte să creeze obedienţă şi ramificaţii de interese. Ştie ministerul câţi directori de şcoli supravieţuiesc pe funcţie dinainte de 1989? Deprofesionalizaţi, îmbătrâniţi în rele, precum Mihai Rusu din romanul „Tânărul Veronel” sau Jan Zigu din „Minunata Adela”. Abuzuri, abuzuri, abuzuri. Concetăţenii le cunosc şi le penalizează. Respectul şi recunoştinţa faţă de dascăli şi munca lor există numai în imaginaţie. În realitate, sunt consideraţi profitori, moftangii şi aproape inutili. Noua lege a învăţământului va realiza marea împăcare cu societatea? Nici vorbă. În patru-cinci ani şcolile vor deveni asociaţii familiale cu răspundere educativă limitată şi se vor putea numi nu „Ion Creangă” sau „Mihai Eminescu”, ci „Popescu” sau „Ionescu”. Despre alte zone întunecate controlate de aristocraţia din educaţie, în episoadele viitoare.

Gheorghe Postelnicu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com