|
Scurte editoriale - câteva gânduri
Gabriela Marieta SECU
Ţi-aş scrie
 Ţi-aş
scrie uneori sute de gânduri, amănunte simple din viaţa complexă a
acelora ce nici lacrimi nu mai au si nici bocete... era vremea aia, a
empatiilor, a simţirii până dincolo de lacrimi... nu vremea asta fără
noimă şi fără de neam şi fără de dumnezeul ăla mult mai la îndemâna
oamenilor pe atunci pe când, chipurile ar fi fost interzis...
Dumnezeul ăsta slobod de azi, ăla din gura bisericii, parcă nici nu mai
ajunge la nevoiaşi... e fotogenic, artist - vedetă de televiziune,
sfiinţind toate cele nesfinţite şi de nesfinţit... De neam ce să mai
spun, ăia de avură o palmă de pământ se căsăpiră între ei ca fraţii, ăia
de avură pământ de pământ făcură cimitire pentru căsăpiţii cu palma de
pământ. M-aş opri, amarul mi-e fiere, şi totuşi, parcă prea multe-s
gândurile ce m-aleargă sâ tăinui cu dumneata, măcar aşa în cuvinte
strânse între dinţi, bătute în cuie pe coala albă a hârtiei.
Scrisoarea mea, pe care, nici măcar, nu ţi-o voi trimite... La ce folos?
Ochii tăi, secaţi de vedere, ca mai toate fântânile arşiţei
contemporane... nu mai văd nimica de atâtea noroaie înveninate ce tot
îţi sunt aruncate "cu drag" în poartă, doar doar s-o uita cumva de
lumina aia a adevărului dosit bine de toate minciunile. Mai ţii minte
pomenirea aia din moşi în moşi, aia care vorbea de pomi... şi te plângi
de arşiţa noastră deşartă întru deşertificarea pământului, de parcă
oamenii ar fi uitat tocmai de pomi, de pruni, de zarzări, de meri, de
peri, de nuci, de salcâmi, de sălcii... pământ şi grâu - poveşti ale
vremii cu ploiile... foame sălbatecă, rar înflorită de floarea
soarelui... lasă că la modă sunt palmierii, frumoşi, exotici...fără
noimă la noi... eram noi un fel de urmaşi ai basarabilor, dar amnezia
bat-o vina i-a făcut pe uni să creadă că am fi urmaşi de-ai arabilor...
harapilor... Valeriu Popa a zis cândva unora de voiau sănătate prin
clinici străine: "Mănâncă roadele pomului la umbra căruia te născuşi, de
vrei să-ţi fie viaţa viaţă...". Câtă dreptate avea... roadele astea
aveau chimia lutului de acasă, compatibilă cu propria sănătate... Ne dăm
palme la neumbra palmierilor cărora lutul ăsta nu le spune nimic... şi
ei şi lutul risipire şi vânare de vânt. Avem fiţe,
mode, şi toate astea au gust de preş pe la toţii mai marii trecători ai
vremilor.Şi uite, văd de la fereastră ce frumos creşte cimitirul şi
oricum, duşilor nu le mai pot vorbi de poame şi pomi... iar astora cu
ochii roşii şi haine cernite, ăstora de tunseră munţii, lizierele, şi
desfiinţară canalele de irigaţii zadarnic le-aş spune că roadele
pământului unde au prins a se naşte sunt aur, medicament... tot nu m-ar
crede, nu-i modern să iubeşti aurul verde, şi apoi fiecare trebuie sa
moară de ceva... de ce n-am muri şi noi de tăiatul crăcii de sub
picioare?!!
România din vis
Niciodată
n-am trecut graniţele României, dincolo... rădăcinile de suflet,
conservatorismul ăsta, bolnav, dragostea faţă de verdele munţilor de
acasă şi de neagra verde mare, au fost singurele mele interdicţii...
Îmi spuneam atunci când îi
auzeam pe unii şi pe alţii că vor să plece că, nu înţeleg de ce le este
interzisă plecarea... că, oricum, cu gândul de ducă în cap, cu visul
pribegiei sub pernă, aici tot n-ar fi putut face nimic, nici pentru ei
şi nici pentru alţii. Cei mai mulţi doritori de
ducă erau însă aceia pe care, iată, Europa i-o trimite înapoi cu coada
între picioare... ceilalţi ăia cu faptele de geniu sau de muncă cinstită
au fost acceptaţi, deşi acestora din urmă dorul de acasă le-a fost pe
acolo singura şi cea mai grea boală... Mai greu mi-e mie, uneori cu
acelaşi dor, aici acasă... prin clasa a cincea, la Baia Mare am
participat ca toţi copii la un concurs de desene privind viitorul
României, "România în anul 2000", concurs ce mi-a adus pentru prima dată
un premiu...
Of, Doamne, ce frumoasă era România aia, văzută de ochii
copilăriei... ce curată, ce frumoasă, ce bogată, şi ce arhitectură de
vis îi dăruisem... Şi ce de amar mi-e sufletul
azi în miez de libertate vulgară, şi ce des îmi spun în gând că mi-e dor
de ţara mea în ţară... mi-e dor de limba română, deşi în jurul meu se
vorbeşte limba română... mi-e dor de oameni, deşi trăiesc între oameni,
of... şi închid ochii şi visez că o să se întoarcă ţara mea în ţară, şi
că, atunci România va arăta ca în desenul copilului care am fost...
Visez că ploaia va însemna
belşug, că soarele va însemna roade, că iernile vor fi ale brazilor şi
că oamenii vor fi oameni.
E bine
Nu
ştiu ce legi zămislesc ăia de pe la conduceri, dar nu cred că legile lor
sunt tocmai corecte. Toată suflarea blocurilor cică, ar trebui conectată
la repartitoare... măsurătoare de energie termică aferentă fiecărui
apartament... Toate bune şi furmoase zic, mai cu seamă, că eu x-ulescu
deja mi-am instalat drăciile cu pricina... la imboldul hei rupist al
vecinilor, ce au socotit, că e musai să achiziţionăm aparate din astea,
care ne vor aduce mari beneficii. M-am luat după muşte şi am ajuns să am
repartitoare... Civilizată din fire, de loc curioasă de statutul
vecinilor ce nu şi-au cheltuit banii pe repartitoare, plătesc vârtos
frigul din apartament - chipurile economia, lună de lună de doi ani
buni. Întâmplarea mă face să-l întreb azi dimineaţă pe vecinul de la
scara alăturată, vecin de scară fără repartitoare, cât a plătit
dumnealui întreţinerea... "Un milion şasesute şi ceva bănuţi"... Să cad
din picioare... Vecinul nerepartitit, cu căldură de-a valma şi din
abundenţă, la acelaşi spaţiu locuibil ca mine, la acelaşi nivel-etaj,
plăteşte întreţinerea cu câteva sute de mii de lei mai puţin ca mine...
el plăteşte căldura...şi eu ce dracu plătesc? Frigul!!! Din cinci
calorifere la mine funcţionează două, alilalte trei fac economie, sunt
oprite... şi plătesc mai mult ... Nu se poate! Ba se poate!!!
... se poate
al naibii de bine, că am văzut şi lista cu plăţi a vecinilor de la scara
alăturată, scară deşteptă şi fără de repartitoare... Şi totuşi, ce
plătim noi, cei cu repartitoare, dacă cei care nu au repartitoare, şi au
căldură non stop plătesc mai puţin? Pe cine să întrebăm?! Funcţionarii
de la mai toate birourile de relaţii cu publicul nu explicaţii
irelevante...Aud că până la vară, toată suflarea din blocuri e obligată
să aibă repartitoare... Să plătim mai mulţi incopetenţa şi de ce nu,
bunăstarea celor ce furnizează energie termică la nişte preţuri fără
nici un dumnezeu!!! Ne-am luat repartitoare, probabil pentru a măsura şi
plătii obrăznicia şi furtul regiilor ce sunt vai, de capul lor (de
căpătuiala lor)...
Amărăciune
sau rătăcire?
Nu
mi-a fost politica niciodată aproape, dimpotrivă, cu tam tam şi revoltă
am ieşit, la cerere, din acel UTC al vremilor mele. Aveam un curaj nebun
în a spune lucrurilor pe nume, albului alb şi negrului negru. Funcţile
şi scaunele unora, nu-şi puteau permite libertatea aceasta... Mie, nu-mi
era frică atunci, decât de Dumnezeu, un Dumnezeu slobod pentru mine şi
pentru destui munteni ai satului de munte neatins de cooperatizare...
Acolo locuiau bunicii mei, în acea oază de normalitate, loc unde mergeam
des şi unde aveam mai tarziu să-mi consolidez adolescenţa. Oameni de
oameni pe acolo, spre deosebire de oamenii câmpiei sau podişului
dobrogean pe unde frica săpase şanţuri adânci În genetica lor
spirituală, mai cu seama din acel hei rup al cooperativizării forţate.
Of, Doamne! Ce slobod eşti acum şi câte case îţi tot înalţă liberii
aceştia de azi, şi ce cruci mari îşi fac şi ce biblii împieliţate şi-au
tras pe birouri, aproape de funcţiile şi scaunele alea murdare de frică
şi plocoşenie. Şi, Doamne, frica mea de tine În acel respect şi iubire
păleşte şi mi-e ruşine şi teamă de propria-mi rătăcire... Albul meu alb
şi negrul meu negru Începe să aibă nuanţe... Şi nu-i drept, Doamne, nu-i
drept, camelionismul ăsta pute mai rău decât toate soiurile
politicii din toate vremile! Şi mi-e dor, Doamne, tare dor de mine, de
curajul meu şi mi-e ciudă că mă îneacă propria-mi nepăsare ca o mare
cenuşie... Şi marea era verde albastră, deşi pe aici, îi spuneam Marea
Neagră.
Mi-am gătat
Mi-am
gătat partea aia de altruism, legată, bineînţeles, de societatea
amicilor de toate dimensiunile ... a învins solitudinea, nu ştiu a mă
preface, diplomaţia îmi e străină...Mi-am zidit nesimţenia ca pe un
turn... am ars destul... oricum la biata-mi flăcăruie noaptea şi-a văzut
liniştită de negură. Oracolul care am fost, doarme, şi tace... zadarnic
ar spune de zăpezile verilor, de arşiţa iernilor... Mi-e aiurea să văd
în oglinda ochilor prieteni: neâncrederea, ironia... au şi ei priviri,
simţuri... de ce să mai spun eu că simt, că văd?! A, literar ar suna
frumos, m-ar bate pe umăr, mi-ar oferi flori, aplauze, lauri...
Vine furtunaaaa! - am strigat, şi ei mi-au vorbit despre măiestria
metaforei mele, despre melodia versului meu... Şi eu, nici măcar nu
rosteam un poem, eu spuneam că inima mea se îneacă în puhoaiele ce vor
veni... că sufletul meu va fi smuls din rădăcini... şi nu vorbeam de
inima mea, şi nu vorbeam de sufletul meu... vorbeam de o inimă comună,
de sufletul acela al nostru... da ei, imi aduceau flori, şi mă lăudau
pentru durerea ce avea să-i lase fără rădăcini şi fără de suflare... eu
vorbeam de ape, de inundaţii...şi apele izvorau din inima lor, potopul
lacrimilor, neplânse de mine, mă îneca mult înainte de a fi plânse de
ei, ei care, îmi tot aduceau flori şi laude pentru durerea ce încă nu-i
ajunsese. Şi nu mai am timp, nici răbdare să asist la clipa în care îşi
vor da seama că adevărul viitorului spus dinainte semăna a poem, dar din
nefericire - avertismentul meu fusese doar strigătul în pustiu...
Poreclită Poetă cu admiraţie, sau cu ironie mi-am irosit cuvintele în
zadar....
Oda
Bucuriei...
Zadarnic
aş pune mâna pe stilou, oricum nu ai vreme şi chef, de răspunsuri...
nici eu nu mai pun întrebări... am toate răspunsurile..Prostituţie,
droguri, şomaj, sărăcie, corupţie, nedreptate legiferată, copii
dispăruţi, trafic de carne vie, impostură, biruri, jeg, scări valorice
fără dumnezeu şi fără de nici o valoare... Şi iar Oda
Bucuriei...Complicitatea tăcerii tale şi a altora ca tine... strigătoare
la cer, în monotonia asta şoptit urlată, a celor ce s-au îmbuibat cu
false străluciri, cu libertăţi libertinoase... Hai să salvăm copii ăştia
de la pierzanie, te-am rugat, hai să le spunem adevărul, hai să nu ne
tăiem rădăcinile, te-am rugat, că vin furtuni apocaliptice şi că
ştejarii fără rădăcini vor ajunge lemn de foc...Şi iar Oda Bucuriei...Mă
strânge de gât tăcerea ta, şi dormi, dormi cu toată veşnicia născută la
sat, pe buza buticului bar discotecă... Şi, ni s-a făcut atât de
târziu.Oda Bucuriei triumfal îmi taie respiraţia!!!
Gabriela Marieta SECU
|
Comentarii de la cititori |
|
