SCURTĂ PRIVIRE CĂTRE METOPOLIS

Gheorghe DOBRE

Poţi intra într-un roman, ca pe uliţa mare a unei lumi, împingând o roată? Da, Glad intră în Metopolis cum nu o mai făcuse nimeni până atunci în istorie, adică împingând o roată de căruţă. E un fel de roată a timpului care se opreşte definitiv. De atâta concentrare asupra învârtirii ei, Glad era cât pe ce să iasă din oraş, dar dorinţa de a fuma şi foamea l-au făcut să se oprească, tocmai bine ca în acel momentul să apară Milionarul care, se pare, îl aştepta. Glad din Marmaţia este introdus, printr-un fel de ceremonial de iniţiere, în geografia văzută şi nevăzută a locului în care şi-a lăsat roata să cadă. Milionarul vorbeşte mult, alegându-şi cuvintele, el dă nume dar nu formează o lume, ca un demiurg, ci se comportă ca o călăuză, rol  mai util, din moment ce lumea era deja creată, rol care-l ajută pe Glad să se acomodeze cu ţinutul înainte de a intra în el cu adevărat. Numele fiind date şi roata oprită, cartea despre oraşul metopelor poate să înceapă.

Iapa Roşie, “sora” Milionarului, face cu Glad  un tandem redutabil, din mâinile căruia iese  o fabrică de lumănări, probabil singura afacere rentabilă în acea perioadă. Fabrică de lumânări în mijlocul căreia se află, ca un centru al universului, da, acea roată de căruţă, reparată şi modificată pentru noul ei rol. Un umor de o savoare specială, aproape faulkneriană, se degajă din aceste pagini. Milionarul a avut grijă de toate amănuntele instalării noii perechi, semn că romanul era început cu mult înainte de primul rând, începutul lui în scris nefiind decât punerea în practică a unui plan şi urmărirea atentă a realizării lui. Chiar şi de teama de o poreclă urâtă pe care ar fi primit-o Glad, dacă s-ar fi arătat din prima clipă metopolisienilor, mari specialişti în aşa ceva(şi, de fapt, mai toate personajele îşi poartă poreclele aproape de structura lor intimă, influenţându-le apoi destinele, într-un fel de feed-back subtil) l-a făcut pe Milionar să-l protejeze, ţinâdu-l ascuns câteva săptămâni, până ce Glad reuşeşte să-i muncească Generalul Marosin cât de-un costum de-al lui mai vechi. Scenariu bine pus la punct,  pentru că oamenii  l-au botezat rapid şi definitiv Generalul Glad în clipa în care l-au văzut plimbându-se astfel costumat şi intrând în Bodega Armeanului.

 Povestea Armeanului este un exemplu tipic de relativizare a subiectului prin acumulare de dovezi şi mai contradictorii, pe măsura lărgirii ariei de investigare şi schimbarea rapidă a punctelor de vedere. Istoria bodegii  Armeanului e o demonstraţie de transformare în mitologie a amintirilor învălmăşite, deviate, îngroşate, ale mai multor generaţii care au făcut istoria acelor locuri. Din cauza celor doi, Milionarul se transformă în călăuza cititorului, prin el, scriitorul introduce în roman un material enorm, un fel de avanpremiere presărate cu numeroase bucle de trecut, prezentându-ne pe scurt oameni, locuri şi acţiuni, pe care le va dezvolta în continurea  Cărţii de la Metopolis.

După acomodarea cu imensitatea ţinutului de studiat, romancierul reia pe larg viaţa Iepei-Roşii, care înfăşoară în jurul ei alte câteva vieţi stranii: Kiva-cea-mare, Fibula, Aram Telguran. Finalul accelerează povestirea. În plus, de câteva ori, ne întoarcem la începutul cărţii.            

Următoarea viaţă studiată cu amănuntul e cea a lui Constantin Pierdutul I-ul, începută în stilul sec al proceselor verbale de constatare. De altfel, accelerările, trenările, reluările, fracturile, inserţiile, schimbările de stil, savant dispuse, ţin mereu proaspete atenţia şi interesul lectorului. Constantin Pierdutul a existat cu adevărat, celebritatea lui perpetuându-se în câmpia Bărăganului, Discomersia lui Bănulescu, până în timpul copilăriei mele. Cu cât mai real, cu atât mai fantastic acest om-personaj, care iese puţin din tiparele acestei cărţi. Copilul analfabet , fără părinţi, care păzeşte caii dicomesienilor în, bineînţeles, Insula Cailor, are înclinaţii excepţionale către matematică, reinventând-o de unul singur până acolo încât el “se apropia vertiginos de matematica de după războiul din 1918”, după aprecierile Topometristului. Constantin trimite dicomersienilor o mulţime de calcule, cu care aceştia n-au ce face: suprafaţa insulei, nivelul solului, metri cubi de salcie, plop, salâm, frasin, ulm de pe insulă, forţa fluviului în curgere, forţa apei prin punerea unui obstacol, “precum şi apăsările fluviului asupra malurilor, situaţia infiltraţiilor în sol, a erodărilor”. Şi multe  altele. Constantin este declarat rege al insulei de către banditul Andrei Mortu. În timpul primelor semne de nebunie are loc revolta cailor, care trec fluviul şi distrug magaziile cu ovăz ale Generalului Marosin, lucru care-i hotărăşte pe metopolisieni să-l izgonească pe rege. Ani de zile acesta se ascunde în câmpia Dicomesiei apoi, bătrân, revine în Metopolis, la bodega pe care acum o ţinea Iapa-Roşie şi este lăsat de aceasta să-şi facă pe hârtii imposibilele socoteli. Bucla se închide şi revenim de unde am plecat, teoretica trenare fiind la fel de pasionantă ca şi firele principale ale povestirii.

În capitolul nouă, Milionarul coboară în oraş cu celebra lui drezină şi vederea peste fluviu a Cetăţii de Lână îi permite să ne facă şi nouă cunoştinţă cu ea. Geografie, oameni, mai toţi negustori de piei, de carne, de seu şi de orice se găsea şi se putea vinde, legăturile lui cu Metopolisul, de fapt cu fabrica Generalului Glad şi a Iepei-Roşii, care-au inundat ţinuturile dimprejur cu lumânările lor, un fel de capitalism arhaic, dar răzbătător, ce le-a permis mărirea şi modernizarea întreprinderii. Roata care a căzut s-a învârtit bine şi a căzut unde trebuia. După această acomodare, Milionarul îşi aşează transfocatorul pe cel mai important personaj din Cetatea de Lână, croitorul Poliderp, în acelaşi timp şi un fel de duhovnic-felcer şi infirmier moral al localităţii. Pe pagini întregi, Milionarul frânează din nou povestirea folosind tehnica refacerii imaginii unui personaj din depoziţiile altor personaje-martori. Tot astfel procedează şi cu Gora Serafis, mama Fibulei, a cărei viaţă, în special ultimii ani “predaţi” negustorilor de ani, e prezentată prin gura Generalului Marosin şi-părţile vulgare-de Plutonier. Povestirea se termină la venirea Fibulei în aurăria ei, deci, în perioada când Iapa-Roşie era un copil. Remarcabilă această intercalare subtilă a timpilor  trecuţi în prezentul povestirii, care şi el este tot trecut, din moment ce Milionarul o scrie la mult timp după terminarea ei. Uimitoarei senzaţii de  prezent al povestirii i-ar corespunde foarte bine cuvintele Fericitului Augustin din “Despre timp”: “Dacă viitorul şi prezentul există, vreau să stiu unde se află ele. Dacă nu o pot face încă, ştiu totuşi că oriunde s-ar afla, ele nu sunt în acel loc nici ca viitor, nici ca trecut, ci ca prezent”. (cap. XVIII). Posibilitatea de a şterge aceste bariere şi a instaura un prezent continuu e un mod anume de a vedea viaţa, poate chiar secretul principal al aşa zisul realism magic, care nu e magic datorită insolitului întâmplărilor, ci prin acel mod anume de care scriam mai sus. Insolitarea, înstrăinarea sunt tehnici de mult folosite, dar nu în acest mod, superior pentru complexitatea pe care o aduce “magia”, aici trebuind să fie căutată.

Un amestec de insolit al întâmplării ( privită retrospectiv şi înţeleasă cum trebuie, ea, de fapt, e normală) şi insolitare a tehnicii narative este povestea femeii-paracliser, fiinţă atediluviană care dereglează viaţa metopolisienilor prin simpla lipsă de la datorie, datorie insignifiantă atât timp cât era satisfăcută: trasul clopotelor la diferite ocazii. Metopolisienii fiind racordaţi inconştient la mâinile şi somnul ei de zeiţă cu semn schimbat, care a degradat lumea umplând-o cu fiinţe-slugi, dar care tot oameni erau. Lipsa ei de la datorie îi trezeşte pentru câteva clipe la realitatea bătrâneţii generale şi a lipsei momentane a unui ţel care să te-mbie la supravieţuire. Fecunditatea anuală a femeii-paracliser era, dincolo de scandalurile acoperite de obişnuinţă, o garanţie a tinereţii oraşului, metronomul erotic al tuturor funcţionând ireproşabil atât timp cât ea a putut fugi primăvară de primăvară. Somnul, regenerarea, descoperite ca fiind normale, permit metopolisienilor să îngâne cântecul de lebădă, adică marile sărbători de toamnă. Delirul capitalist, prin Iapa-Roşie şi inerţia obiceiului, prin Generalul Marosin, supravieţuiesc şi - odată cu ele - lumea lor. Generalul Marosin, Iapa-Roşie, Generalul Glad, Topometristul şi Milionarul fiind fiinţele care ţin legătura între toate firele naraţiunii.

Serbările metopolisiene nu sunt altceva decât o biciuire a simţurilor atrofiate de ani şi oboseală, cu tot începutul după care aleargă toţi. Adică scufundarea oraşului pentru găsirea visatei marmore roşii. Femeia se trezeşte şi serbările pot începe, neştiindu-se că trezirea ei era trecerea generală în vârsta decreptitudinii, apropierea sfârşitului. Personajele secundare apar pe rând în prim plan, aşa cum se întâmplă şi cu Havaet, dispariţia lui obligându-l pe Milionar să-i refacă biografia pentru a-şi putea explica ultima lui faptă, el fiind de fapt un mijlocitor între un dramaturg şi metopolisieni, care vor ca sărbătorile lor să culmineze cu reprezentarea unei piese de teatru, fastuoase cum numai orgoliul provincial îşi poate permite. Dar, pentru lămurirea misterului, Generalul Marosin şi Milionarul pun în paralel legenda despre marele teolog Filip-Lăscăreanu-Umilitul şi realitate. Legenda nu ţine seamă de realitate, de amănuntele ei, elimină timpul şi-în cazul metopolisienilor-se substituie de multe ori evenimentelor reale inoculându-le un sens, clarificându-le. 

În final, Generalul Marosin repovesteşte întâmplările cărţii, într-o confesiune totală, umplând golurile, scoţând în relief ceea ce era cu adevărat important în ea, punând ordine în evenimente, înlăturând orice urmă de legendă, scoţând din Filip-Umilitul cel mai important personaj, bizantin cu adevărat, care influenţează decisiv, din umbră, majoritatea personajelor de prim-plan ale cărţii. Ca o paranteză, Milionarul face, prin gura generalului, unul dintre cele mai frumoase elogii dicomesienilor, oamenii câmpiei. Marea viteză în a crea legende e uimitoare la aceşti oameni de acţiune, prinşi în tot felul de combinaţii, de afaceri, care se mişcă tot timpul şi a te folosi de cronologie ca de un fir al  Ariadnei pentru a te descurca în hăţişul faptelor e o utopie. Depozitarul realităţii timpului cărţii nu e nici Milionarul, nici Topometristul, nici Filip. Este Generalul Marosin, pentru că este singurul interesat şi de acest aspect. Dacă se  poate intra într-un roman împingând o roată de căruţă, se poate  ieşi din el normal, propunerea Generalului Marosin, adresată Milionarului, de a se muta în pavilionul lui, putând deveni o alianţă permanentă între două personaje grele. Retragerea lui Bănulescu s-a făcut tot acolo. Şi cine ştie ce-or fi punând la cale cei trei. 

Gheorghe Dobre

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com