Scurte considerații subiective asupra stadiului actual

al cercetărilor filosofice privind Ființa

Conf. Dr. Sorin Borza, Universitatea Oradea

Axiomă unică: Orice gândire (în calitatea sa de transpunere[1]) este intenţional tautologică în raport cu o Tăcere Fondatoare profund îndatorată Fiinţei. Orice operă (în calitatea sa de ex-spunere) este pretins tautologică în raport cu o Tăcere Fundamentală (în sens fondator) pe care gândirea e condamnată să o caute fără întrerupere.

Gândirea filosofică europeană a ratat întâlnirea cu Fiinţa pentru că în drumul către Tăcere s-a înfundat în „ştiinţă”. „Ştiinţa” este de o bună bucată de vreme încoace apelativul de scenă al „dinainte ştiutului” în serviciul căruia înţelegerea (devenită guralivă) declanşează producţia de semne.

Ratarea întâlnirii cu Tăcerea Fondatoare reconfirmă periodic actul creaţiei ca model comun de penitenţă. Gândirea (în sens pur cartezian) este expresia ingenuă și dezinvoltă a remuşcării. Orice gândire în exerciţiu este fără excepţie un testament reluat la infinit în favoarea Fiinţei pe care pre(a)ocupaţi să o „surprindem” şi să o legitimăm, nu am tratat-o aşa cum s-ar fi cuvenit. În absenţa conştiinţei vii a prezenței Tăcerii Fondatoare orice gândire desfigurează.

Noi petrecem în orizontul cotidianităţii o pierdere de Fiinţă, dar asta nu e tot. Pierdem Fiinţa şi pentru că ne măguleşte o formă intimă de complicitate cu acele forme ispititoare de „ştiinţă” care ne-ar putea plasa în avant-scena cotidianităţii spirituale.

Corolar de rangul întâi: Gândirea nu este tautologică în raport cu un Unic Gând, aşa cum afirmă Heidegger[2], ci tautologică în raport cu dezastrul consecvent unei întâlniri ratate cu Tăcerea Fundamentală. În orizontul acestui eşec marcant se mişcă orice gând filosofic de la Socrate încoace. Nu Libertatea, ci Tăcerea Fondatoare (şi nu de Fond) este temeiul temeiului.

 Determinaţii particulare

1. Ratarea Tăcerii Fondatoare e motivată intramundan de relaţia orgasmică a gândirii cu limba. Singurul adăpost veritabil în faţa pericolului figurației și desfigurării e Tăcerea. Pentru toate acestea nu e de nici un folos să refuzi dialogul. Căci a conserva un sens al Ființei Tăcerea Fondatoare e condiţie şi nu cauză substanţială.

2. Cuvintele au devenit pentru noi toţi refugii ale vicleniei. Izgonirea lui Adam din Paradis coincide cu momentul în care Cuvântul a pretins și început să explice. Sub pretextul că înţelegerea ca act specific omenesc nu comportă o dimensiune invazivă oamenii manifestă o indulgenţă suspectă faţă de gălăgia din istorie.

3. Orice cuvânt care explică ceva îşi recunoaşte vasalitatea. Cei care vor cu tot dinadinsul să se facă înțeleși pretind înainte de toate supunere. „Prețul” unui cuvânt crește odată cu potențialul persuasiv pentru că orice explicație se pretează la înrolare. Cuvintele s-au transformat în soldați cu misiuni permanente de cucerire. Și cum în orice campanie ucizi ceea ce nu poți supune, cuvintele au ajuns sa fie un pericol. Dea ceea „numai imaginea păstrează ceea ce a fost întrevăzut”[3].

4. Limba poartă vina desfigurării. Câtă vreme nu putem concepe vreo formă de înțelegere străină disciplinei (gramaticală, logică și strategică) de expresie nu putem stărui în preajma Ființei. Cel care gândește asupra prezenței fărăsă aștepte timpul ca Ființa să fi impus un dialog o poate face doar ca un exercițiu. Contaminată de metodologii parohiale o gândire sinceră poate descoperi doar pericolul cel rău[4].

5. Cotidianitatea preparată discursiv e, până una-alta, efectul formalismului logicii lui Aristotel: dar, așa cum se vede, dubla negaţie a unei absenţe nu-i conferă acesteia ocazia de a echipa locul de adăpost al Fiinţei, ci doar de-a ne fi tulburat tangenţial fiinţarea...

6. Pentru că nu putem vorbi de o Ființă în forma sa pasibilă de supunere Tăcerea este prima condiție care dă sens așteptării nostre. Gândirea configuratoare primeşte limba ca o ocazie de poticnire. Poate că „La început a fost Cuvântul”, dar e vorba de un Cuvânt care avea puterea şi sarcina de a institui.

7. Cuvântul care explică nu instituie, ci leagă. În calitatea lui de „articulaţie” cuvântul leagă şi disciplinează. Cunoașterea ca dezlegare (sensul creștin e aici prevalent) înlesnește unicul plasament adecvat al omului vinovat de uitarea Ființei. În lumina acestui sens (şi numai în această lumină) e posibilă o lectură corectă a promisiunii creştine „Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi.” Numai o Tăcere  Fondatoare de Adevăr poate conduce către Libertate. În acest sens (și altfel decât spunea Heidegger) Libertatea este temei şi Tăcerea temeiul temeiului.

8. Tăcerea, înțeleasă ca refuz al cuvântului dedat invaziei, nu suprimă decât bavardajul. Poți vorbi mult sau poți vorbi puțin, dar nu poți spune nimic până când nu ești liber.

9. Libertatea sălăşluieşte până în ziua de azi într-o tăcere vecină cu lumea pietrelor. Dar pietrele spun ceea ce oamenii au uitat. O idee despre Tăcerea adânc întemeietoare face semn şi se descoperă prin îndoiala lui Iisus Christos la momentul crucificării: Eli, Eli, lama sabahtani... Fiul lui Dumnezeu ispăşeşte pentru Adam şi toţi urmaşii lui suferind de dragul şi întru iertarea celor care ştiind prea multe, n-au mai apucat să fie. E greu să trăieşti liber în lume pentru că e atât de greu să taci.

10. În lumea de azi numai poezia ştie cu adevărat să tacă. (Asta nu e atât de greu de înțeles de vreme ce doar „imaginea odihnește în poem”[5]) Ca orice instrument configurator poezia e plină de pericole.

11. Tăcerea Fondatoare nu angajează în vreun fel absenţa sau concedierea senzualităţii imediate. E o tăcere îngreunată de indicii asupra Ființei care pot fi consumate liber. Însă sentimentul proximităţii Ființei nu livrează nici un fel de certitudini intelectuale şi nu conferă privilegii hermeneutice în relația cu lumea.

12. Splendoarea simplității nu urlă și nu produce dovezi. Pradă vorbelor care pândesc adevărul omul însuși își riscă destinul și devine o explicație. A explica înseamnă a preda viața unei forme de disciplină care umilește și subjugă. Ca formă arhetipală a ratării, ratarea Tăcerii nu admite retractări, variante de compromis sau reparaţii.

13. Nu există un moment determinat şi nici nu se poate inventaria o tipologie a ratării acestor întâlniri cruciale cu Tăcerea Fondatoare. Îngrijorarea care ne cuprinde după aceea pentru tot restul vieții nu își are sursa profundă într-un tip sau altul de experiență individuală, ci într-o indisponibilitate a spiritului extenuat prin instruire (și instrucție). Die Sorge e în realitate numai luarea de cunoştinţă despre inexistenţa unei forme de reparatio pentru orice ins disciplinat care a început să debiteze adevăruri.

14. Pretenția anumitor indivizi de a fi „proprietari de adevăr” e simptomul comun al conștiinței vinovate. Pietrele pe care se sprijină istoria omului poartă cu sine curajul gândirii. Gândirea izbândește acolo unde - așa cum spune Heidegger - inima știe (a învățat) să asculte cuvântul. Asta pentru că „puțini sunt cei ce știu să facă deosebirea între un obiect învățat și un lucru gândit”[6].

15. În definitiv nu contează nici locul, nici timpul ori natura împrejurărilor în care cineva a ratat ocazia de a profita de Tăcerea Fundamentală şi (în absolut) fondatoare de Fiinţă. A aştepta întâlnirea cu Fiinţa nu e o misiune ci singurul fel de a fi care nu. (cine mai întreabă „care nu ce ?” să-și mai pună untdelemn în candelă...).

16. Ființa nu are program de audiențe. Asta pentru că, în ciuda admirabilei noastre apetențe pentru Descartes, „noi nu ajungem la gânduri; ele vin la noi”[7]. E cumva același fel de aşteptare chinuitoare şi aceeaşi fervoare mistică în numele căreia, fatalitate, ceasul dialogului ne găseşte în mod repetabil nepregătiţi.

17. Tăcerea Fondatoare uneşte. Gândirea tribalizează câtă vreme e constrânsă să fie gândirea cuiva. Când posedă ceva omul (pre)lucrează şi pretinde unelte. Obiectul privilegiat al „uneltirii” modernilor este limba. Recunoscând lesne un stăpân, limba va dori la rândul ei să stăpânească.

18. Tăcerea întemeietoare nu reclamă teste de paternitate ea fiind în mod firesc răspunsul lui Dumnezeu pentru orice gândire care şi-a recunoscut vina și și-a găsit liniștea. „Spusa gândirii și-ar găsi liniștea în propria-i esență abia atunci când ea ar deveni neputincioasă să spună acel lucru care trebuie să rămână neexprimat[8]”.

19. Aşa cum „abuzul de lege este semnul unei societăţi bolnave” gândirea extrem disciplinată e simptomul unei disfuncții la nivelul „fiziologiei” spiritului. Cum inventarul organic al condiţiei umane a rămas intact, disfuncţională e doar dinamica interacţiunii cu o alteritate tot mai brutal conturată. O alteritate care se redefineşte prin constante distanţări și procură sentimentul unei corectitudini respectabile.

20. Gândirea (şi gândirea ştiinţifică în special) se concentrează în mod ineficient asupra a „ceea ce ar fi de dorit să se întâmple” în anumite condiţii potrivit ipotezei de maximă plauzibilitate. Dimensiunea etică a judecății științifice e mereu prilej de suspiciune. Cauzalitatea (oricum problematică) nu mai e demult o descoperire, ci o ocazie. Ceea ce n-ar trebui să se întâmple nu e niciodată obiect experimental poate pentru că se întâmplă în fiecare zi. De aceea Tăcerea Fondatoare se apleacă asupra a „ceea ce n-ar trebui cu nici un preţ să se petreacă” şi ca atare ignoră deliberat și rodnic descentrarea gnoseologică pe care o implică dorinţa de a avea dreptate.

21. Fiecare „adevăr” obiectiv care sufocă dialogul ne aruncă tot mai departe unul de celălalt. Împerecherea lupilor are indiscutabil mai multă încărcătură empatică decât unele dintre exerciţiile de retorică pe care atâţia amanţi politicoşi le exhibă public. Iubirile amuţesc mortal într-o vreme în care Tăcerea s-a pierdut acoperită de vocile neroade ale savanților oploșiți la catedră.

22. Gândirea (ca act de factură existențială) nu are drept sarcină producţia de reguli eficiente pentru cunoaştere, ci misiunea de a suspenda actul primitiv-cartezian de „luare la cunoştinţă”. A lua la cunoştinţă înseamnă, cu toată „afecţiunea” fenomenologică de care subiectul e în stare,  a propune alterităţi inutile. Când spunem că a gândi înseamnă a pune temei nu e vorba în vreun fel despre cuvântul care se sprijină, infatuat şi gureş, pe cârja vreunui gând filosofic, oricât de Unic s-ar socoti acesta pe sine.

 23. A face filosofie conștient ca ai pierdut prilejul când Tăcerea te-ar fi putut încă salva poate deveni o formă de penitență. Când scriu cărți filosofii se dovedesc circumspecți cu verdictele tocmai fiindcă știu în genere mai bine decât alți cât de bolnăvicios e adevărul.

24. Din momentul în care şi-a înţeles ratarea tragică orice om a cărui gândire nu e o simplă însărcinare, nu face decât să-şi hrănească sentimentul că, între viață şi nenorocirea de a fi ajuns prizonieri ai gălăgiei eficace, se mai pot afla, șterse și totuși dincolo de Timp, urmele Ființei.

25. Orice explicație a devenit preludiul unui nespus iminent și totuși condamnat la perpetuă întârziere. Ideea că s-ar putea amâna pronunțarea divorţului cu Fiinţa prin temporizare discursivă e iluzia consecventă întâmplării că tăcerile pe care ni le asumăm nu mai sunt configurate independent, ci sunt, intenţional vorbind, contra-timpi de manevră. Ca tăcere strategică, lipsa dialogului nu ne aduce cu nimic mai aproape de Ființă.

26. Filosofia modernă este proba de supremă concludență pentru deficitul de Fiinţă care macină vorbirea. „Niciodată și în nici o limbă spusa esențială nu este totuna cu ceea ce se exprimă prin vorbire”.[9] Cunoaşterea filosofică (ca paleativ disperat al Tăcerii) demască absenţa de Fiinţă cu o sârguință suspectă. Fiinţa în sine nu suportă nici o procedură de „demascare” şi o face rezistentă la orice analitică invazivă. Există anumite priviri iniţiatice şi în acest sens formatoare pe care le suportă. Însă nici o demascare nu poate înlocui fără rest Tăcerea Fondatoare. Tăcerea prin care în mod intim, irepetabil şi irevocabil cineva s-ar putea întâlni cu Fiinţa rămâne un proiect.

27. Orice discurs despre Tăcerea Fondatoare e ameninţat de penibil şi destructurare sub spectrul legitim al unei autoreferenţialităţi fără scuză. Motiv pentru care vorbim la propriu despre o imagine spectrală a unei absenţe. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că Tăcerea Fondatoare (şi Tăcerea în genere) are ceva de a face cu pura absenţă. E învederat că filosofia, aşa cum a fost ea înţeleasă (cel puţin până la Nietzsche şi Heidegger) e imaginea în oglindă a absenţei unei absenţe. În baza acestei duble negaţii a devenit posibil abordul deficitului de Fiinţă şi în consecinţă, un discurs sustenabil în această direcţie.

28. Prin simpla logica a discursului dialogul nu câștigă automat în ordinea relevanței. Căci nu cuvintele ne țin în viață. Tăcerea Fundamentală are drept marcă de identificare primatul şi preeminenţa pe verticala Fiinţei. Pentru moment ceea ce s-a distilat din efortul de căutare a Ființei nu e disponibil în orizontul fără viață al logicii. Această evidență impune și faptul că postmodernitatea se manifestă triumfalist printre contemporani e doar consecința întâmplării că Ființa s-a trezit desființată prin discurs.

29. Arta a devenit substitut exorcizant în orizontul depresiei colective determinate de conştiinţa ratării ireparabile a întâlnirii cu Tăcerea Fondatoare. Dezordinea (pretins şi aparent) studiată a creaţiilor artei postmoderne e consecventă instalării la nivelul cotidianităţii a unei conştiinţe tragice. Conştiinţa tragică a ratării explicabile (dar inacceptabile) a întâlnirii cu Tăcerea stă la originea insistenţei patologice cu care obiectul de artă îşi propune (orgolios şi imbecil deopotrivă) să fie revelator pentru orice fel de posteritate.

 30. Muzica e ocazia Tăcerii Fondatoare de a proba caracterul ei concret, universal şi deplin legitim. Muzica (nu orice fel de muzică) e o Tăcere de consum care nu instruiește şi nu face promisiuni. Tăcerea Fondatoare nu înseamnă, după cum se poate vedea de aici, un blocaj rudimentar al simţurilor. Există, în acestă ordine a gândirii, o senzualitate de înaltă rezonanţă, care nu reclamă un organ special, ci numai o privire eliberată de resentimente ontice. Tăcerea Fondatoare nu suprimă nimic, dar în acelaşi fel cu Daimonul platonician îți arată cum ai putea pierde iremediabil urmele Ființei pe care până acum nimeni nu a cunoscut-o.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com