|
Dr. Dan BRUDAŞCU
Se repetă istoria ?
O serie de observatori ai fenomenului politic
românesc au sesizat, destul de frecvent în ultima perioadă câteva
paralele grave, plin implicaţiile lor, dintre morganaticul rege Carol II
şi actualul preşedinte al României Traian Băsescu. Înainte de toate,
fapt nesesizat de alţi observatori, subliniem că sub conducerea celor
doi, România nu numai că a devenit o ţară izolată sub aspect diplomatic
şi politic ci şi supusă unor acţiuni menite ai submina inclusiv
integritatea teritorial statală. Morganaticul rege Carol II a dovedit un
total dispreţ faţă de interesul naţional, punând poftele sale personale
mai presus de nevoile ţării. După cum se ştie, el a renunţat cu extrem
de mare uşurinţă la dreptul de prinţ moştenitor, lăsând ţara într-o
perioadă extrem de importantă, să fie condusă de nevolnicul său frate şi
de o regenţă coruptă şi incapabilă. Vreme de ani de zile, retras la
Paris, împreună cu amanta sa Elena Wolf Lupescu, el s-a implicat,
totuşi, prin interpuşi, în destabilizarea situaţiei interne, lucru care
a împins România, într-o devastatoare criză economică şi financiară,
puternic resimţită de toate ramurile economiei naţionale şi de întreaga
populaţie a ţării.
Cu sprijinul francmasoneriei şi a unora din liderii politici afiliaţi
francmasoneriei el reuşeşte să revină, ilegal, în România în 1930 şi să
preia conducerea ţării prin abuz şi minciună.
Încă din momentul desfăşurării alegerilor prezidenţiale, încă actualul
chiriaş al Cotrocenilor a susţinut zgomotos şi agresiv, săvârşirea de
grave fraude electorale, pe care, însă, după câştigarea alegerilor
propriu-zise nu a mai încercat să le clarifice, nici să le demonstreze.
Deşi avea şi posibilitatea şi obligaţia, cel puţin morală, de a le
dovedi. Unii cârcotaşi au susţinut că în realitate, principalul
beneficiar al fraudei electorale clamate ar fi fost chiar Traian
Băsescu, pentru că altfel, ce motiv ar fi avut să treacă sub totală
tăcere pretinsele ilegalităţi.
Încă din primele zile ale preluării puterii, Carol al II-lea s-a
manifestat făţiş ca adversarul categoric al partidelor politice şi,
implicit, al sistemului democratic incipient existent la acea dată în
România. Amintim, în acest sens, încercările sale începând cu a doua
jumătate a anului 1930 şi prima jumătate a anului următor, de formare a
unui aşa-zis guvern de uniune naţională, a cărui conducere era dispus să
o încredinţeze oricui, numai liderilor consacraţi ai partidelor politice
nu. O altă ţintă urmărită de Carol al II-lea a vizat instaurarea unei
dictaturi personale pentru că, asemenea urmaşului său de azi, şi el s-a
dorit să fie un şef de stat jucător, cu alte cuvinte să se implice
direct şi nemijlocit în gestionarea curentă a treburilor statului. În
cele din urmă, după cum se ştie, el şi-a îndeplinit obiectivul,
neinteresându-l nici o clipă impactul dezastruos pe care demersul său
l-a avut pentru ţară, pe care astfel a împins-o într-o gravă aventură cu
consecinţe dezastruoase pentru destinul ei intern şi internaţional. Încă
de la preluarea puterii şi actualul chiriaş al Cotrocenilor şi-a afirmat
zgomotos şi insistent decizia de a se implica în gestionarea treburilor
curente ale statului, chiar dacă aceasta ar fi putut însemna, aşa cum
s-a dovedit în realitate, nu o dată, încălcarea atribuţiilor
constituţionale ce îi reveneau.
Deoarece există paralelisme evidente, reamintim şi atitudinea lui Carol
al II-lea faţă de liderii partidelor politice. Pe lângă permanente
preocupări de manipulare, reamintim campaniile susţinute de discreditare
a acestora sau, şi mai grav, tentative directe de ucidere a lor. Aşa cum
a fost cazul tentativei îndreptate împotriva lui Iuliu Maniu (din
fericire, neînfăptuită) şi a lui Goga, ucis, prin otrăvire, la începutul
lui mai 1938, la circa 3 luni după demiterea acestuia din funcţia de
prim ministru.
Pe timpul celor aproape 10 ani de domnie dezastruoasă, Carol al II-lea
s-a afirmat pe plan politic ca unul care a reuşit ruşinoasa performanţă
de a izola aproape complet România, pe plan european şi internaţional.
Se ştie, în acest sens, că tot la fel ca încă actualul preşedinte, el a
avut serioase dificultăţi în întâlni sau a dialoga cu şefi de state şi
guverne, fiind, practic, repudiat şi izolat. Şi ca urmare directă a
acestei situaţii, efectul crizei economice ce a lovit Europa a fost mult
mai puternic resimţit de economia românească izolată şi, deci,
incapabilă să evite consecinţe extrem de dure. O altă posibilă paralelă
între cele două perioade ne este sugerată de sporirea dramatică a
corupţiei. Fideli adevărului istoric, trebuie să reamintim că, după
instalarea sa în fruntea ţării, regele Carol al II-lea s-a înconjurat de
o camarilă extrem de hămesită, sprijinită nemijlocit de partenera sa,
Elena Wolf Lupescu şi de cei aflaţi în anturajul ei. O parte a presei de
azi, e drept mai puţin favorabilă actualului preşedinte, a subliniat o
serie de afaceri, nu totdeauna ortodoxe, în care sunt implicaţi de
exemplu, rude proprii sau apropiaţi ai unei alte Elene, aflată vizibil
în graţiile preşedintelui Traian Băsescu.
După cum se ştie, impactul activităţii camarilei regale asupra economiei
româneşti în perioadă de criză a fost unul de-a dreptul dezastruos,
puternic resimţit, vreme de ani de zile, de economia românească.
Credem că orice asemănare între cele două etape istorice nu este,
aşadar, întâmplătoare. În 1937, după ce putem spune că, practic,
economia românească scăpase de efectele crizei economice, şeful
statului, consecvent obiectivelor urmărite şi sfidând rezultatul
alegerilor electorale din toamna acelui an, a încredinţat formarea
noului guvern nu unui partid politic, aşa cum s-ar fi cuvenit, în
funcţie de rezultatele propriu-zise ale scrutinului, ci, aşa cum vedem
că se întâmplă şi astăzi, după bunul său plac, unui partid extremist, cu
rezultate modeste, dar al cărui lider politic era dispus să facă jocul
monarhului. (Întâmplător sau nu, şi acel prim ministru era tot ardelean,
la fel de înalt ca şi actualul ministru, primul demis de Parlament după
1990, şi tot fără pic de experienţă în domeniul administrativ.)
Constatăm, din păcate, că istoria se repetă şi că, abuzând de
prevederile Constituţiei, actualul preşedinte preferă să îşi facă
propriile jocuri şi să sacrifice interesul naţional.
Cineva afirmase, pe bună dreptate, că toţi cei care nu cunosc sau
nesocotesc, cu bună ştiinţă, învăţămintele istoriei, riscă să o repete,
iar acest risc, din păcate, vizează în mod direct însuşi interesul
nostru naţional, la fel ca şi în urmă cu 70 de ani. România se află
într-una din cele mai critice perioade ale existenţei sale, economia
naţională fiind azi supusă unei grave încercări şi lovită de criza
economică internaţională. Tot ca în urmă cu mai bine de 70 de ani, în
fruntea ţării se găseşte un şef de stat ce se ambiţionează a fi, în
acelaşi timp, şi un jucător, cu alte cuvinte, o persoană nemijlocit
implicată în desfăşurarea propriu-zisă a deciziilor luate în procesul de
administrare şi gestionare a activităţilor de zi cu zi.
Tot ca în urmă cu 70 de ani, şeful statului este vizibil şi în mod
declarat ostil partidelor de pe scena politică, încercând să intervină
brutal în luarea deciziilor şi încredinţarea treburilor curente unor
forţe politice partizane, nu unei majorităţi competente şi dispusă să
îşi asume greaua povară a scoaterii economiei naţionale din starea de
criză pe care o cunoaştem.
Tot ca în 1938, şeful statului preferă unor politicieni cu experienţă,
dar şi cu susţinere politică, tot felul de no-names, a căror singură
calitate o constituie obedienţa faţă de interesele personale ale
preşedintelui. Iată, aşadar, că la peste 70 de ani de la evenimente
extrem de grave pentru această ţară, datorită modului iresponsabil în
care Carol al II-lea a înţeles să se implice în viaţa românilor,
lucrurile riscă să sde repete.
În momentul de faţă, România se află, din păcate, din nou, la ceas de
grea cumpănă, economia ţării este nemilos lovită de criza
economico-financiară, milioane de români pierzându-şi zi de zi locul de
muncă şi, fapt la fel de grav, pentru alte câteva milioane nu există
nici o siguranţă a zilei de mâine, nici o speranţă sau certitudine.
Credem că, în locul unor dispute sterile şi nesfârşite, ar fi acută
nevoie de colaborare, între toate forţele politice, de eliminare a
tensiunilor politice şi de implicare a întregului potenţial uman pe care
îl are ţara. Mai mult, acum, clasa politică este chemată să facă şi
dovada responsabilităţii ei, renunţând la inutile şi interminabile
confruntări şi mobilizându-se pe proiecte fezabile, în regim de urgenţă,
pentru a nu adânci inutil, şi mai mult, starea de criză, dar şi de haos
în care ne aflăm.
Chiar dacă situaţia de acum este una cu totul specială, în primul rând
ca urmare a apropiatelor alegeri prezidenţiale, credem că nu se poate
uita nici o clipă, că, mai presus de interesele conjuncturale şi de
moment, ale unei persoane sau partid politic, trebuie puse cele ale
ţării, ale celor circa 22 de milioane de români. Pentru că a noastră
este ţara, dar tot ale noastre şi ponoasele în cazul în care persoane
scelerate, asemenea lui Carol al II-lea, nu sunt oprite, cu fermitate şi
la timp, de la distrugerea completă a acesteia, aşa cum s-a întâmplat
după domnia morganaticului monarh interbelic.
Sper, din tot sufletul, pentru compatrioţii mei de azi, dar şi pentru
generaţiile viitoare, ca istoria dezastruoasă să nu se mai repete, iar
România să nu aibă neşansa de a fi din nou sacrificată prin poftele
iresponsabile ale vreunui lider politic.
Dr.
Dan BRUDAŞCU
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
