Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

SEMNE DE ÎNTREBARE

Zorin DIACONESCU

Privatizarea literaturii este un proces evident

De ce nu are literatura română succes în străinătate? Oare? Cât de important este succesul în străinătate al acestei literaturi în raport cu presupusul succes domestic, fără de care nu ar avea rost să ne îngrijorăm de situaţia internaţională a scrisului românesc? Ce măsura a succesului ni se propune?

- Premii (şi în ce limite categoriale, admiţând deosebirea de fond dintre premiul unei uniuni de creaţie acreditate şi premiul acordat de consiliul local la unei localităţi cu o mie de suflete, cu tot respectul pentru strădania celor din urmă).

- Vânzare de carte, adică succesul comercial.

La cine ne raportăm şi ce criterii statistice admitem? De pildă premii raportate la numărul cititorilor (adică pe "cap de locuitor"), punctaje absolute (un "Nobel" 1000 de puncte, o diplomă de participare un punct), vânzări comparate cu tiraje posibile sau rezonabile (nu văd de ce ar fi tipărită o carte în limba română în zece milioane de exemplare, tiraj normal, bănuiesc, pentru China).

- Cât de tare ne interesează succesul internaţional şi în ce măsură este el spre binele literelor româneşti? Ne lipseşte foarte tare un Dan Brown, de pildă? Ceva gen: Cotnariul lui Ştefan (replică la Codul lui DaVinci) - adică: drugs, sex and alcohol şi iată: succesul internaţional (posibil).

- Vă interesează un brainstorming: cum să scriem un bestseller? Cred că am şti cum să-l scriem, am găsi şi cine să-l traducă, dar mi-e groază despre ce vor scrie confraţii de acasă după confirmarea succesului.

În treacăt fie zis: succese internaţionale sunt şi telenovelele şi nu putem exclude posibilitatea să ne trezim cu manele în charturi, lângă producţii eiusdem farinae.

Nu admiteţi că ar avea sens un colocviu pe tema: de ce "scriitor" nu mai este o profesie în România?

Dar poate că prea multă sociologie strică.

La ce ar mai folosi succesul literaturii române în străinătate? Cred că subconţientul celor care au formulat întrebarea iniţială spre uzul Saloanelor Rebreanu, ediţia Bistriţa 2007, avea în vedere străinătatea prosperă, nicidecum Ciadul, Coasta de Fildeş, Ruanda sau Burquina Faso. Ar fi util scriitorului român un atare succes pe la Paris, Londra, Roma sau New York - dacă te gândeşti numai la oamenii din aceste capitale care mai sunt dispuşi să dea un ban pentru o carte, la bursele de creaţie care nu se limitează ca la noi, unde mai funcţionează modelul U.G.S.R. la o friptură şi un spriţ recompensă pentru tovarăşii care s-au efortat cultural... - şi la statutul pe care îl are un scriitor acolo, dată fiind recunoaşterea de care se mai bucură această profesie pe unele meridiane unde ea încă nu este asimilată veleitarilor.

Nu pot demonstra că românul este mai veleitar decât alte naţii. Nici nu cred că există argumente care să sprijine această afirmaţie. Poate că datorită sărăciei, românii intră alături de mulţi alţii în categoria săracilor orgolioşi. Nu este un orgoliu din naştere, e o stare emoţională confuză creată pe fondul lui ..."din lipsă de altceva mai bun", ca fata de la ţară care dacă n-are zestre şi nu e nici frumoasă este în schimb foarte virtuoasă. E problema ei, a fetei virtuoase, cât de atrăgător va fi exerciţiul maximei virtuţi pentru eventualii peţitori. Şi ce dacă nu se arată nici unul? (oare în neoromână se scrie nici unul sau niciunul?) Tot îi mai rămâne fetei explicaţia: nu că n-aş fi avut, dar n-am vrut.

Cam asta este şi soarta literelor româneşti. Nu există o piaţă literară (am scris-o de atâtea ori că m-am plictisit şi eu de această propoziţie), nu există agenţi, editurile nu se comportă ca nişte edituri ci ca nişte firme de prestări servicii iar ministerul culturii are alte griji. Cel mai puţin aştept o rezolvare a situaţiei din partea ministerului sau a diferitelor centre finanţate de la buget. Etatizarea culturii nu va da roade cum n-a dat roade nici naţionalizarea din 1948. Societatea civilă nu se subordonează şi nu poate fi comandată. Dar e liberă să aibă iniţiative. De aceea aştept să se întâmple ceva şi pe cuvântul meu, dacă aş avea timp, aş face eu ceva - în sensul că aş strânge fonduri pentru a subvenţiona o editură care în sfârşit să achiziţioneze un manuscris de la un scriitor şi să-l plătească cinstit pentru munca lui. Cartea poate fi vandabilă şi în România, din moment ce ne punem problema succesului ei în străinătate.

Acest lucru nu se va întâmpla niciodată în actualul sistem când de fapt cartea e vândută înainte de a fi tipărită. E vândută sponsorului care n-are ce face cu ea. Sponsorul se mulţumeşte să dea banii. Editura ia banii, plăteşte tipografia şi îşi reţine comisionul. Iar scriitorul? Păi, scriitorului i se cuvine gloria, câte o diplomă şi plăcerea de a oferi cărţi cu dedicaţie. Eventual un simulacru de onorariu, care îl plasează pe scriitor două trepte sub femeia de servici de la gară.

Actualii funcţionari din cultură, continuatori în spirit ai celor de la fostele comitete de cultură nu au nici un (sau niciun) interes să se întâmple aşa ceva. Ei au doar interesul să păsreze monopolul asupra unor nume-concept: Rebreanu, Coşbuc, etc. Ei le gestionează ca să zic aşa, moştenirea culturală. Orice tentativă de liberalizare a scrisului în sensul unei pieţe reale ar supune literatura legilor acelei pieţi, în primul rând legii cererii şi a ofertei şi ar scoate-o de sub jurisdicţia funcţionarilor răsplătiţi de la buget. Politicul ar mai pierde o pârghie, cea culturală, cel puţin în materie de literatură. Presupun că în alte ramuri ale culturii fenomenul s-a produs de mult. Cel mai recent succes cultural românesc, filmul lui Cristian Mungiu, s-a născut pe fondul unui asemenea demers. El nu ar fi fost posibil dacă ar fi apelat, în schimb, la birocraţia culturală, osificată în ritualuri cu un singur scop: acela de a nu scăpa puterea din mână. Să le fie de bine!

„Privatizarea” literaturii este un proces evident.Termenul nu are semnificaţie juridică în sensul privatizărilor care schimbă natura proprietăţii. Privat înseamnă personal, intim. În cazul literaturii cred că sensul cel mai potrivit este direct. Literatura privată este o formă directă de literatură, asemănătoare cu folclorul. Homer a fost primul care a practicat literatura privată, directă. El colinda oraşele greceşti şi îşi acompania recitările publice la harfă. N-a fost aşadar doar un precursor al literaturii directe, private ci şi un început pentru ceea ce azi numim multimedia. Producţiile lui Homer erau orale. Caracteristic este faptul că nu se ştie exact dacă Homer a trăit, a existat cu adevărat. Iliada şi Odiseea îi sunt atribuite, dar nu există nici o dovadă în acest sens. Existenţa reală a lui Homer este de fapt lipsită de importanţă, atâta timp cât existenţa reală a celor două epopei spune totul.

Cartea manuscrisă şi apoi tiparul au produs schimbări majore în sociologia literară. Mai întâi cartea a devenit un produs de care se bucurau doar privilegiaţii. În afară de călugării bibliotecari şi scribii din mânăstiri,doar învăţaţii aveau ştiinţă de carte. Poporul, gloata sau cum vrem să-i spunem a fost exclusă de la lectură şi cu atât mai mult de la scriere. Coperţile, adevărate opere de artă, au început să ascundă taine, iar bibliotecile au devenit un spaţiu secret, înconjurat de mistere. Reproducerea mecanică - tiparul - a fisurat această aură şi a dus până la urma la distrugerea ei.

Manufactura medievală a fost înlocuită de industria cărţii. Piaţa cărţii a dominat câteva secole, până în era multimedia, când Homer, destin examplar sau personaj colectiv, a reintrat în scenă. Contacul direct, analizat de Marshall McLuhan, sociologul satului universal, a făcut ca privatizarea literaturii să devină inevitabilă. În 2007, internetul oferă oricui posibilitatea de a scrie şi de a fi citit fără intermediarii de odinioară. Grupările, cluburile se formează spontan şi nu elaborat, textul nu mai este un produs social ci unul individual.
De ce am optat, totuşi, pentru termenul derutant privatizarea literaturii?

Fiindcă ne încăpăţânăm să gândim ca pe vremea când editurile şi tipografiile erau monopol de stat şi în consecinţă aveam o literatură controlată de autorităţi. Nevoia de control a fost inculcată şi cititorului docil. Mă gândesc doar la receptarea romanului "Băgău" de Ioana Bradea în oraşul natal al autoarei şi la corectarea opticii la receptori după premierea romanului. Prestigiul forului care a emis premiul a fost mai puternic decât judecata proprie - în cazul în care ea a existat, atunci când somităţile locale s-au declarat oripilate de un roman care începe cu enunţul: "Sunt o doamnă, ce pula mea..." Mai emoţionali, unii cică se gândeau la bietul tată al autoarei care s-ar fi răsucit, sărmanul, în mormânt... Very nice! Emoţiile nu au mai fost atât de puternice când aceiaşi care se revoltaseră, chipurile, au fost nevoiţi să o accepte pe autoare la premiile oraşului pe 2006. Cu alte cuvinte, dacă ar fi luat ceva de talie internaţională, ca Nobelul, ar fi fost bună şi de primăriţă. În schimb, nici una din adunările scriitoriceşti din Bistriţa nu o cultivă pe Ioana. Confirmarea unei cărţi în plan naţional a produs o reacţie în plan local - i s-a dat ce i se cuvine - şi gata. A fost acceptată, nu agreată. Şi-a permis să nesocotească somităţile, cu alte cuvinte, a avut îndrăzneala să se privatizeze. Să scrie fără aprobare "de la prefectură". Să lezeze nişte frustrări pe cont propriu. Nu participă la festivaluri, aşadar nu e "de-a noastră".

Tardiv, stimate doamne şi domni, pentru că în 2007 comunicaţiile sunt accesibile oricui şi aproape oriunde. Iar legătura dintre textul scris şi cititorul său nu mai are nevoie de nici o încuviinţare. Ghinion.Pentru cine?

Zorin DIACONESCU

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)