Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 SENZAŢIONAL!

ANDREI DOROBANTU,

Directorul revistei ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ "PUNCTUL ZERO"

Data la care scriu este 12.19.16.6.5.2. – adică vreau să spun, 18 mai 2009. La această dată, căutând pe Yahoo şi pe Google “2012” obţinem următoarele rezultate (aproximative):

YAHOO     530.000.000 în 0.23 secunde

GOOGLE 233.000.000 în 0.13 secunde

Numerele sunt suficient de mari pentru a continua discuţia (prin comparaţie, căutând „The Bible” rezultatele obţinute sunt 455.000.000 şi respectiv 60.900.000).

Tema celui de al doilea episod este cea din titlu. Vă voi propune însă două perspective, mărginându-mă evident la considerente absolut generale. Prima perspectivă este cea a fizicii, cea de a doua este legată de un domeniu evitat de cele mai multe ori de oamenii de ştiinţă şi de şi mai multe ori tratat de aceştia şi/sau în general de oamenii „raţionali” în cel mai bun caz cu un zâmbet politicos: teosofia.

Mai întâi Fizica. Albert Einstein şi Otto Stern lansează într-un articol din 1913 termenul “zero-point field”, înţelegând prin “câmpul de punct zero” (ZPF) sistemul cuantic care evidenţiază o energie (de punct zero) care se păstrează chiar şi atunci când temperatura sistemului este T=0. Zero Absolut. Este o energie care de multe ori este asociată cu energia vidului – energia spaţiului gol, în care nu există nici o particulă. Ideea unui Punct Zero este însă chiar şi mai veche - există şi la Max Planck (Nobel 1918), fondatorul Teoriei Cuantice, iar în 1916, Walter Nernst (Nobel 1920) face afirmaţia că Universul ar putea conţine cantităţi enorme din acest tip de energie.

Dar lucrurile sunt încă şi mai complicate. Vorbeam de spaţiu gol – un spaţiu fără particule. Ar fi trebuit să precizez şi să spun “particule reale”, cele pe care le putem detecta, le putem observa. Acestea nu există în vid. Există însă aici, în vid, un alt fel de particule, care nu au o viaţă reală, ca cele “obişnuite”, sunt nişte particule virtuale, “produse” prin inefabila legătură dintre energie şi timp pe care o exprimă relaţia de incertitudine a lui Heisenberg. Acestea sunt create totdeauna în perechi, particulă-antiparticulă, din ...energia vidului şi, imediat ce “apar” ...dispar, se anihilează, lăsând în locul lor energia care le-a creat. Este însă reală această energie de punct zero? Este observabilă? Da. O demonstrează Efectul Casimir, slaba, dar măsurabila forţă de atracţie între două plăci metalice foarte apropiate, generată de rezonanţele energiei vidului creat între ele. Sau Efectul Lamb, adică mica diferenţă dintre energiile a două nivele electronice din atom, datorită tocmai interacţiei dintre electron şi vid. Şi acelaşi ZPF s-ar putea să fie la originea unor proprietăţi speciale ale gravitaţiei şi interţiei... Existenţa sa şi a energiei vidului sunt la fel de reale ca şi existenţa obiectelor care populează lumea atomică şi subatomică şi cu care ne-am obişnuit mai ales în ultima sută de ani. Mai mult, dacă fluctuaţiile vidului (care duc la apariţia perechilor virtuale particulă-antiparticulă) au loc în vecinătate unei găuri negre, la limita orizontului evenimentelor (frontiera dincolo de care drumul oricărui obiect duce fatal la moartea, la dispariţia acestuia), atunci se poate întâmpla ca în efemera lor existenţă una din componentele perechii să fie emisă înspre acest orizont al evenimentelor, să fie deci absorbită de gaura neagră, lăsându-şi partenerul să îşi continue existenţa în Univers, anihilarea ne mai putând avea loc. Consecinţa: gaura neagră se evaporă. Într-un timp extrem de lung prin comparaţie cu viaţa Universului, ea va dispărea. Odată cu toată informaţia din Univers pe care a absorbit-o până atunci. Unde? Într-un alt univers? Sau informaţia va reveni în acest Univers? Stephen Hawking şi Kip Thorne au pariat în 1997 cu John Preskill pe prima variantă. Hawking a revenit şi a anunţat că a pierdut. Thorne nu este convins. Fizica se află aici la o frontieră tulburătoare. Aşteaptă de la LHC să afle dacă există cu adevărat dimensiuni adiţionale ale Universului, dacă există şi alte universuri, paralele, cu care coexistăm, dacă legile sale –şi ale naturii- se modifică în vecinătatea găurilor negre, dacă… Într-un fel, suntem la marginea unui anume fel de esoterism. Mă opresc deci şi, deşi cu oarecare ezitare, trec la esoterismul “oficial”, unde găsim o altă abordare a Punctului Zero. Este vorba de Teosofie, o doctrină fondată de Helena Petrovna Blavatsky (HPB) (1831-1891) care îşi propune un studiu comparativ al Religiei, Filosofiei şi Ştiinţei, în particular al legilor neexplicate ale naturii şi al potenţialului latent al omului. Dicţionarul Oxford o defineşte ca “un sistem de speculaţii care bazează cunoaşterea naturii pe cea a naturii divine”. Materia este considerată aici drept “perechea” conştiinţei, ceea ce poate explica “interacţia” acesteia cu natura noastră umană prin intermediul simţurilor de care dispunem. În 1888, HPB publică “Doctrina secretă. Sinteza Ştiinţei, Religiei şi Filosofiei”. Două volume, peste 1500 de pagini, o cantitate enormă de informaţie. Pentru HPB, lumea este de fapt Materie-Spirit şi prin aceasta este de fapt infinită. Şi dacă aleg o particulă şi vreau să-i măsor toate caracteristicile, ajung inevitabil la un “inel prin care nu se trece” – Punctul Zero, unde o particulă sau un Cosmos trec din planul percepţiei într-o lume dintr-o dimensiune superioară, o lume infinită şi de nepătruns. Pătrunzând în natura sa cea mai profundă, facem ca o particulă, oricare, să dispară din planul percepţiei obişnuite. Aceasta este incertitudinea, nedeterminarea lui Heisenberg. Şi conform lui HPB, “starea materiei care corespunde unui asemenea punct de tranziţie trebuie cu certitudine să posede proprietăţi speciale şi nu uşor de descoperit”. “Punctul Zero” capătă astfel o altă semnificaţie: devine sursa din care se formează Universul (şi omul), trecând dintr-o existenţă negativă în una pozitivă, din golul-plinul lumilor nefiinţei în fiinţă.

Mai mult! Pentru HPB, indiferent că vorbim despre Univers sau despre un individ (obiect, fiinţă), “în inima” acestuia se află un centru laya – punct neutru de materie nediferenţiată. El dă structură internă Punctului Zero, făcând ca acesta, deşi definit ca fiind “fără extensie”, să câştige o nouă dimensiune, dar nu una matematică sau fizică, ci una metafizică. Şi în această nouă dimensiune extensia Punctului Zero este infinită. Aceasta este esenţa doctrinei oculte – a oricărei asemenea doctrine, inclusiv Doctrina Secretă a Helenei Blavatsky. Prin punctele continuumului spaţio-temporal avem acces, chiar dacă NU prin simţurile fizice normale, obişnuite, la infinitul metafizic -baza existenţei noastre totale. ZPF este pentru HPB nu un punct oarecare, ci mai curând inelul despre care vorbeam şi prin care nu trece nimic (the ring “Pass-Not”), limita la care lumea fizică “obişnuită” se opreşte. Sursele Punctului Zero sunt pentru HPB centrii laya, a căror existenţă se consumă dincolo de nivelul diferenţierii materiale, baza pe care se construieşte orice - atomi şi universuri. Având o structură internă, Punctul Zero este o întreagă lume în sine. Cu o diferenţă esenţială faţă de imaginea din fizică. Pentru că aici, prin intermediul canalelor de comunicare care sunt centrii laya, “realităţii” lumii vizibile, observabile, măsurabile, fenomenelor cărora le suntem martori, li se transmit nu doar informaţiile “materiale”, ci şi cele spirituale, din lumi dincolo de percepţia noastră. Ce sunt exact aceste lumii, unde se află – aceasta este o altă problemă.

De fapt ar trebui să spunem mai curând că ceea ce găsim la Helena Blavatski este o “traducere” în limbaj metaforic occidental a unor concepte şi scenarii din Vede şi Upanishade. La fel cum găsim şi la Eminescu - cosmogonia din Scrisoarea I (inspirată din Imnul Creaţiei din Rig Veda) şi din Rugăciunea unui Dac, cosmologia din Luceafărul. Cei doi sunt de altfel parţial contemporani – “The Secret Doctrine” este publicată în 1888 iar Eminescu îşi încheie practic marile poezii cu cinci ani mai devreme. Şi trebuie spus că ideea insistentă a originii Universului într-un punct, exprimată la nivelul celei de a doua jumătăţi a anilor 1800 devine astfel prin ei o anticipare senzaţională şi total nebanală a scenariilor cosmogonice care mai trebuiau să aştepte încă peste o jumătate de secol.

Ce avem însă de fapt aici? Suntem în 1888 – 12 ani înainte ca Planck să enunţe ipoteza cuantelor, 60 de ani înainte  de articolul lui Gamow care lansează scenariul Big Bang, naşterea Universului dintr-un punct, cu un secol înainte de toate discuţiile despre singularităţile din centrul găurilor negre. În ”Doctrina Secretă”, Helena Blavatski prelucrează vechi texte, vechea cunoaştere vedică, pe care o regăseşte de fapt fizica sfârşitului de secol 20, întărind-o prin judecata fizicii teoretice şi puterea aparatului matematic şi confirmând-o prin observaţii astronomice şi experimente de fizică. Trei elemente, la care tot ea mai adaugă şi un al patrulea: existenţa unei alte cunoaşteri, încă şi mai vechi, transmisă (de cele mai multe ori încifrat) de civilizaţii de mult mai demult dispărute. Sigur, trebuie să ne întrebăm : este aceasta o cunoaştere autentică? O putem folosi? Trebuie să o folosim? Sunt întrebări la care, cred eu, nu suntem deocamdată suficient de pregătiţi să răspundem.

...............................................................................................

Universul. În egală măsură pentru fizică şi teosofie, el este o mare infinită de energie de punct zero. La fel şi fiinţa umană. O energie enormă “pusă la dispoziţie” de un vid care nu este gol. Un vid pe care se desfăşoară spuma cuantică a unei realităţi care ne este acesbilă şi care ne cuprinde şi pe noi. O realitate despre care prezicerile care se fac şi scenariile care se imaginează spun că se va schimba dramatic în 2012.

Care este legătura cu toate cele de mai sus? Prima, la care desigur v-aţi gândit, este că finalul/începutul de lume prezis pentru solstiţiul de iarnă al lui 2012 va deschide tot felul de canale de comunicare cu lumi superioare pe care încă nu ştim cum să le gândim. Dar îndrăznesc să vă rog să acceptaţi amânarea discuţiei pentru episodul următor. Pentru că mai avem nevoie de încă o informaţie esenţială.

ANDREI DOROBANŢU

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com