|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
Se întâmplă numai în România. Sinuciderea ca formă de protest
Cezarina Adamescu, Agero Există modalităţi extreme de
protest pe care, oamenii care se consideră nedreptăţiţi, le fac
în momentele cruciale ale existenţei lor. Se ştie
că sinuciderea este un act condamnabil, atât de societate, cât
şi de Biserică. Ea poate fi interpretată ca un gest egoist, de
laşitate, de frică, de lehamite. Se ştiu cazuri ale unor artişti
care şi-au pus capăt zilelor, în momente critice din viaţa lor
sau urmare a unei depresii puternice, a faptului că fuseseră
uitaţi şi neglinajţi, că le fusese ignorată opera căreia i se
dedicaresă toată viaţa. Nu e nevoie să mai amintesc.
Asemenea gesturi au mai fost în anii trecuţi, e suficient
să amintim gestul unui om care s-a aruncat de la balconul
Parlamentului, în văzul tuturor, în semn de protest. Există
situaţii care te pot conduce la astfel de atitudini, când ţi se
pare că nimic nu mai are însemnătate, decât problema ta, pe care
nu o ia nimeni în considerare.
În orice act de acest fel, însă, trebuie luat în
considerare starea psihologică la care a ajuns persoana în
cauză, condiţiile în care s-a produs, cauzele care au dus la un
astfel de deznodământ. Şi mai ales, cel sau cei care l-au condus
la starea paroxistică de a-şi pune capăt vieţii. În acele
momente nimic nu mai contează, nici dragostea familiei, nici a
copiilor, nici actele de devoţiune ale prietenilor care s-au
transformat treptat în duşmani sau adversari. Nu mai contează
nimic, decât că nu doreşti să plăteşti pentru ceea ce consideri
că nu e drept.
Un gest şocant, într-adevăr, dar un gest perfect
justificat.
Nimeni nu are dreptul să judece, în afară de Dumnezeu.
Există situaţii, însă, când omul cedează psihic, când
toate se prăbuşesc în jurul lui, când edificiul propriei
persoane are de suferit.
Şi aici trebuie luat în considerare autorul moral, cel
care a dus persoana, prin tracasări şi agresiuni psihice, la un
gest disperat. Faptul că un om nu mai găseşte scăpare pământeană
într-o situaţie fără ieşire, faptul că doreşte să-şi păstreze
demnitatea, imaginea şi statura politică, în pofida presiunilor
de tot felul abătute asupra sa, este într-un fel normal şi
explicabil. Omul clachează. I se „rupe filmul” – aşa cum declara
cineva – în cazul devenit de notorietate, al fostului premier al
României. Într-un moment de panică, de confuzie, când te vezi
încolţit şi de duşmani şi de prieteni, nu ai altceva de făcut
decât să te retragi din viaţa aceasta. Cineva a spus că acest
gest disperat este un gest de libertate.
Esenţiale şi definitorii sunt elementele care au condus
la această dramă a familiei Năstase, purtat prin judecăţi
aproape opt ani de zile, chemat de peste 200 de ori în sălile
Tribunalului (el, personalitate juridică, profesor doctor în
drept, cu studii strălucite şi cu lucrări de excepţie în
materie) – cu funcţii înalte în stat, cu o poziţie bine definită
în politica post decembristă. Şi mai ales, că a fost silit să
asculte depoziţiile şi acuzaţiile celor peste 900 de martori
cunoscuţi sau necunoscuţi, care, fiecare a adus un plus de venin
şi cucută în sufletul său. Cei 4-5 martori ai apărării au fost,
desigur, acoperiţi, înnăbuşiţi de valul de acuzatori de pe capul
împricinatului.
Iar faptul că nu au existat la dosar (un dosar uriaş, de
mii de pagini!) – probe, fapte concrete de care să fie acuzat) –
este mai mult decât edificator.
Când unui astfel de om i se întâmplă să i se caute nod în
papură, când i se răscoleşte viaţa şi i se neagă toată
activitatea politică şi profesională, în care a pus energie,
suflet, minte şi inimă, căreia i s-a dedicat în totalitate,
deznodământul nu poate fi altul. Acel cineva este distrus ca
personalitate, ca om şi ca suflet. Nu-i mai rămâne de făcut
decât un gest: şi acela a fost chiar dus la îndeplinire, sau
măcar a încercat să dispară de pe arena politică actuală, care
l-a îngenuncheat, l-a trântit cu brutalitate la pământ, l-a
anihilat ca om, i-a luat toate drepturile, l-a supus oprobiului
public. Şi în astfel de condiţii, un om de talia şi poziţia lui,
nu poaste rezista.
E regretabil că s-a ajuns la un asemenea final. Cât se
poate de regretabil. Şi situaţia aceasta dramatică poate servi
(dar serveşte oare?) drept exemplu pentru mulţi alţii.
Un verdict îndoielnic, după o tracasare îndelungă, de ani
de zile, de încordare şi ameninţare, s-a transformat într-o
dramă. Cert e că acest act aruncă o lumină neagră asupra ţării,
într-un moment când toate merg prost, şi publicitatea negativă
poate dăuna grav imaginei României, ceea ce s-a şi dovedit în
publicaţiile şi hebdomadarele lumii, care titrau, la puţin timp
după tragedia din strada Zambaccian, că un astfel de exemplu
este nociv.
Şi implicit, asupra sistemului de justiţie românesc. Dar
mai ales, sistemului politic, bolnav incurabil, care aduce în
pragul sinuciderii pe cel mai bun premier – aşa cum a fost
recunoscut – din 1989 încoace.
Adversarii politici care ar fi vrut să-l vadă după
gratii, încearcă să găsească motivaţii, ba chiar îl acuză – în
chip ridicol – că mai deţinea arme, după verdictul recent, că nu
a ţinut de o parte muniţia şi arma ş.a. – acuzaţii complet
deplasate într-o situaţie limită, când numai de înstrăinarea
armelor nu mai era vreme şi nici dispoziţie. Că tentativa lui
este un „gest descalificant” – pentru un fost premier – şi
aceasta e adevărat. Dar poate fi luat ca un gest uman de
slăbiciune, într-un moment de maximă tensiune psihologică –
atunci când un echipaj de la poliţie a venit să-l ridice, pentru
a-l duce la închisoarea din Rahova, la foarte puţin timp de la
pronunţarea verdictului. Nu i s-a dat timp nici măcar să-şi facă
bagajele. Ceea ce e inadmisibil.
Cert este că omul de rând nu mai înţelege nimic şi nu mai
ştie ce să creadă. Manipulat de media pe toate canalele, este
buimăcit de-a binelea.
Cine-şi freacă pumnii şi râde în barbă, de necazul unui
om adus „pe culmile disperării” – care s-a ţinut drept şi demn
până acum şi într-o fracţiune de secundă s-a prăbuşit, acela
este vrednic de dispreţul naţiunii. Întâi pentru că nu are o
atitudine creştinească. Şi apoi, pentru că se bucură de
nefericirea altuia, ceea ce nu poate fi decât diabolic.
Aceasta este părerea unei persoane apolitice, străină de
mişculaţiile de la nivel înalt, dar aproape de sufletul omenesc,
care înţelege şi ce înalţă şi ce prăbuşeşte un om, în momentele
cheie ale existenţei sale.
Părerea mea. 21 iunie 2012 CEZARINA ADAMESCU
|
|
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien) |