Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

Se întâmplă numai în România.

Sinuciderea ca formă de protest

 

Cezarina Adamescu, Agero

  

Există modalităţi extreme de protest pe care, oamenii care se consideră nedreptăţiţi, le fac în momentele cruciale ale existenţei lor. Se ştie că sinuciderea este un act condamnabil, atât de societate, cât şi de Biserică. Ea poate fi interpretată ca un gest egoist, de laşitate, de frică, de lehamite. Se ştiu cazuri ale unor artişti care şi-au pus capăt zilelor, în momente critice din viaţa lor sau urmare a unei depresii puternice, a faptului că fuseseră uitaţi şi neglinajţi, că le fusese ignorată opera căreia i se dedicaresă toată viaţa. Nu e nevoie să mai amintesc.

         Asemenea gesturi au mai fost în anii trecuţi, e suficient să amintim gestul unui om care s-a aruncat de la balconul Parlamentului, în văzul tuturor, în semn de protest. Există situaţii care te pot conduce la astfel de atitudini, când ţi se pare că nimic nu mai are însemnătate, decât problema ta, pe care nu o ia nimeni în considerare.

         În orice act de acest fel, însă, trebuie luat în considerare starea psihologică la care a ajuns persoana în cauză, condiţiile în care s-a produs, cauzele care au dus la un astfel de deznodământ. Şi mai ales, cel sau cei care l-au condus la starea paroxistică de a-şi pune capăt vieţii. În acele momente nimic nu mai contează, nici dragostea familiei, nici a copiilor, nici actele de devoţiune ale prietenilor care s-au transformat treptat în duşmani sau adversari. Nu mai contează nimic, decât că nu doreşti să plăteşti pentru ceea ce consideri că nu e drept.

         Un gest şocant, într-adevăr, dar un gest perfect justificat.

         Nimeni nu are dreptul să judece, în afară de Dumnezeu.

         Există situaţii, însă, când omul cedează psihic, când toate se prăbuşesc în jurul lui, când edificiul propriei persoane are de suferit.

         Şi aici trebuie luat în considerare autorul moral, cel care a dus persoana, prin tracasări şi agresiuni psihice, la un gest disperat. Faptul că un om nu mai găseşte scăpare pământeană într-o situaţie fără ieşire, faptul că doreşte să-şi păstreze demnitatea, imaginea şi statura politică, în pofida presiunilor de tot felul abătute asupra sa, este într-un fel normal şi explicabil. Omul clachează. I se „rupe filmul” – aşa cum declara cineva – în cazul devenit de notorietate, al fostului premier al României. Într-un moment de panică, de confuzie, când te vezi încolţit şi de duşmani şi de prieteni, nu ai altceva de făcut decât să te retragi din viaţa aceasta. Cineva a spus că acest gest disperat este un gest de libertate.

         Esenţiale şi definitorii sunt elementele care au condus la această dramă a familiei Năstase, purtat prin judecăţi aproape opt ani de zile, chemat de peste 200 de ori în sălile Tribunalului (el, personalitate juridică, profesor doctor în drept, cu studii strălucite şi cu lucrări de excepţie în materie) – cu funcţii înalte în stat, cu o poziţie bine definită în politica post decembristă. Şi mai ales, că a fost silit să asculte depoziţiile şi acuzaţiile celor peste 900 de martori cunoscuţi sau necunoscuţi, care, fiecare a adus un plus de venin şi cucută în sufletul său. Cei 4-5 martori ai apărării au fost, desigur, acoperiţi, înnăbuşiţi de valul de acuzatori de pe capul împricinatului.

         Iar faptul că nu au existat la dosar (un dosar uriaş, de mii de pagini!) – probe, fapte concrete de care să fie acuzat) – este mai mult decât edificator.

         Când unui astfel de om i se întâmplă să i se caute nod în papură, când i se răscoleşte viaţa şi i se neagă toată activitatea politică şi profesională, în care a pus energie, suflet, minte şi inimă, căreia i s-a dedicat în totalitate, deznodământul nu poate fi altul. Acel cineva este distrus ca personalitate, ca om şi ca suflet. Nu-i mai rămâne de făcut decât un gest: şi acela a fost chiar dus la îndeplinire, sau măcar a încercat să dispară de pe arena politică actuală, care l-a îngenuncheat, l-a trântit cu brutalitate la pământ, l-a anihilat ca om, i-a luat toate drepturile, l-a supus oprobiului public. Şi în astfel de condiţii, un om de talia şi poziţia lui, nu poaste rezista.

         E regretabil că s-a ajuns la un asemenea final. Cât se poate de regretabil. Şi situaţia aceasta dramatică poate servi (dar serveşte oare?) drept exemplu pentru mulţi alţii.

         Un verdict îndoielnic, după o tracasare îndelungă, de ani de zile, de încordare şi ameninţare, s-a transformat într-o dramă. Cert e că acest act aruncă o lumină neagră asupra ţării, într-un moment când toate merg prost, şi publicitatea negativă poate dăuna grav imaginei României, ceea ce s-a şi dovedit în publicaţiile şi hebdomadarele lumii, care titrau, la puţin timp după tragedia din strada Zambaccian, că un astfel de exemplu este nociv.

         Şi implicit, asupra sistemului de justiţie românesc. Dar mai ales, sistemului politic, bolnav incurabil, care aduce în pragul sinuciderii pe cel mai bun premier – aşa cum a fost recunoscut – din 1989 încoace.

         Adversarii politici care ar fi vrut să-l vadă după gratii, încearcă să găsească motivaţii, ba chiar îl acuză – în chip ridicol – că mai deţinea arme, după verdictul recent, că nu a ţinut de o parte muniţia şi arma ş.a. – acuzaţii complet deplasate într-o situaţie limită, când numai de înstrăinarea armelor nu mai era vreme şi nici dispoziţie. Că tentativa lui este un „gest descalificant” – pentru un fost premier – şi aceasta e adevărat. Dar poate fi luat ca un gest uman de slăbiciune, într-un moment de maximă tensiune psihologică – atunci când un echipaj de la poliţie a venit să-l ridice, pentru a-l duce la închisoarea din Rahova, la foarte puţin timp de la pronunţarea verdictului. Nu i s-a dat timp nici măcar să-şi facă bagajele. Ceea ce e inadmisibil.

         Cert este că omul de rând nu mai înţelege nimic şi nu mai ştie ce să creadă. Manipulat de media pe toate canalele, este buimăcit de-a binelea.

         Cine-şi freacă pumnii şi râde în barbă, de necazul unui om adus „pe culmile disperării” – care s-a ţinut drept şi demn până acum şi într-o fracţiune de secundă s-a prăbuşit, acela este vrednic de dispreţul naţiunii. Întâi pentru că nu are o atitudine creştinească. Şi apoi, pentru că se bucură de nefericirea altuia, ceea ce nu poate fi decât diabolic.

         Aceasta este părerea unei persoane apolitice, străină de mişculaţiile de la nivel înalt, dar aproape de sufletul omenesc, care înţelege şi ce înalţă şi ce prăbuşeşte un om, în momentele cheie ale existenţei sale.

         Părerea mea. 

 

21 iunie 2012

CEZARINA ADAMESCU

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)