Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

Sinuciderea prin profesionalism

Victor MARTIN (foto)

Impresii si pareri personale in FORUM

            La un moment dat a aparut o ştire Associated Press cu titlul: „CNN, acuzat de sinucidere”. Titlul era prost pus şi nu se referea la faptul că postul de televiziune, prin ceea ce întreprind angajaţii lui, s-ar angaja într-un act de autodistrugere. Ştirea se referea la faptul că familia unei femei, care s-a sinucis, a hotărât să dea în judecată postul de televiziune CNN pentru că o realizatoare a interogat mult prea agresiv viitoarea sinucigaşă, invitată într-o emisiune, privind  subiectul dispariţiei fiului ei. Cum am spune: „nu e banc, da-i bun!”. Totuşi, dacă privim mai atent, nu e vorba numai de moartea unei persoane, ci şi de sinuciderea unei televiziuni din tendinţa de a atinge perfecţiunea profesională, lucru dezavuat de televiziunile ţărilor în curs de dezvoltare.

            În primul rând, la popoarele civilizate din occident, dacă este "supărat" de întrebări, nu se ridică nimeni ca mârlanul, să părăsească platoul de filmare, scurt şi inopinat, cum se întâmplă la noi. Publicul telespectator cunoaşte multe cazuri, de pe la posturile noastre, nu e nevoie să dau nume, să le fac reclamă. La noi, antireclama e reclamă curată, de nu se mai ştie ce e bun şi ce e rău, care e reclama şi care e antireclama.

            Într-o ţară cu un lung exerciţiu democratic, nu iese nimeni de pe platou pentru că nu-i place mutra realizatorului sau îl sâcâie cu întrebari incomode sau obositoare, dar nici nu intră orice analist, manelist, actriţă porno sau şef de partid-servietă, ca la noi. Nici nu se aruncă, la nervi, paharul cu apă în ochii interlocutorului. La noi, îşi mai face câte unul seama din cauză că e hărţuit de reporteri, dar, de cele mai multe ori, se dovedeşte că sinucigaşul român e cu musca pe căciulă şi se închesuie pe la talk show-uri doar ca să se justifice, încercând să transforme minciuna în adevăr prin metoda mediatizării excesive.

            Dacă la televiziunile româneşti se pune problema lipsei de profesionalism, ca o boală de care se scapă greu, la televiziunile altora, paradoxal, profesionalismul poate fi luat ca o racilă. De ce? Pentru că, atât cel intervievat, cât şi reporterul, au deontologia în sânge. Nici nu intră orice ziarist, seară de seară, să bată apa în piuă despre tot felul de ştiri mărunte, nici nu se iese aşa, după cheful fiecăruia. La rândul lui, realizatorul emisiunii scoate untul din cel intervievat, pentru acest lucru fiind plătit, nu pentru a depăna amintiri comune sau a face glumiţe ieftine. Diferenţa dintre intervievat şi reporter apare abia când vorbim despre raportul profesionalism-lipsa de profesionalism. Dacă invitatul poate fi dat în judecată pentru neprofesionalism, adică pentru mitocănia de a se ridica să plece, realizatorul emisiunii poate fi dat în judecată tocmai pentru profesionalism, pentru insistenţa şi inteligenţa cu care pistonează oaspetele, să scoată cât mai multe de la el.

            Până la urmă, se dovedeşte că titlul ştirii nici n-a fost aşa greşit, ci doar asociat cu ideea subliminală a sinuciderii prin exces de corectitudine, idee care ne bântuie doar pe noi, românii. Ce ne trebuie nouă să mergem pe teatrele de acţiune din Irak sau Afganistan, cum fac reporterii americani, când putem să stăm, să ne uităm la televiziunile străine, să ciupim ceva de ici, ceva de colo, să facem un colaj, un montaj, sau să dăm un telefon la vreo doamnă guralivă de pe la vreo ambasadă. Ce, a fost cineva acuzat şi condamnat pentru călcarea legii copyright-ului, ca să ne facem probleme? Ce, legea randamentului, care spune că trebuie să avem maxim de eficienţă cu un minim de mijloace, nu mai e valabilă? Ce dacă n-a fost votată de Parlament!

            Când o televiziune locală românească s-a îmbarcat, cu tot harnaşamentul, pentru Afganistan, cu gândul să scoată nişte reportaje trăznet, au avut deziluzia sa vadă că nu e nimic interesant acolo; numai oameni infirmi, stânci, praf, nisip, sărăcie şi cam atât. S-au şi mirat că reporterii televiziunilor occidentale stau pe acolo cu anii şi transmit zilnic imagini. Au făcut un reportaj despre bişniţa cu casete-video, la asta pricepându-se, un reportaj dintr-o moschee neterminată, finanţată de Osama pentru talibani şi au venit acasă. Cum adică, reportajele despre căderea frunzelor din copaci nu sunt bune? Ba sunt bune, pentru că au şi un pregnant caracter socio-profesional, trebuind ca frunzele să fie adunate în fiecare dimineaţă.   

            Când, cu ocazia războiului din Irak, unele posturi TV româneşti au vrut şi ele să se profesionalizeze şi se alinieze la normele televizive internaţionale, trimiţând reporteri „la faţa locului”, au fost luate în derâdere. Încă puţin şi se transforma războiul în entertainment, ceea ce şi e pentru mulţi. Nici nu aveau ce să transmită de acolo: numai nisip, oameni îmbrăcaţi în cearceafuri, sonde, automobile demodate, măgari, droguri, soldaţi americani, tancuri, explozii, case sparte date cu var.

            Atâta timp cât televiziunile române particulare sunt finanţate ca să meargă, nu pentru ca să meargă bine, iar televiziunea publică e plătită de două ori, prin factura de cablu şi prin factura de electricitate, acestea nu au nevoie să concureze între ele, nici loial, nici neloial; banul curge oricum. Asta le face să preia ştirile una de la alta, fără nici o idee de copyright, astfel încât, cu vânzolelile astea de oameni, de la un post la altul, pe criterii arbitrare, doar de ei ştiute, totul pare o ciorbă lungă audio-vizuală.

            Că au sau n-au capital de imagine dinainte de 1989, realizatorii noştri aleargă de la o televiziune la alta, ca muştele fără cap, astfel încât nici nu mai ştii care este proprietatea unui îmbogăţit de nişă şi care a altuia. Or mai fi având şi parveniţii occidentali mijloace mass-media de presiune, dar parcă nu ies, aşa, ca puricii pe guler, cum se întâmplă la noi, ca curcanii umpluţi cu caviar şi automulţumire.

            Când producătorii acceptă desele mutări şi permutări, dau dovadă de neprofesionalism, prin simplul fapt că nu ştiu să discearnă calitatea de lipsa acesteia. La rândul lor, realizatorii, reporterii şi prezentatorii români, făcuţi peste noapte, guralivi sau recrutaţi dintre odraslele securiştilor sau activiştilor, se mută de colo-colo tot din neprofesionalism, susţinând o aberaţie: ceea ce la americani e prost, la noi e bun. Ei nu reuşesc să producă performanţă, n-au idei, nu se pliază pe specificul unui loc de muncă, de multe ori, acest specific neexistând şi nefiind imprimat de nimeni. Totul e după ureche, existând un interes general să fie aşa; dacă lucrurile ar fi aşezate în tipare, nu şi-ar mai găsi multă lume locul. Până vine Uniunea Europeană cu reguli stricte, se schimbă regulile la ei.

La noi, „merge şi aşa”, adică oricum, să fie umplut spaţiul de emisie cu ceva, să treacă ziua şi să pice banul. Sărăcia nu vine cu lucruri frumoase, iar neprofesionalismul este unul dintre lucrurile urâte, generator, la rândul lui, de şi mai multă sarăcie; dacă nu materială, morală, oricum.

            CNN-ul, în loc să ia ştirile şi declaraţiile exclusive din ziare, de la alte televiziuni sau de pe Internet, să le truncheze, să le cosmetizeze, să le ajusteze sau să le pună frunzuliţe, pentru „a le da ca noi”, caută să le smulgă din gura săracului cetăţean, la talk show-uri, „în direct şi la oră de vârf”, sau le caută pe coclauri, în focul luptei, punând exclusivitate pe ele. Americanii nu ştiu că există ţări unde exclusivitatea e colectivă şi mediocritatea sfântă, unde celebritatea scoate la lumina reflectoarelor şi aspectele mai puţin plăcute ale personalităţii.

            Deşteptul ar trebui să ştie că, de la prost, poţi învăţa cele mai multe lucruri bune.

            Ce, realizatorilor români nu le dă în gând că „teroriştii se ascunde”? Şi unde? „În gaură de şarpe”, unde se ascund toţi cei de teapa lor.

            Dacă o ţine tot aşa cu profesionalismul, CNN-ul chiar că ajunge să fie „acuzat de sinucidere”, cum spune titlul ştirii. Se cheltuiesc prea mulţi bani cu deplasările, hotelurile, dotările tehnice, iar reporterii postului american ajung să fie răpiţi, să lovească vreun glonte rătăcit cu capul, să se îmbolnăvească şi să fie nevoiţi să meargă în Hawai la recuperare sau, Doamne fereşte, să nu mai ajungă să mănânce nici măcar pensia de nimic a românului.

Victor MARTIN

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)