Solemnitatea ignoranței

(De stultitia)

Iulian Chivu

Am mai spus-o și cu alt prilej, prostia generică este o jumătate de dichotomie și cu toate acestea, nici grecii și nici romanii, care ar fi fost mai în masură să o facă, nu ne-au lăsat un tratat De stultitiae, cum ne-au lăsat de pildă De senectutae. Nici tratatele moderne de psihologie și nici chiar cele de didactică nu și-au făcut din prostie un obiect de studiu, dându-i astfel liniștea supraviețuirii subtil vanitoase. Ba, mai mult decât atât, nici dicționarele nu  ne oferă pentru ea o definiție, dând de înțeles că prostia nu există ca valoare de concept. Și aceasta nu din cauză că nu este un concept pozitiv, ci pentru că prostia nu este un concept în sine, însă apare numai ca umbă a altora, după modelul congruenței unghiurilor opuse la varf și cu laturile în prelungire, fapt pentru care o putem socoti o jumătate comutativă de dicotomie mereu în căutarea celeilalte jumătăți; ești prost fiindcă nu poți fi chiar și circumstanțial inteligent, pentru că ești capabil de inepții, de absurdități, de nesemnificativ, de poncifuri etc.

Nu cu mult timp în urmă, mai precis în 2008, la Editura Nemira din București, s-a tradus cartea Belindei Cannone Triumful prostiei. Mic tratat despre prostia inteligenței, precizare deloc întâmplătoare pentru că, iată, trebuie spus că prostia este un efect cu numeroase cauze, dar de cele mai calificate prostii nu sunt în stare decât cele mai calificate inteligențe, pentru ceilalți lucrurile curg, nu oscilează. Eseul plin de umor al Belindei Cannone încearcă cu fină ironie să exploreze nu numai cauzele prostiei ca stare ce-și reclamă când rectificarea, când legitimitatea, dar și ca dialectică gata să triumfe spontan, cu vigurozitate, agresiv. O observație a Belindei Cannone ce a scăpat filosofiei este că prostia nu numai că evoluează, așa cum spuneam, până la agresivitate, dar este capabilă și de înnoire, deși este prin spontaneitatea ei incoerentă, nesistemică (deși e intermitentă); ea nu își pune întrebări, ci oferă doar răspunsuri.

Ne putem aștepta așadar din partea ei să se manifeste într-un alomorfism înșelător, dar și într-un izomorfism la fel de strălucitor precum lucrurile veritabile. Minimalizarea ignoranței a lăsat-o să supraviețuiască în umbra lucrurilor inteligente ca alternativă de agregare a lor, chiar cu aspirație la seriozitae, adevăr și semnificații. Autoarea, cu ironia despre care vorbeam și pe care o susține constant de-a lungul „tratatului” său, ne amintește paradoxul lui Georges Courteline (Numai idioții n-au nici o îndoială, spunea acesta.  –Sunteți sigur? –Absolut sigur!). Nu același lucru se poate spune despre o maximă celebră, după care doar cei culți sunt liberi, restul trăiesc cu iluzia libertății. Câtă libertate găsim la cei culți dacă inteligența nu exclude nici contiguitatea și nici adiacența cu prostia? Robert Musil (1880 – 1942), autorul unor lucrări remarcabile (Vereinigungen -1911; Die Schwärmer -1921; Vinzenz und die Freundin bedeutender Männer -1924; Drei Frauen -1924; Nachlaß zu Lebzeiten -1936; Über die Dummheit -1937), citat și de Belinda Cannone, se gândește că „dacă într-adevăr, prostia, văzută dinăuntru, n-ar semăna până la a se putea confunda cu talentul, dacă, văzută din afară, n-ar avea toate aparențele progresului, ale geniului, ale speranței și-ale îmbunătățirii, nimeni n-ar vrea să fie prost și n-ar exista prostie.” Musil ne obligă la un răspuns: Cine poate vedea prostia  din năuntru, fiindcă din afară o poate vedea și cuantifica doar inteligentul.

De aici  însă trebuie să disociem lucrurile în prostia factuală, respectiv prostie in rem, frecvent inocentă, dar  corigibilă, și prostia in cogito, implicită, irațională, însă susceptibilă, conform filosofiei carteziene. Tratatul despre prostia inteligenței ar trebui să ridice problemele psiho-socio-culturale la modul serios de abordare, deși ridendo castigat mores. Belinda Cannone, în această manieră, se oprește asupra prostiei de a nu-ți închipui nici un moment că acela căruia insiști să-i aduci la cunoștință ceva poate știe înaintea ta acel lucru, prostia implicită conformismului și prostia de a te lăsa ademenit de argumentele celuilalt. Numai că  autoarea nu se oprește asupra prostiei contrarietății instinctuale și a noncontrarietății oportune care sunt cele mai productive. Și nici nu face, așa cum spuneam, o descriere graduală a prostiei, ale cărei sinonime (imperfecte) conduc tocmai la o astfel de observație și asupra cărora vom reveni noi într-o încercare de a le ierarhiza. Francesco  Petrarca (1303-1374), autorul a șase poeme alegorice (Triomfi -1352) ironiza și el prostia (De suiipsius et multorum ignorantia).

Peste câteva decenii, Nicolaus  Cusanus, alias Nikolaus Chrypffs (1401-1464), de departe cea mai importantă și complexă personalitate culturală a sec. al XV-lea, scrie, printre altele, din perspectiva trăirii sentimentului numionos și al perceperii lui Dumnezeu un excurs intitulat De docta ignorantia (1440) pornind de la formula socratică „eu știu că nu știu”, ca argument de înțelepciune prin care ignoranța tinde spre starea doctă a spiritului. Desigur, nu luăm în calcul ignoranța ca efect al unei patologii cerebrale, deci care are o cauză dicolo de sine, asupra căreia și Mântuitorul previne: „… și oricine va zice fratelui său «Prostule» va cădea sub pedeapsa Soborului; iar cine-i va zice «Nebunule», va cădea sub pedeapsa focului gheenei” (Matei; 5.22), motiv pentru care nici Etica lui Abelard nu o atinge decat vag în asociere cu păcatul care nu există decât împotriva cunoștiinței (Pecatum non est nisi contra conscientiam). Ori iubirea pentru aproapele nostru ne ferește doar de a-i spune vorbe grele din rațiuni moral-creștine, ceea ce nu duce la eradicarea prostiei și cu atât mai mult a nebuniei.

Prostia rezistă prin trufie fiindcă se vrea a fi eidetică, țintind esența lucrurilor, dar rămâne eteroclită, ușor de analizat factual, dar greu de sintetizat fiindcă se repliază, disimulează, se ascunde inclusiv în clemențele lexicale. Dicționarele o consemnează ca ignoranță, incultură, modestie, nepricepere, neștiință, simplicitate, dar și ca  neghiobie, nerozie, stupiditate, tâmpenie, gogomănie, imbecilitate, idioție, inepție, absurditate, gafă, nesocotință etc. Așadar, după o analiză semantică, avem o consemnare a acesteia pe trei paliere: neștiință, neputință, îndărătnicie – în plan factic și rațional și prin raportare la relația inteligență/normalitate. Iată ilustrare prin câteva maxime celebre.

A) Prostia ca neștiință.

1) Prostia factică: Prostul are totdeauna marele avantaj față de omul deștept: întotdeauna e mulțumit de sine însuși (Napoleon Bonaparte). Și tot despre același soi de prostie scria și Grigore Moisil astfel: Numai prostia  poate să n-aibă intermitențe.

2) Prostia ca neputință rațională: Prostul cel mai prost este prostul alterat de filosofie (L.Blaga) ; Doar două lucruri sunt infinite:universul și prostia, iar de cea din urmă sunt foarte sigur (Albert Einstein); siguranța acestuia venea categoric din intermitența demonstrabilă a prostiei și din neputința de a proba cea de a doua parte a problemei; infinitatea intermitentă a universului.

B) Prostia ca neputință.

1) Prostie factică: Un prost găsește totdeauna unul mai prost care să-l admire (Nicolas Boileau).

2) Prostie a rațiunii: Nimeni nu e mai tâmpit decât un om învățat, dacă îl determini să lase baltă ceea ce a învățat (Will Rogers).

C) Prostia ca îndărătnicie (ca atitudine).

1) Îndărătnicia factică: Am răbdare când e vorba de prostie, însă nu cu cei care sunt mândri de ea (Edith Sitwell).

2) Îndărătnicia rațională: Spiritul de contradicție este personalitatea prostului (G. Călinescu). Se poate observa că, deși nu țintesc expres o definiție, o conceptualizare a prostiei, toate sentințele, chiar și cele din paremiologiiile  etnice (prostul dacă nu e și fudul, parcă nu e prost destul), o raportează fie la inteligență, fie la normalitate încă de la nivel lexical.

 I.Raportări la inteligență: incultură, ignoranță, idioție, nesocotință, stupiditate etc.

II. Raportări la normalitate: absurditate, nepricepere, neghiobie, nerozie, gafă etc.

Trebuie s-o recunoaștem însă că nici pe departe nu am epuizat această problemă care reprezintă un procent variabil de la un individ la altul și unul istoric  cuantificabil, la nivel de umanitate, unde însă nu orice neștiință este și prostie fiindcă neștiința este în general inertă. Și nu trebuie să uităm că psihologii ne-ar reproșa pe bună dreptate o neaprofundare a problemei cel puțin din punctul de vedere al lui Raymond B. Cattell și al Chestionarului celor 16 factori de personalitate (16 PF), elaborat în 1970 cu Eber și Tatsuoka. Potrivit acestuia am putea observa, atât în plan factual cât și în plan rațional, potențialități diferite ale ignoranței (care într-o analiză mai exactă nu este întocmai un eufemism al prostiei). Acești 16 factori de personalitate se prezintă în 15 trăsături la nivel înalt, respectiv la nivel scăzut:

1. Extravertit, inimos/ rezervat, detașat;

2. Neemotiv, calm/ emotiv, schimbător;

3. Autoritar, dominant/ modest, docil;

4. Voios, plin de viață/ rezervat, taciturn;

5. Conștiincios, perseverent/ superficial, nedisciplinat;

6. Îndrăzneț, întreprinzător/ timid, retras pe plan social;

7. Dur, autonom/  tandru, impresionabil;

8. Bănuitor, sceptic/ încrezător, acomodat;

9. Inventiv, boem/ practic, convențional;

10. Viclean, ascuns/ onest, direct;

11. Înclinat spre culpabilizare, frământat/ încrezător în sine, întreprinzător;

12. Radical, dornic de experiențe noi/ conservator, tradiționalist;

13. Independent, ingenios/ dependent de grup, dornic de afiliere;

14. Controversat, obsesiv/ necontrolat, neglijent;

15.Tensiont, surmenat/ destins, liniștit.

Dacă adăugăm și acest potențial  psihic de manifestare a ignoranței la aspectele semnalate anterior, credem că am demonstrat de ce aceasta este o jumătate comutativă de dicotomie, motiv suficient pentru ea să-și fluture sub nasul oricui ar vrea să se debaraseze de ea legitimitatea solemnă cu care se pretinde a fi luată în seamă și ca fapt de rațiune și ca rațiune de fapt.

Iulian Chivu

Grafica de Ion Măldărescu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com