Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

SPITALUL DE URGENŢĂ

SAU NOUL TRATAMENT „EUROPEAN” LA SPITALUL DE URGENŢĂ

Ion MĂLDĂRESCU

MOTTO:

La  spitalul de urgenţă

poţi trece în lumea umbrelor

aşteptând „trenul”

de la ora şapte dimineaţa!

Noapte de martie în „Săptămâna Patimilor”...

Ca de obicei, când ai un necaz, acesta vine tocmai în momentul cel mai puţin potrivit. Aşa a fost să fie... şi aproape întotdeuna se întâmplă astfel. Într-una din serile premergătoare marii sărbători a creştinătăţii, PAŞTELE, câteva senzaţii neplăcute au pus stăpânire pe ceea ce s-ar numi fiinţa materială a celui ce aşterne aceste rânduri. Încet dar sigur, o senzaţia de durere pronunţată într-o anumită zonă a corpului se accentua. Neobişnuit cu boala, ce mi-am zis: o fi venit „ceasul”? Doamna cu coasa nu are altceva de făcut decât să-mi facă vizite tocmai acum, noaptea? Poate mă pedepseşte că n-am ţinut post!  Ce se va întâmpla cu Cindy, prietena mea credincioasă şi necondiţionată, micuţa mea căţeluşă scotish-terrier, dar cu Vrăbiuţă, motanul sperios adoptat în urmă cu vreo şase ani din curtea blocului şi el coleg de apartament?

Cu multă reţinere, era destul de târziu, ora 23.00, am sunat la numărul unde ar fi trebuit să răspundă un bun şi vechi prieten, medic cardiolog... dar ... nimic. Am aşteptat, ce mi-am zis: o fi  fost plecat la ţară, la ai lui,  se întoarce târziu.  În cele din urmă, trecând peste convenienţele de bun simţ, instinctul de conservare şi-a spus cuvântul; am sunat din nou la telefon, dar din nou nimic.

Mai stau puţin, poate trece, mi-am zis. Pe la ora 02.45 o senzaţie de alertă, o stare anxioasă alimentate de o cantitate apreciabilă de adrenalină mi-au supralicitat controlul. Am mers în staţia de taxi, am urcat în maşină şi i-am zis şoferului: „Vă rog frumos, la urgenţe, la spital”. Ca un făcut, semafoarele întâlnite afişau în mod inevitabil, culoarea roşie! Însfârşit, am ajuns la destinaţie.

Am pătruns pe holul de acces la „URGENŢE”. Am ciocănit civilizat la uşa unde presupuneam că voi găsi ajutorul dorit. „Da!” s-a auzit dincolo de uşa. Am intrat în cabinetul unde se aflau două persoane o femeie şi un bărbat, pe care-i întrerupsesem dintr-o convorbire interesantă. Fără a catadixi să se ridice de pe scaun (Doamne, ce pretenţie absurdă din partea mea), bărbatul mi-a adresat un „Ce doriţi?”  

- Sunteţi medic?

- Nu!

- S-ar putea să fie vorba de o criză cardiacă, poate simptome de preinfarct...

- Păi dacă era aşa ceva, nu mai ajungeaţi aici mi-a răspuns „încurajator”. Dezbrăcaţi-vă până la brâu şi aşezaţi-va acolo... Mi-a indicat un fel de pat.

Asistenta (presupun),a avut vreo patru-cinci tentative nereuşite de a-mi fixa electozii pentru EKG - (în timpul operaţiei menţionate am încercat s-o avertizez că aceştia se desprindeau din locurile fixate, însă „domnia sa” îmi  repeta plictisită: „Nu mai vorbiţi!”). După alte câteva încercări ratate, a extras triumfătoare din aparat, un segment de hârtie imprimată cu sinusoidele caracteristice. L-a înmânat colegului de serviciu. Bărbatul, a cărui calitate nu o cunosc nici acum - nu s-a recomandat -  a privit „savant” diagrama şi după o oarecare ezitare a format un număr de telefon. La nu prea multă vreme a apărut o doamnă medic, tânără, blondă, drăguţă, care m-a privit circumspect, întrebându-se probabil (în gând, fiindcă nu prea m-a onorat cu vorbe rostite ): „Ăsta este cel care n-a avut altceva de făcut decât să mă deranjeze în timpul gărzii de noapte?” A examinat fugitiv electrocardiograma, apoi, adresându-se „asistentei”, i-a spus: „Fă-i un calmant!”, apoi a părăsit încăperea. De felul meu suport durerea cu stoicism, însă neîndemânatica „asistenta” nu s-a dezminţit nici de această dată; concomitent cu pătrunderea acului seringii şi cu inocularea serului, s-a instalat o suferinţă în plus.

După administrarea calmantului, bărbatul mi s-a adresat laconic: „Ieşiţi pe hol şi intraţi în prima cameră pe drepta. Aşteptaţi  acolo!”. Am ieşit şi, având buna inspiraţie să nu pătrund în salonul indicat, m-am aşezat dezorientat pe unul din scaunele aflate pe hol. Peste doar câteva minute, trei ţigani, doi tineri şi unul în vârstă au pătruns în „salonul” de aşteptare. Tânărul şi-a pus bluza peste figură - nu ştiam dece şi, din uşă, privindu-mi figura nedumerită a spus strâmbându-se: „Pute rău a picioare... şi a...”. A  plecat repede împreună cu cealaltă persoană, lăsându-l pe bătrân înăuntru. N-au durat decât câteva zeci de secunde după care şi bătrânul a părăsit „salonul de reţineri”, pufnind la rândul său din nas. Nu ştiu încotro a luat-o, însă odată cu deschiderea uşii m-a izbit o duhoare pestilenţială. Ţinându-se cu mâinile de abdomen, un tânăr făcea „naveta” între salon şi holul de la parterul spitalului, probabil pentru a respira un aer mai puţin toxic decât cel din salonul-purgatoriu...

Pe parcurs, când asistenţii de la „Ambulanţă”, au adus o urgenţă, i-am auzit exprimându-se dezgustaţi: „Doamne, ce miros!”. Era vorba de „aroma” emanată din „salonul de reţineri”, prin deschiderea repetată a uşii.

Pe la cinci dimineaţa, deci după mai mult de două ore de aşteptare şi îngrijorare, la insistenţele mele şi la afirmaţia că o voi apela telefonic pe directoarea spitalului, chiar la acea oră nepotrivită, o persoană îmbrăcată în uniformă verde – poate infirmiera de serviciu, să fiu scuzat dacă greşesc - a bătut la uşă, a intrat şi a vorbit ceva cu cei din interior, permiţânu-mi-se apoi accesul în „cabinetul de urgenţe”. „Asistentul” uşor somnoros apărut de după o perdea din pânză, care despărţea încăperea, m-a întrebat: - Ce mai vreţi?

Am întrebat:

- Nu sunaţi la medicul de gardă de specialitate, sau acesta nu poate fi deranjat? În camera aia de gazare nu se poate sta.

Evident iritat, după o asemenea „insolenţă” mi-a replicat:

- Atât are spitalul la dispoziţie, (referindu-se la „camera de gazare”). La medicul de gardă sunăm doar pentru urgenţe...

- Bine, dar eu ce fac, durerea persistă şi nu se atenuează.

- Asta-i procedura; aşteptaţi până la şapte dimineaţa. Dacă nu vreţi, puteţi să plecaţi, dar...pe răspunderea dumneavoastră!

M-a lăsat fără replică. Oare cazul meu nu era URGENŢĂ? Am părăsit, totuşi, spitalul; spre norocul meu, altcineva a hotărât să mai pot scrie încă aceste rânduri. M-am prezentat pentru consult la un MEDIC, care m-a investigat şi mi-a dat sfaturile necesare. Era un medic OM. A făcut-o cu multă solicitudine şi, deşi apreciez doar de pe poziţia de pacient, cu multă competenţă profesională. Nu era obligaţia lui şi i-aş face un deserviciu desconspirându-i numele, deşi aş dori să i-l fac public, măcar atât ar merita. Paradoxal sau nu, medicilor din spital li s-a interzis să consulte bolnavii din ambulatoriu!  NO COMMENTS!

Acum, la sfârşit, mai am o dilemă: Conducerea Spitalului Judeţean de URGENŢĂ  cunoaşte procedura aplicată de către personalul operativ „urgenţelor”, mai cu seamă cele nocturne? Pentru edificare, îmi permit să le recomand printre altele, o cură de staţionare - fără mască de protecţie - noaptea,  în SALONUL (european) DE REŢINERI al secţiei de URGENŢE.

EPILOG GROTESC

Întâmplarea prezentată este absolut autentică şi s-a petrecut într-un oraş de provincie din România. Din păcate, situaţia descrisă este la fel de valabilă pentru foarte multe alte localităţi, inclusiv cele de pe malul Dâmboviţei, chiar dacă detaliile diferă de la un caz la altul. Despre personalul medico-sanitar din România, numai de bine!

Ion MĂLDĂRESCU

-------------------------------------------

-- Formular: Părerea

-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?: Parerea

2. Tema / articolul / autorul::Spitalul de urgenta / Ion Maldarescu

3. Numele si prenumele Dvs.: Loredana Tudor (Australia)

4. Adresa Dvs. E-mail: lore_tudor@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix):

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):

7. Textul mesajului Dvs.:Asta era, deci! Nu consoleaza pe nimeni, dar e bine de stiut: singura diferenta fata de Australia (de unde scriu), e ca aici nu miroase sala de asteptare a picioare nespalate sau ... "pestilential". In rest, asteptarea poate dura si 7-8 ore. Am fost cu 4 fracturi si am stat pana la 9 dimineata(de la 11 seara), apoi m-au plimbat 3 zile pe la tot felul de cabinete. Nici dupa 8 radiografii nu pareau sa nimereasca una buna pana am spus eu ca ca "gata, m-au iradiat de ajuns!". Romania nu e nici chiar atat de urata si nici chiar atat de rea sau de in urma altor tari considerate (mai) civilizate. Asta nu inseamna ca e bine tot ce se intampla acolo.

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)