Vaticanul ca centru de putere pe scena relatiilor internationale:

            Invaluita in mister, reteaua diplomatica a Vaticanului este probabil cea mai veche din lume si conform viziunii lui John L. Allen jr. „ea concureaza ca marime cu diplomatia americana”[6]. De altfel, intotdeauna a persistat clasica intrebare „Cate legiuni are Papa?”, iar Stalin a reformulat-o astfel: „Cate divizii are Papa?”[7]. Tocmai de aceea se poate spune ca puterea pontificala a supravietuit in timp, spre deosebire de celelalte, inclusiv spre deosebire de cea stalinista. Iar cand ne referim la supravietuirea diplomatiei papale luam in consideratie in primul rand enorma capacitate a Sfantului Scaun de a-si comunica mesajele in spatiul public, nu neaparat doar prin mass-media. O sursa de putere este activitatea intensa, discreta, disciplinata si de o mare calitate profesionala a preotilor-diplomati. Sarcina preotilor-diplomati este aceea de a actiona in limitele posibilului pentru apararea intereselor Bisericii. Aceste interese distincte sunt cuprinse in libertatea Bisericii de a-si conduce propriile treburi interne, astfel incat aceasta sa poata sa sustina misiunile sale de evanghelizare, cult si serviciu. Mai mult, preotii-diplomati ai Vaticanului au ajuns sa gandeasca interesele Bisericii cam in acelasi fel in care un stat-natiune isi gandeste interesele economice si politice, devenind subiecte de negociere intre state suverane, iar rezultatele negocierilor sunt inscrise in tratate internationale.

            In orice caz, statutul diplomatic al Sfantului Scaun a dat nastere la controvorse juridice de-a lungul timpului, reaprinse de fiecare data cand statul pontifical antagonizeza comunitatea internationala, asa cum s-a intamplat in 1994 atunci cand preotii-diplomati ai Papei Ioan Paul al II-lea s-au aliat cu statele musulmane si au lasat fara o declaratie finala o reuniune ONU privind explozia demografica in Cairo. Din acest punct de vedere, opozantii au argumentat ca Sfantul Scaun nu poate avea reprezentare diplomatica pe langa ONU nici ca autoritate religioasa, nici ca stat.

            In fond, despre diplomatia papala se vorbeste adesea in termeni de mister asa cum se vorbea inainte despre masonerie. Preotii-diplomati ai Papei – subiect pe marginea caruia am incercat sa tratam cat mai detaliat cu putinta – sunt perceputi, mai ales dupa Conciliul Vatican II, ca niste persoane care trag sfori din umbra si au la dispozitie informatii extraordinare, ce le intrec chiar ca precizie pe cele detinute de servicii secrete precum CIA. Deci, diplomatia pontificala este una discreta, mai ales pentru ca „e practicata de clerici de o impecabila calitate profesionala, pentru ca sunt produsul prestigioasei Academii Ecleziastice Pontificale, cea mai veche scoala de diplomatie din lume si care functioneaza neintrerupt, intr-un regim de mare discretie, incepand din secolul XVIII”[8]. Acesti functionari diplomatici speciali beneficiaza de o claritate si de o dependenta a informatiei greu de egalat pentru ca Sfantul Scaun, in ansamblul sau, detine o adevarata retea de culegere a informatiei, care valorifica prezenta in toata lumea a unor misionari, parohi sau laici angajati in activitati de caritate; de altfel, toti furnizeza informatii utile despre populatiile in slujba carora s-au pus.

            Acest lucru face ca diplomatia pontificala sa fie nu numai discreta, dar si penetranta si eficace, pentru ca are un excelent suport informational si analitic, greu de comparat chiar cu cel al unei mari puteri.

            Dupa toata aceasta prezentare introductiva in ceea ce priveste diplomatia Vaticanului, se poate intelege faptul ca influenta in relatiile internationale a acestui stat este invers proportionala cu intinderea sa. Dupa cum s-a mai specificat in cadrul acestui studiu, intr-o lume a statelor-natiuni in care primeaza o societate consumista, papalitatea poseda o autoritate spirituala si morala, iar aceasta autoritate implica si statutul de observator pe langa multe organizatii internationale (ONU, Consiliul Europei, Uniunea Africana, Organizatia Statelor Americane, etc.). Vaticanul se foloseste practic de aceasta autoritate in scopul de a-si transmite mesajul de pace atunci cand intervin situatii conflictuale. In acest sens, ar putea fi date multe exemple, dar cele mai edificatoare sunt incercarea de mediere a Papei Benedict al XV-lea in timpul primului razboi mondial si enciclica Pacem in Terris emisa de Papa Ioan al XXIII-lea in 1963, adica in timpul celei de a doua sesiuni a Conciliului Vatican II. De asemenea, nu putem sa nu ne aducem aminte de Papa Ioan Paul al II-lea care a intervenit in diferite instante internationale. Urmand exemplul Papei Paul al VI-lea[9], Ioan Paul al II-lea, primul papa neitalian de la 1522, adica de la Papa Adrian al VI-lea, singurul Suveran Pontif olandez, a vrut sa dea un impuls deosebit dialogului international, facand in acest sens dese calatorii in afara Italiei. Numai daca ne referim la nenumaratele sale vizite in Polonia (tara sa de provenienta) ne putem da seama de influenta covarsitoare pe care Biserica Catolica a inceput sa o aiba in estul Europei. Pe de alta parte, deschiderea Estului i-a dat ocazia Vaticanului sa stabileasca relatii diplomatice cu Rusia, Ungaria sau Romania, relatii care inainte erau imposibil de concretizat. Acelasi Ioan Paul al II-lea a cautat sa se implice si in cautarea unei solutii pentru Orientul Apropiat. Din acest punct de vedere sunt demne de mentionat urmatoarele doua momente istorice: intalnirea cu Yasser Arafat in 1990 si stabilirea relatiilor diplomatice cu statul Israel in iunie 1994. Aceste exemple au fost date tocmai pentru a intelege mai bine in ce masura se foloseste Vaticanul de autoritatea sa spirituala si morala in scopul de a-si transmite mesajul pacii in adevaratul sens al cuvantului.

            Toate aceste aspecte ne determina sa privim Vaticanul nu doar ca un „stat” cu o prestatie simbolica sau o institutie religioasa careia trebuie sa-i atribuim puteri oculte nelimitate. Inainte de toate, nu trebuie sa uitam ca din momentul in care Vaticanul a fost recunoscut ca stat prin acordul de la Lateran din 11 februarie 1929 intre regimul fascist al lui Musollini si Papa Pius al XI-lea, s-a convenit ca guvernul central al Bisericii Catolice sa aiba si o minima baza materiala si astfel s-a format acest ministat in jurul Palatului Apostolic. Exemplele anterioare pe care le-am prezentat arata cel mai clar importanta pe care Vaticanul o detine ca entitate statala pe scena relatiilor internationale, iar aceasta importanta se edifica mai ales pe coordonatele prezentei discrete, dar in acelasi timp influente, a inaltilor prelati catolici in diversele cancelarii ale lumii, pentru a nu mai aminti de preotii-diplomati despre care am vorbit suficient pana acum. Intr-adevar, se iveste totusi o problema de fond, si anume aceea a gradului de exercitare a puterii pe care il detine Vaticanul in prezent comparativ cu rolul decisiv pe care il detinea pana in perioada anilor 1500. Din acest punct de vedere nu putem sa nu remarcam un anumit declin, mai ales daca luam in consideratie ca intre timp s-a conturat pregnant modernitatea laica in majoritatea statelor occidentale, ca puterea seculara s-a separat de cea spirituala. Totusi, rolul Vaticanului pe scena relatiilor internationale nu s-a diminuat intr-atat de mult incat sa nu mai prezinte nici un fel de importanta iar explicatia cea mai obiectiva se sprijina pe unul din argumentele care a mai fost prezentat si analizat pe parcursul acestei lucrari, si anume: Biserica Catolica reprezinta cea mai vasta retea de difuzare a unei anumite viziuni despre lume pentru ca Vaticanul controleaza direct sau indirect, prin conferintele episcopale nationale din majoritatea statelor de influenta europeana, o retea de aproximativ 400.000 de preoti[10]. Este un argument asupra caruia am insista si vom insista in continuare pentru a evidentia influenta discreta pe care o detine un stat clerical  prin excelenta intr-o lume dominata de valorile relativiste ale consumismului. Cum putem sa ignoram importanta Vaticanului in lumea relatiilor internationale atata vreme cat inca mai are posibilitatea sa se informeze la sursa, foarte aproape de teren, de la ce se intampla in oricare scoala catolica din lume pana la culisele politice din capitalele unde mai functioneaza inca monarhii catolice? Iar cand spunem acest lucru ne referim in special la faptul ca pe glob exista aproximativ 1.000.000.000 de credinciosi catolici. Chiar daca ei sunt repartizati in diferite colturi ale lumii, totusi exista o anumita disciplina canonica si doctrinara a catolicismului a carei fermitate il determina pe credinciosul catolic practicant sa fie atent la diferitele mesaje pe care le transmite ierarhia catolica, in special la enciclicele papale. Aceste lucru este valabil automat si in cazul unui monarh catolic, cum este cazul Regelui Belgiei sau cel al Regelui Spaniei, care in calitate de catolici practicanti tin legatura permanent cu ierarhia Bisericii Catolice. Chiar daca Vaticanul si Congregatia pentru Doctrina Credintei, fosta Inchizitie pe care a condus-o in trecut Papa Benedict al XVI-lea, emit in primul rand mesaje din sfera morala, sunt si situatii in care diplomatia Vaticanului ia pozitie favorabila sau defavorabila unor declaratii politice, unor situatii regionale si mesajul pe care il transmite Biserica sub aceasta infatisare morala este, cel putin din punct de vedere teoretic, imperativ pentru orice catolic practicant. De aceea, nu putem sa nu tinem cont si sa nu incercam sa intelegem influenta pe care Vaticanul inca o mai are pe scena internationala. Din acest punct de vedere consideram ca este necesar - pentru o mai buna argumentatie in favoarea ideii ca Vaticanul a reprezentat, chiar si incepand cu a doua jumatate a secolului XX, unul dintre actorii principali in lumea relatiilor internationale – sa revenim mai ales la exemplul Papei Ioan Paul al II-lea pe marginea caruia am discutat la un nivel destul de sumar pe parcursul studiului de fata. De fapt, nici nu putem avea o viziune asupra diplomatiei Vaticanului atata vreme cat nu facem referire directa la figura Papei Ioan Paul al II-lea. Chiar si dupa moartea sa, Sfantul Scaun in frunte cu Papa Benedict al XVI-lea continua maniera Papei Ioan Paul al II-lea de a da o noua dimensiune relatiilor internationale. In acea scurta trecere in revista a Papei Ioan Paul al II-lea s-au mentionat cateva interventii ale sale pe langa anumite organisme internationale si bineinteles cateva intalnri cu lideri marcanti ai lumii care la vremea respectiva au reprezentat niste momente de cotitura pentru evolutia relatiilor internationale. Numai din aceste exemple ne putem da seama ce a insemnat Ioan Paul al II-lea pentru diplomatia Vaticanului si de ce pontificatul sau ar trebui considerat unul „anormal”.

            De altfel, el a venit in istoria papilor ca o noutate extraordinara a acestor secole din urma. Desigur, si cativa dintre predecesorii sai au avut un rol decisiv iar studiul de fata nu a facut abstractie de ei. Papa Pius al XII-lea cu discursurile, cu enciclicile sale, a dictat etica pentru intreaga lume politica, economica si sociala. La fel si in cazul Papei Ioan al XXIII-lea. Papa Paul al VI-lea a incercat sa introduca in lumea relatiilor internationale semnele umanitatii crestine, drum pe care avea de gand sa-l continue si Papa Ioan Paul I, insa pontificatul sau a fost deosebit de scurt: doar 33 de zile.

            Apoi a venit Cardinalul Karol Wojtyla, arhiepiscop de Cracovia. El a fost noutatea si chiar ziarul New York Times, declarandu-l „omul anului 1994”, a tinut sa precizeze: „Ideile sale sunt foarte diferite de cele ale majoritatii oamenilor. Sunt mai mari.”[11]

            Dupa 450 de ani de neintrerupta ocupare italiana a scaunului pontifical, venea pentru prima data un pontif strain. Cu el au fost rasturnate criteriile istoriografice cu care era privit in mod obisnuit pontificatul: nu un pontificat static, de magisteriu, situat doar pe o catedra romana, ci un pontificat itinerant, un magisteriu purtat pe drumurile lumii, un pontif cufundat frapant si energic in societatea mass-media, ca cel mai mare personaj de consum pentru opinia publica internationala.

            Nici un lider al lumii din ultima perioada nu a fost atat de aplaudat si de aclamat de masele populare in toata lumea. Si nici unul nu a mers in lume, cum a mers el, ca sa culeaga aceste osanale si aplauze, cufundat in marele targ al mass-media, combinand gesturi rituale antice, gotice, cu gesturile noi ale civilizatiei imaginilor consumului televizual.

            Gandul sau s-a idreptat mai intai spre Orientul european. Mai ales in prima calatorie in Polonia, reintoarcerea in patrie a fost momentul cand s-a revelat in mod clar planul lui Ioan Paulal II-lea pentru Europa de Est, aflata sub imperativul sovietic. El a dat o semnificatie grandioasa venirii sale din Est, din lumea slava, si ulterior acest plan al lui Ioan Paul al II-lea s-a concretizat in marea sa straduinta din primii sai zece ani de pontificat de a doborî ideologia marxista in tarile din Est, mai ales pentru ca el considera ca „regimurile Europei estice sunt rusinea secolului nostru”[12].

            Cu aceeasi pasiune cu care a privit spre toata Europa estica, cu aceeasi dorinta de eliberare a tintit, totusi, si spre Occident, acolo unde la fel ca si in Est, ideologiile socio-politice se debarasau complet de orice dimensiune spirituala sau religioasa. De fapt, Ioan Paul al II-lea voia sa dinamizeze lumea politica si economica, si bineinteles lumea relatiilor internationale printr-o reintoarcere la valorile crestine traditionale. Tocmai de aceea in cadrul unui intreviu pentru cotidianul francez Le Monde a facut urmatoarea declaratie, care a antagonizat intr-o oarecare masura exigentele scenei internationale: „Viitorul omului nu poate fi nici Moscova, nici New York.”[13] Cu alte cuvinte, viitorul omului trebuie cautat in alta parte iar in acest sesns, considera el, umanitatea noului mileniu este obligata sa construiasca o comunitate internationala sau un Weltethos[14] al carui obiectiv principal sa fie acela al pacii. De altfel, marea preocupare si atentie pentru pace a determinat ca Papa Ioan Paul al II-lea sa fie un punct de referinta pe scena relatiilor internationale, un simbol din punct de vedere politic si religios pentru milioane de oameni din multe tari ale lumii, cu diferite orientari religioase si politice.

            Asadar, in Ioan Paul al II-lea, in biografia sa spirituala si politica avem un exemplu elocvent de influenta a Vaticanului asupra multor procese istorice ale secolului XX[15] si pentru a intelege si mai bine acest aspect ne vom concentra atentia in continuare asupra modalitatii in care Sfantul Scaun sub pontificatul lui Ioan Paul al II-lea s-a raportat la unul dintre cele mai puternice conflicte care a marcat din plin scena relatiilor internationale, si anume la conflictul bosniac care a izbucnit in 1992. Interventiile Papei Ioan Paul al II-lea si ale diferitilor reprezentanti ai Sfantului Scaun au fost indelung comentate in presa internationala si au starnit diferite reactii din partea catorva lideri politici marcanti, multi dintre ei considerand la un moment dat ca Ioan Paul al II-lea si Vaticanul au ajuns sa uite care le sunt atributiile si ca Biserica Catolica tinde din nou sa devina un imperiu asa cum era in Evul Mediu. Chiar si deschiderea Vaticanului catre Europa de Est in timpul Papei Ioan Paul al II-lea a fost de multe ori interpretata ca o incercare a catolicismului de a elimina in primul rand ortodoxia pentru a deveni o veritabila Cetate a lui Dumnezeu pe pamant.

            Revenind insa la subiect, trebuie sa mentionam faptul ca inainte de izbucnirea conflictului bosniac, deci automat si inainte de dizolvarea Republicii Federale Socialiste Iugoslavia, sunt cunoscute diferitele interventii pe care le-a avut Sfantul Scaun[16] in urma carora la data de 13 ianuarie 1992 recunostea oficial noile state, Croatia si Slovenia, recunoastere pe care celelalte tari din Comunitatea Europeana o anuntasera deja la 16 decembrie 1991.

            In ceea ce priveste Bosnia-Hertegovina, trebuia sa se astepte pana cand erau indeplinite conditiile puse de Comisia Badinter, comisie insarcinata de Comunitatea Europeana sa examineze daca noul stat raspundea conditiilor juridice necesare recunoasterii internationale. In cazul Bosniei-Hertegovina, mai era nevoie si de un referendum, care a a avut loc in zilele de 29 februarie si 1 martie 1992. Populatia sarba a boicotat votul in timp ce musulmanii si croatii au acceptat independenta in proportie de 62, 63% din numarul votantilor[17].

            Partea sarba a raspuns cu armele alegerii politice a celorlalte doua comunitati si a hotarat sa-si apere propria identitate prin expulzarea, dincolo de hotarele teritoriilor pe care le controla, a tuturor persoanelor de alta nationalitate, dand astfel nastere fenomenului de „curatire etnica”.

            In ciuda acestei situatii, s-a putut stabili un prim contact oficial al Sfantului Scaun cu guvernul bosniac, iar acest contact a fost facilitat de o telegrama a Cardinalului Angelo Sodano presedintelui noului stat la acea vreme, telegrama prin care se exprima solidaritatea Papei Ioan Paul al II-lea cu poporul bosniac, greu incercat de conflictul care abia incepuse.

1.)    obligatia Comunitatii Europene de a garanta independenta Bosniei-Hertegovina, dupa ce o recunoscuse la data de 7 aprilie 1992;

2.)    actiunile razboinice desfasurate de bande inarmate, cu sprijinul armatei federale iugoslave, actiuni care violau principiile sanctionate prin Actul Final de la Helsinki[18];

3.)    obligatia Comunitatii Europene de a tine cont de angajamentul pe care si l-a luat cu prilejul reuniunii de la Bruxelles, din 10 martie 1992, de a ajunge la o solutionare politica a crizei iugoslave[19]

       Pe baza acestor principii, la data de 5 mai 1992, in fata amplificarii conflictului, Cardinalul Angelo Sodano trimitea o telegrama a Papei Ioan Paul al II-lea reprezentantilor O. N. U. in care se specifica: „Sfantul Scaun considera ca o angajare sporita a Organizatiei Natiunilor Unite in conflictul in curs, in cadrul mijloacelor pe care i le pune la dispozitie Carta sa, ar contribui la a-i reduce la ordine pe cei care instiga la dezordine si la restabilirea pacii in Bosnia Hertegovina, acceptand toate initiativele capabile sa faca sa taca limbajul armelor si sa usureze suferintele unor populatii care sunt ostatecele unei violente oarbe”.[20]

      In acest sens, la data de 20 august 1992, a fost anuntata stabilirea de relatii diplomatice intre Vatican si Bosnia-Hertegovina, ceea ce pe de alta parte a implicat si apropierea Bisericii Catolice fata de o Biserica de traditie veche intr-un moment in care aceasta din urma era grav amenintata.

      Sa mentionam de asemenea si diferitele interventii ale Sfantului Scaun, directionat fiind de catre Papa Ioan Paul al II-lea, in cadrul diferitelor organisme internationale. Din acest punct de vedere ar trebui sa ne referim in special la interventia Cardinalului Jean-Louis Tauran care, in cursul ultimei reuniuni a C.S.C.E. desfasurata la Roma, in zilele de 30 noiembrie si 1 decembrie 1993, a amintit conditiile necesare garantarii viitorului minoritatilor nationale, repetand faptul ca Papa Ioan Paul al II-lea pusese o conditie de control international al respectarii minoritatilor atunci cand recunoscuse statele rezultate din dezmembrarea fostei Iugoslavii. De asemenea, si Cardinalul Alain Lebeaupin, in cursul unei reuniuni de la Helsinki a C.S.C.E., a facut o declaratie prin care condamna, in legatura cu conflictul bosniac, violarea principiilor inscrise in documentele C.S.C.E., pentru a sprijini recentele initiative ale Comunitatii Europene in vederea realizarii dialogului intre parti, si pentru a invita pe fiecare la gesturi curajoase, capabile sa apere patrimoniul spiritual, moral si cultural al Europei in fata flagrantelor violari ale dreptului public international si ale dreptului umanitar.

      Intr-adevar, ar mai fi fost multe alte exemple cu privire la modalitatea in care Vaticanul s-a raportat la diferite situatii conflictuale de pe scena internationala, exemple la care ar fi trebuit sa se faca referire. Insa, cazul bosniac este cel mai edificator prin prisma faptului ca statul papal intervenea pentru prima data intr-un conflict care cuprindea estul Europei sub conducerea unui Suveran Pontif venit chiar din est si care, sa nu uitam, in primii ani ai pontificatului sau, a avut un rol decisiv in caderea comunismului. Impresia potrivit careia interventia Vaticanului in conflictul bosniac a fost cea mai eficienta este amplificata si mai mult de urmatoarele principii[21] pe care aceasta din urma s-a fundamentat:

1.)    respectarea normelor de drept international, ca unic mijloc de a iesi din conflict, cu atat mai mult cu cat aceste norme sunt rezultatul consensului obtinut de catre partizanii vietii internationale asupra unor valori impartasite de toti;

2.)    statele recunoscute la nivel international, cum ar fi Bosnia-Hertegovina, si in plus membre ale O.N.U., au aceeasi demnitate si aceleasi drepturi. Nu se poate lua in considerare, in mod rezonabil, posibilitatea ca un stat sa dispara pur si simplu, dezintegrat prin violenta;

3.)    nu se poate accepta nici o cucerire teritoriala obtinuta prin forta; asta ar insemna negarea tuturor rezultatelor dobandite de catre Comunitatea Internationala in cursul ultimilor ani, prin elaborarea unor norme valabile pentru toate natiunile;

4.)    orice solutie bazata pe curatirea etnica a unui stat este inumana si constituie o presupozitie sigura pentru alte razboaie;

5.)    dialogul si negocierea trebuie sa prevaleze in orice circumstanta dar ele nu scutesc pe nimeni de datoria de a-i dezarma pe agresorii care retin ca ostatece populatii intregi, in conditii care sunt asemanatoare celor din lagarele de concentrare;

6.)    partile si membrii Comunitatii Internationale angajate in negocieri trebuie sa caute solutii juste printr-un dialog prelungit si o persverenta staruitoare.

       Asadar, prezentand doar acest proces istoric, putem intelege importanta Vaticanului pe scena relatiilor internationale, mai ales cand vorbim de pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea.

      Asadar, cand ne referim la statutul Vaticanului pe scena relatiilor internationale, ne referim inainte de toate la o preocupare permanenta pentru eliminarea razboiului, pentru excluderea integrala a acestuia din orizonturile umanitatii. Iar acest principiu a fost definit cel mai clar in timpul Conciliului Vatican II: „Pentru a construi o societate aflata sub imperativul pacii, prima conditie este eliminarea cauzelor de conflict dintre oameni, cauze care alimenteaza razboaiele, dintre care principalele sunt nedreptatile”[22].

      Deci, pe scena relatiilor internationale Vaticanul actioneaza numai prin a se raporta la ideea de pace, iar un astfel de stat, dupa cum s-a mai specificat, are nu numai rolul dar si obligatia morala de a-l face aplicabil in societate tocmai datorita impartialitatii sale care este o consecinta a organizarii si conducerii clericale, aceasta din urma conducere fiind animata de principiile doctrinare crestine.

      Impartialitatea Vaticanului in cadrul politicii internationale faciliteaza posibilitatea Vaticanului de a actiona in serviciul binelui comun si al rezolvarii situatiei dramatice a refugiatilor risipiti in lumea intreaga. In acest sens suntem din nou nevoiti sa facem referire la congregatiile Sfantului Scaun sau, pur si simplu, la misionarii trimisi in diferite colturi ale lumii, care reprezinta o latura deosebit de importanta a Vaticanului ca centru de putere pe scena relatiilor internationale, pentru a nu mai vorbi, asa cum anterior am facut-o, despre legatura dintre reprezentantii statului papal si anumite monarhii catolice care inca mai exista. Acestea sunt de altfel si principalele motive pe care se bazeaza activitatea diplomatica a Vaticanului, iar aceste motive, la randul lor, constituie o consecinta fireasca a stabilirii urmatorului set de norme, care a fost aprobat de Papa Paul al VI-lea in timpul Conciliului Vatican II[23]:

a.)    obligatia Sfantului Scaun de a colabora cu natiunile in curs de dezvoltare pentru a avea grija sa-si fixeze in mod expres si ferm ca scop al progresului deplina perfectionare umana a cetatenilor;

b.)    obligatia Sfantului Scaun de a face presiuni asupra guvernelor tarilor dezvoltate pentru ajutorarea tarilor din lumea a treia;

c.)    necesitatea interventiilor Sfantului Scaun in cadrul diferitelor organizatii internationale pentru o buna coordonare si stimulare, avand grija totusi sa se imparta cu maxima eficienta si echitate resursele prevazute;

d.)   datoria Sfantului Scaun de a face presiuni atunci cand este cazul pentru revizuirea anumitor structuri economice si sociale care sufera de carente.

       Pe baza acestor principii Vaticanul isi rezerva dreptul de a actiona pentru construirea unei ordini internationale, care nu se poate realiza decat printr-un respect sincer fata de libertatile legitime. Tocmai aici persista idealul pacii de care Sfantul Scaun, aflat sub imperativul doctrinei catolice, nu poate face abstractie. 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL