Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Stere, sau niciodată cu Rusia !

Agresiunea permanentă

Andrei Vartic, Chişinău

"Evenimentele nu ne lasă să ne ocupăm doar de cele spirituale. Ultima declaraţie a lui Voronin de la Bruxelles, despre "agresiunea permanentă" a României contra Republicii Moldova, ne-a impus să arătăm faţa adevarată a "agersiunii permanente" a Rusiei contra României!"

I.

În mediile intelectuale de la Chişinău (nu în cele politice) se discută mult în ultimul timp despre influenţa Rusiei în Europa Centrală şi de Sud-Est şi căile pe care le foloseşte diplomaţia rusă pentru a crea o masă critică de cetăţeni, binevoitoare Rusiei, orientată spre întărirea acestei influenţe. În cadrul acestor discuţii apar întrebări la care nu se găsesc răspunsuri logice. De ce, de pildă, actuala Rusia, velicoderjavnică şi pravoslavnică, susţine politica aberantă, românofobă şi antieuropeană, dar şi pe cea de rupere a ortodoxiei în mai multe structuri antagoniste, a comunistului Voronin (vezi declaraţiile recente ale lui Voronin privind anularea Deciziilor CEDO sau cele mai vechi despre „România, ultimul imperiu al Europei”, sau cea din urmă, de la 5 decembrie, de la Bruxelles, despre „agresiunea permanentă” a României contra RM)?

De ce, în acelaşi timp, între Moscova şi Chişinău se duce un război îndărătnic, parcă de ochii lumii, parcă în toată legea, în problema retragerii trupelor ruse din RM, deci în cel al viitorului Trasnistriei, care are şi grave consecinţe economice? De ce Rusia, prin agregatul său politico-militar de la Tiraspol, îl umileşte îngrozitor pe Vladimir Voronin şi nu i-a permis măcar să participe la înmormântarea mamei sale, Pelagheea Bujeniţă? Probabil nu de aceea că dna Pelegheea este fata lui Isidor Sârbu, fostul primar al Corjovei (satul natal al lui Vladimir Voronin) în timpul guvernării lui Ion Antonescu, refugiat după 1944 lângă Târgovişte? Tot în această ordine de idei, se mai întreabă intelectualii basarabeni, cine o fi trimis la Chişinău, direct sau indirect, grupul troţkist de la Preşidenţia RM care, la rândul lui, îl consiliază pe Voronin? Moscova? Washingtonul? Există vre-o legătură dintre acest grup şi Internaţionala a IV-a troţkistă, cică reprezentată în Basarabia şi de Mihnea Berindei (care l-a şi lăudat pe Voronin în presa de la Paris şi Bucureşti), şi de Vladimir Socor, actualul sfătuitor „american” al preşedintelui RM? Influenţa acestui grup asupra lui Voronin s-a deconspirat mai ales la ultima plenară a CC a PCRM, unde Voronin, la prima vedere neaşteptat, a criticat dur abuzurile fostului regim sovietic, dar nu şi pe cele ale lui Lenin şi Troţkii. A păţit-o mai ales fustangiul Leonid Brejnev, fi-ei ţărna uşoară, care, în opinia lui Voronin, a distrus ideea frumoasă a internaţionalismului şi multiculturalismului comunist şi a creat naţionalismul birocratic sovietic, care a şi năruit fosta u.r.s.s.

Aşadar, cei care urmăresc declaraţiile politice ale lui Voronin au ce cumpăni. Fiindcă de la învinuirile dure aduse democraţilor de la Chişinău, cum că „ei au distrus u.r.s.s.”, de la sloganul electoral de creare a Uniunii Rusia-Belarusi-Moldova şi pâinea de 16 bănuţi, până la cel de incriminare a birocraţilor comunişti ai lui Bejnev, este o distanţă mare. Privite prin lumina asasinării lui Leon Troţkii de către agenţii lui Iosif Stalin, noile declaraţii politice ale „comunistului” Vladimir Voronin nu par atât de surprinzătoare. Apărând troşkismul şi ideologia „revoluţiei permanente” comuniştii moldoveni nu s-au atins de faptele celor mai mari criminali bolşevici, Vladimir Lenin şi Leon Troţkii, care au şi „fondat” uciderile în masă ale inocenţilor, distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse, lichidarea proprietăţii private, revoluţia permanentă, foametea organizată, procesele politice, Gulagul, lichidarea ţărănimii etc. De altfel ura genetică a troţkiştilor împotriva ţărănimii, clasa socială cea mai conservatoare, se reflectă şi în noul program al comuniştilor din RM, care prevede „diminuarea constantă a ponderii agriculturii în PIB-ul RM”. Or, în condiţiile schimbărilor climaterice globale şi a apariţiei noilor resurse de energie, această politică este cu certitudine una sinucigaşă pentru RM.

De ce, aşadar, îi trebuie Rusiei, care şi-a cumpărat în ultimii ani pe bani grei puternice pârghii politice şi economice în România, să se certe deschis cu întreg poporul român, adică cu 30 milioane de oameni şi să primejduiască astfel existenţa acestor pârghii? De ce este supărat cel mai mare imperiu geografic al lumii pe cea mai mare etnie din spaţiul Central şi Sud-Est european, susţinând buimăceala politică a unor neo-troţkişti aciuaţi la Chişinău? Chiar este mai important pentru Rusia să-l poarte făţiş în palme pe un bătrân dezechilibrat politic şi moral (a se vedea cu câtă ardoare acest om se închină dimineaţa lui Lenin şi apoi se duce semeţ la liturghie) în dauna prieteniei cu întreg poporul român şi a influenţei Rusiei în toată Europa de Sud-Est?

Răspunsul la această întrebare îl dă, probabil, atitudinea foarte negativă a românilor faţă de Rusia şi cea foarte pozitivă faţă de americani. Iar această atitudine, vrea actuala Rusie acest lucru sau nu, are ca suport geopolitic felul cum s-a comportat vechea Rusie faţă de poporul român de la 1711 încoace, mai corect de la 28 iunie 1711, când s-a semnat tratatul de la Luţk, parafat şi de boierii Moldovei de atunci (cei drept după o beţie straşnică în tranşee soldăţeşti, cu vin dulce, franţuzesc, pe care a organizat-o Petru I la Iaşi). Acel tratat (de fapt proiectul rus pentru Balcani) şi cinismul împăratului rus faţă de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (după pierderea bătăliei de la Stănileşti împăratul s-a dus la o nuntă imperială, iar principele Moldovei, educat în mediile diplomatice şi intelectuale ale Constantinopolului, a fost surghiunit la o moşie îndepărtată de la capătul lumii, în pusta tătărască a Harkovului), au sugrumat viţa domnitorilor români din principatele româneşti. De la acel 28 iunie din 1711 li se trage principatelor interdicţia turcească de a-şi alege domnitori autohtoni (măcar politicienii români nu pot uita că ambasadorul Rusiei la Constantinopol a privit calm de la balconul casei sale tot spectacolul decapitării Brâncoveanului şi a familiei lui şi asta fiindcă Brâncoveanul pregătise obozul cu alimente pentru Armata Rusă „dacă rusul biruie la Stănileşti”). Mai târziu, după ce Ecaterina a lansat (în 1782) proiectul ortodox al regatului dacic (Rusia a speculat necontenit unitatea ortodoxă, lansând în principate ideea că numai Rusia va salva pe români de turci), după ce tot ea ocupase în 1789 Moldova până la Siret, iar în 1806 toată Moldova şi Muntenia, generalul Kutuzov, simţind că Ţarul îl va destitui, a cumpărat în 1807 (cu mulţi bani, se spune) de la Alexandru Moruzi, „cedarea” Basarabiei din 1812. Apoi, tot generalii ruşi, au instaurat şerbia în principate, au provocat fenomenul bejenarilor în Moldova (şerbia îi impunea pe răzeşii moldoveni să fugă în Basarabia, la Ţar, unde li se dădea pământ pe degeaba), au întârziat reformele politice şi economice europene şi au folosit la maximum resursele umane, animale şi alimentare ale ţăranului român în toate războaiele lor cu turcii. Nu mai continuăm lista nenorocirilor aduse de ruşi în principate (românii nu uită fraza lor „înaripată”: „O să lăsăm românilor doar ochii, ca să plângă!”), dar faptul că un alt 28 iunie, dar de la 1940, a readus în România aceiaşi politică cinică (cu reactivarea sloganului „Vrem Moldova până la Siret”), nu poate fi trecut cu vederea. În fond, toate actele Rusiei împotriva principatelor, apoi şi ale României, demonstrează de ce românii au vrut aşa de tare după 1945 ca să vină, în sfârşit, americanii.

Or, în noile condiţii ale lumii, când Globalizarea impune politic, economic, social, religios, cultural alte metode pentru a se domina, inclusiv prin teroarea hidrocarburilor, statele şi popoarele Europei (asta e realitatea adevăratei politici) este de neînţeles de ce Rusia foloseşte doar arta lui Kutuzov pentru a-şi păstra influenţa în Europa Centrală şi de Sud Est, şi nu şi pe cea, de pildă, a icoanelor ruse, a baletelor ruse, a lui Gogol, Ceaicovskii, Stravinskii şi Cehov, aşa de mult dorită în România. Este inexplicabil, mai ales de către intelectualii basarabeni de la 2007, de ce Rusia doreşte cu atâta înfocare să rupă în două poporul român şi prin ruperea în două a ortodoxiei, încercându-se din răsputeri să se creeze la gurile Dunării un nou popor european, poporul moldovenesc vorbitor de limbă română, pentru care s-a născocit, cică, şi o nouă patriarhie, Patriarhie Ortodoxă Moldovenească. Desigur, cercetat global, fenomenul ar găsi o explicaţie în confruntările Spaniei cu bascii, sau ale regatului belgian cu flamanzii, sau în pretenţiile Ungariei faţă de Ardeal (despre care a amintit recent, şugubăţ şi rece, Vladimir Putin). Dar ungurii nu vorbesc româneşte, flamanzii nu vorbesc franţuzeşte, iar bascii, cei mai duri dintre toţi naţionaliştii europeni, nu vorbesc spaniola. Or, nici un om de ştiinţă de pe lume nu va descoperi vreo diferenţă între „Buna ziua!” spusă la Bucureşti şi cea spusă la Chişinău (mai ales în pronunţia bucureşteană a lui Marian Lupu, preşedintele comunist al Parlamentului RM). Cine ştie, poate întâlnirea lui Vladimir Voronin cu Mark Meyer, consilier al tuturor preşedinţilor României, dar şi avocat american, care a avut loc pe 5 decembrie 2007 anume la Bruxelles, va lumina un răspuns pentru acest nod de crize basarabean, atât de încâlcit şi dinspre Est, şi dinspre Vest.

II.

La 21 noiembrie (stil vechi, 5 decembrie, stil nou) 1917 î-şi ţinea prima şedinţă Sfatul Ţării de la Chişinău, parlamentul Basarabiei ales democratic (în limitele democraţiei europene de atunci). Către acea dată strategia Unirii cu România fusese deja adoptată la Congresul militarilor moldoveni (20-28 octombrie 1917, înainte de revoluţia bolşevică), condus de genialul locotenent Gherman Pântea (viitorul primar al Chişinăului şi Odesei), şi ea reprezenta un „Niet!” hotărât al militarilor moldoveni (educaţi la şcolile militare ruseşti) dat şi ţarismului, şi bolşevismului rusesc. Acei oameni ştiau foarte bine că Rusia nu are nici un fel de gând bun pentru poporul român, mai ales pentru poporul român din Basarabia. Dorinţa lor de a se reuni Basarabia cu întreaga naţiune românească a exprimat-o atunci cel mai bine Constantin Stere, ideologul Marii Uniri. Când Stere a spus (după ce a fost şi boier, şi deţinut politic în Rusia) „Niciodată cu Rusia!” s-a exprimat toată atitudinea poporului român faţă de politică cinică a Rusiei şi în principate, şi în Basarabia. Depinde acum numai de Rusia, prea uriaşă geografic, politic, militar, economic pentru a fi convinsă din exterior, să-şi schimbe această politică faţă de poporul român.

În acelaşi timp deciziile Sfatului Ţării au arătat cât de puternică este influenţa spiritualităţii şi ideii reformatoare ruse în Basarabia (care s-a evidenţiat mai ales în cunoscuta scrisoare a lui Nicolae Alexandri, prieten al lui Lev Tolstoi, decanul de vârstă al Sfatului Ţării, adresată lui Pan Halipa). Votând la 27 martie 1918 reunirea condiţionată în ştiutele anexe la Actul Unirii, ofiţerimea, intelectualii, moşierii, ţăranii, meseriaşii din Basarabia demonstrau că ştiu şi situaţia din Vechiul Regat, unde, vorba reginei Maria, domnea „orientalismul moravurilor, mizeria ţărănimii şi, mai ales, imaginea creată de îndelungată propagandă... ostilă României”, pa care a realizat-o (inclusiv cu algoritmul ţigănesc, care a umilit şi umileşte încă pe români) şi Rusia, şi Turcia, şi Imperiul Austro-Ungar. Cerând, de altfel ca şi ofiţerimea şi politicienii bucovineni şi ardeleni ceva mai târziu, legiferarea prin Constituţie a votului liber, secret şi universal, apoi reforma agrară (care, transformând pământul în marfă a făcut posibilă relansarea industriei, finanţelor, medicinii, culturii, cercetării etc), apoi libertăţile autorităţilor locale, apoi libertăţile fundamentale ale omului, apoi şcolarizarea în masă etc, etc provinciile reunite cu vechiul regat la 1 decembrie 1918 au impus România să încerce să se schimbe, să se modernizeze, să devină o mare putere europeană.

Dacă nu a fost să fie aşa, dacă Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea la 17 iulie 1940 că România nu s-a întărit militar după situaţia favorabilă din 1918, de vină nu mai sunt Basarabia, Bucovina şi Ardealul. Ci corupţia şi mizeria moravurilor (despre care a vorbit cu atâta putere şi basarabeanul Vasile Stroiescu atunci când a deschis şedinţa primului parlament al României Mari), care au făcut să dispară în conturi elveţiene cele 20 miliarde de lei aur, votaţi de Parlament pentru modernizarea Armatei române (Carol al II-lea ar fi realizat acest virament subtil cu ajutorul amantei sale, aventuriera Elena Lupeasca, despre care Iuliu Maniu spunea că este spioană sovietică). S-a crezut atunci minciuna lui Max Litvinov, comisarul lui Stalin şi al Kominternului, care vocifera pe la Geneva că „trebuie definit foarte clar agresorul”, fiindcă tratatele politice şi pacea (declarată, desigur, prin tratate) sunt mai puternice decât tancurile şi avioanele de luptă. Deci în timp ce agresorii, adică Stalin şi Hitler, se înarmau galopant cu tancuri, maşini blindate şi avioane de luptă, statul român umilea armata română cu ciorba de fasole, căruţe trase de cai bolnavi şi arme din primul război mondial. Cel care s-a împotrivit cel mai tare acestei politici, cel care a luptat până la sacrificiu împotriva perfidei politici a păcii ruseşti şi cominterniste a fost Constantin Stere. Întâmplător (sau nu) el a murit tocmai atunci când începea să se zdruncine prietenia dintre Litvinov şi Titulescu, şi se întărea cea dintre Stalin şi Hitler. Stere a fost înmormântat la Bucov, lângă Ploieşti, la 28 iunie 1936. De la semnarea tratatului de la Luţk trecuse 225 ani. Până la fatalul 28 iunie 1940 mai rămăsese exact 4 ani. Cum să nu te cutremure această numerologie politică, când ai în faţă gândurile lui Mihail Sadoveanu despre tragediile Europei şi ale ortodoxiei de la anii 1444 şi 1453? Cum să nu te închini în faţa celor care la 26 martie 2006 au inaugurat la Bucov o magnifică alee închinată marelui român şi basarabean Constantin Stere? Această alee imensa Rusie chiar nu o poate clinti, oricât ar fi ea de fără margini geografic, politic şi economic.

III.

Atâta timp cât Rusia urăşte poporul român, fraza lui Stere „Niciodată cu Rusia!” va fi vie printre români. Iar România va striga într-un glas: „Întotdeauna cu americanii!”. Atâta timp cât neamul românesc este dezbinat în două Românii nici un fel de pace nu se va instaura în România, la gurile Dunării şi în toată Europa de Sud-Est. Chiar dacă în România, în sfârşit, au venit americanii.

Andrei Vartic, Chişinău

Chişinău, 7 decembrie 2007

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)